AVANTASIA - Angel of Babylon

Tobias Sammet este un artist cu o inspiratie de o atit de larga respiratie, incit de la o vreme, o trupa normala nu l-a mai incaput, si a avut nevoie de opere rock cu zeci de invitati, ca sa se poata exprima corespunzator. Primele doua Avantasii (2000 si 2002) au fost primite cu bratele deschise de o mare majoritate a fanilor metalului melodic, ceea ce nu se poate spune si despre a treia, The Scarecrow (2008). Ma rog, unora le-a placut si multi au si cumparat-o, dar adeziunea nu a fost unanima printre fanii primelor albume. Ridicatul din sprincene s-a transformat in priviri chiorise dupa ce urmatorul disc scos de Tobias in acelasi an, de data asta cu Edguy, a fost si mai putin impresionant. Dar Tobias nu s-a descurajat, in el clocoteste creativitatea, si a venit sa ne arate el noua, nu cu un nou disc, ci cu doua. Inca un hei-rup din asta si-l ajunge pe Arjen Lucassen, care in momentul de fata conduce pe tabela de marcaj, cu sapte opere rock la cinci. Hai Tobias!

Angel of Babylon cica ar veni de fapt dupa Wicked Symphony si ar fi ultima parte a trilogiei incepute cu The Scarecrow. Mai multe nu stiu sa va spun despre concept, pentru ca nu m-a interesat prea tare si nici nu am gasit prea multe informatii pe net pina in momentul asta. Oricum, e o poveste la mijloc si e cu relatii interumane si chiar cu introspectii, nu chestii infantile despre elfi, pitici si papa de la Roma ca pe primele doua discuri. Asta, pe de o parte e mai bine, pentru ca e mai putin agitatie la microfon, nu se mai perinda atitia indivizi de ametesti tot intorcind capul dupa ei. Situatia e mai calma, Tobias asigura coeziunea cintind cel mai mult dintre toti si cred ca pe toate piesele (mai putin Symphony of Life) si impartind cele mai multe partituri cu amicul sau Jorn Lande, ca doi imitatori de inalta clasa ce sunt amindoi. Dar, in timp ce Tobias a reusit de ceva vreme deja sa se scuture de influenta covirsitoare a lui Kiske si sa-si gasesasca un mod personal de a-si cinta prea plinul sufletesc, nu pot spune, in nici un caz, acelasi lucru despre Jorn Coverdale. Pardon, despre David Lande. Vezi Stargazers, Rat Race, Alone I Remember, Promised Land etc. Trebuie sa recunosc ca, in unele locuri, nu suna ca nimeni, dar tipetele ii sunt atit de inestetice (vezi Angel of Babylon, Down in the Dark) incit nu pot sa ma bucur de aceasta reusita mult-asteptata. In afara de cei doi, mai sunt de auzit, pe cite o piesa, Russell Allen si Bob Catley, dar impactul e destul de mic, Lande ii imita pe amindoi atit de bine incit e greu sa-i deosebesti. Jon Oliva este el insusi pe o piesa care pare scrisa fix pentru el, foarte inspirata alegerea lui Tobias. Si mai avem si pe Cloudy Yang pe care Tobias a lasat-o sa cinte singura-singurica Symphony of Life si foarte bine a facut. Si, desigur, pe marele, uriasul, imensul incomparabilul si inegalabilul Michael Kiske, care s-a mai trezit putin din hibernare sa ne mai faca sa oftam nostalgic inca o data. E la fel cum il stiti, o voce de aur, care te ia pe sus si te duce acasa, ca doar el e tatal lor, el le-a aratat la toti cum se face. Pacat insa ca nu l-au lasat decit vreo doua strofe si un refren, ma rog, le-o fi fost frica de comparatie, oricum e bine si-asa ca, daca era dupa Kiske si aiurerile din capul lui, nu aveam nici atit. Deci, sarumina nea Tobias pentru aceasta intilnire minunata. Si astia-s toti.

Instrumental vorbind acuma, piesele se invirt intr-o zona care s-ar afla intre power/speedul primelor albume si hard rockul/AORul celui de-al treilea, cu multa emfaza pe refrene ametitoare, cu coruri babane si clape bombastice. Ni se ofera atit bucati rapide (Rat Race si heloweenienele Angel of Babylon si Promised Land) cit si ritmuri baladiste si ultra siropoase (bonjovista Blowing out the Flame) si o gramada de altele intre ele, unele mai lungi, altele mai scurte. E un disc variat, care nu m-a plictisit defel. Tobias nu mai are ce sa revolutioneze, se misca intre niste repere deja trasate, unde nu prea mai e loc pentru originalitate, dar o face cu stil si, in general, cu inspiratie, astfel ca majoritatea pieselor au un grad ridicat de fredonabilitate. Singurele aparitii oarecum suprinzatoare, niste pete de culoare care totusi nu strica armonia intregului, sunt momentele stranii care ii au pe Jon Oliva, respectiv Cloudy Yang. In rest e aceeasi chestie pe care o incearca Tobias si cu Edguy, dar care acum i-a iesit mai bine. Pina la urma, chiar daca are linga el o gasca intreaga de prieteni, unii mai celebri ca altii, punctul forte al discului il reprezinta calitatea compozitiilor. Prealuminate adunari de preacinstiti invitati s-au mai vazut destule, opere rock - nu mai zic, asa ca, pina la urma, conteaza ce le dai sa cinte. Si Tobias a avut ce.

Klawz Nota: 9