HOLY MOSES - Agony of Death

Ti-e mai mare dragul cind auzi ritmul vechi de taca-taca, care ti-a leganat copilaria pe genunchi ca un bunic iubitor! Nu-i asa? Daca nu-i asa, inseamna ca nu l-ai prins pe bunicu' atunci cind era in putere si bine plasat in context, adica acum 15-20 de ani. Dar nu-i nimic, pentru ca Holy Moses s-au priceput dintotdeauna sa arunce in noi cu un speed/thrash ca la carte, ceea ce fac si pe Agony of Death. Ca mi-as fi dorit s-o faca mai bine, asta e alta treaba.

Citeva chestii s-au schimbat, dar mai multe au ramas la fel. Viteza, riffurile dezlantuite si solourile amenintatoare sunt la locul lor, vocea Sabinei e neschimbata si ea. Ceea ce, pe de o parte e imbucurator, avind in vedere ca e deja al zecelea disc Holy Moses pe care mereu tinara doamna urla si racneste. Pe de alta parte insa, mie personal a inceput sa mi se para cam monotona. Mi-or fi imbatrinit si mie urechile, cine stie, nu exlud, dar nu prea cred: mult prea des liniile de voce sunt usor de uitat. Mai departe: energia e la limite maxime, parca avem de-a face cu o trupa la primul album, care abia asteapta sa arate lumii de ce e in stare. Holy Moses vin peste tine cu tavalugul metalic si intunecat si te iau cu ei. Deci nici asta nu s-a schimbat. Altceva: Agony of Death e un album concept, toate piesele se leaga de tema comuna a luptei impotriva mortii, deci misticismul e in floare in versurile Sabinei. Si productia e proaspata fara sa pot spune ca e moderna, exact ce-i trebuie lu' Sfintu Moise. Deci chestiile importante sunt la locul lor.

Ce e nou fata de precedentul. In primul rind, toata trupa, in afara de Sabina si Michael Hanke. Dar, cum oricum ei sunt principalii compozitori, chestia asta se simte prea putin. Albumul apare in doua variante: una directa si fara ocolisuri si una cu intro, outro si interludii sinistre intre piese interpretate la clape de atotprezentul Ferdy Doernberg (Rough Silk, Axel Rudy Pell). Varianta a doua e interesanta o vreme, dar devine obositoare dupa o vreme, pentru ca, banuiesc ca asemeni mie, toata lumea asteapta sa vina rifful furtunos si toba sa dea cu taca-taca. In fine, e bine ca am vazut cum e si cu clape. Ei, si o alta chestie putin neobisnuita la ei, e ca, desi intreg albumul lasa impresia de viteza fara loc de razgindeala si timp de reflectie, de fapt, majoritatea pieselor aloca ceva minutele dezvoltarii ideilor, trec si prin pasaje mai lente si apasate. Dar, spre regretul meu, pac-pac, baietii si fata nu-si pierd prea mult vremea cu ele si se intorc la ale lor, chiar in momentul in care incep sa ciulesc urechile cu interes. Doar o jumatate de surpriza. Si asta daca pun la socoteala "duetul" cu Henning Basse de la Metallium, pe Schizophrenia. Cica ar mai fi pe disc si Santolla (Obituary, Death, Iced Earth, Deicide) si Schmier (Destruction/Headhunter), dar nu mi-am dat seama.

Si asa se face ca la final as fi vrut sa scriu o lista mai lunga cu piesele care mi-au placut, dar ramin doar cu irezistibila Imagination - Sfintu Moise in forma maxima, mai vioi si cu har ca niciodata - si cu momentele unde riffaraia atinge inspiratia maxima si trage pe toata lumea dupa ea, adica Schizophrenia, Through Shattered Minds si The Cave.

(+) energia, riffurile navalnice
(-) nu reuseste sa fenteze monotonia de la un cap la altul

Klawz Nota: 8