FRAMESHIFT - An Absence of Empathy

Uneori mi se intimpla sa reflectez pe teme de rock. Si nu zic asta intimplator, ci pentru ca numa' ce mi s-a intimplat sa reflectez pe tema albumului An Absence of Empathy. Ma gindeam asadar, cum e sa te cheme Heaning Pauly si sa fii un neamt cu ochelari, dat de parinti la pian de la sase ani. Sa ai în rama pe perete diploma de la Berklee College of Music ca tot muzicianul rafinat, sa ai si o trupa mititica, la un label mititel, cu succes mititel, si sa vina seful si sa zica, domne, ia sa faci tu niste muzica de-asta de-a ta ca sa facem noi un disc cu James LaBrie. Asa i s-a intimplat lui Heaning (oricît de greu pare de crezut, asta e prenumele lui, Heaning). Si el a luat o carte de biologie si a facut cite un cintec dupa fiecare capitol si asta e in linii mari povestea primului album Frameshift. Nu l-am ascultat, pentru ca nu urmaresc chiar toti absolventii de Berklee, dar se pare ca a iesit bine si sefului i-a mai venit o idee. A zis, Heaning, ia hai sa facem noi un album despre violenta si sa îl sun pe LaBrie sa cînte si pe asta. Numai ca Labrie avea alte chestii mai importante de facut si l-a recomandat pe Sebastian Bach.

Acum am reflectat putin si cum e sa te cheme Sebastian Bach, sa fi avut lumea la picioare acu 15 ani, cind umpleai stadioanele cu Skid Row si sa fii dat afara pentru ca esti un ego-maniac insuportabil. Si de vro 10 ani sa cinti pe ici pe acolo invitat pe vreun album, mai unu-doua spectacole pe Broadway, mai un album de cover-uri, faci si tu o trupa cu care cinti piese Skid Row, in general traiesti in umbra omului care ai fost. Ei, si bate Heaning la usa: "man, hai sa facem un album prog rock despre violenta, totu e pregatit, avem muzica, avem concept, avem tobar pe fratele meu, restu instrumentelor le fac eu pe toate ca am studii, avem si casa de discuri: Progrock records". "Prog rock", zici tu in gind (nu uita ca esti Bach acum), "wow man, o sa cint prog rock, sa vedem cine o sa mai spuna despre mine ca sint un betzivan si un bagabont. Scot un album de prog rock si le inchid gura la toti."

Si s-au pus pe treaba. Ce-a rezultat? Un album conceptual despre violenta, am zis deja, pardon. Hai sa zic ceva in plus. Heaning povesteste despre un individ foarte curios care vrea sa afle din carti de ce violenta, care este latenta in fiecare din noi, se manifesta doar la unii. Asa ca se pune si doarme si nu stiu cum face, aici imi scapa aspectul asta, dar, el, dormind, viseaza ca este diverse persoane care exercita sau sufera violenta, pe fiecare piesa, alta persoana. La sfirsit se trezeste si nu imi dau seama daca a inteles ceva sau nu, dar asta e secundar.

Muzical, piesele sint cam subtirele. Corect scrise, cu grija, curat, ordonat, ca tema unui elev cuminte, care se straduieste. Un rock lejer, care pe alocuri trece prin hard rock, niste sintetizatoare nu intotdeauna foarte potrivite, flip flapuri, sau cum s-o chema, din alea de tehno pe alocuri, de riffuri nu cred ca putem vorbi la modul serios, nici de solouri, nici de refrene seducatoare, cu exceptia piesei I Killed You, care e intr-adevar frumoasa si ar fi fost si mai frumoasa daca Heaning nu ar fi lungit-o, doar el stie de ce, la noua minute.

Heaning deschide maculatorul, ia instrumentele, le traseaza parcursul in tabel la fiecare, aplica formula pe care a invatat-o la Berklee, verifica, rezultatul e corect, gata piesa, dar unde este particica din sufletul lui Heaning in toata treaba asta? Nu este. Noroc cu Bach. Daca nu era el, treceam fluierind pe linga acest album, fara sa intorc capul. Il ia si il duce in spate de la un capat la altul si pune inima cit pentru amindoi fratii (da Heaning si Eddie, tobarul, sunt frati, desi nu au acelasi nume de familie; si eu m-am mirat) si cred ca chiar si pentru seful lor. Isi intinde vocea de la delicat la brutal cu naturalete si il crezi instantaneu, omul asta e chiar acolo in ce cinta. Unele piese sint atit de nefericite, incit nici el nu le mai poate scoate din groapa, dar destul de multe devin un fundal nederanjant sau potrivit, pe care sa isi sustina spectacolul: in afara de I Killed You, Human Grain, Just One More si, What Kind of Animal devin chiar placute dupa citeva ascultari cu urechile rotindu-se dupa voce.

Daca ar fi existat vreun riff, vreun solo sau vreo armonie memorabila pe album, performanta furtunoasa a lui Bach le-ar fi spulberat oricum din cale. In afara de pasajele cintate de el, eu unul nu-mi amintesc altceva cind reflectez la acest opus. I-as da nota 10, dar nu pot, pentru ca ar rezulta ca ma prapadesc si dupa geniul lui Heaning si nu as vrea sa dau impresia asta.

Klawz Nota: 8