ASTRAL DOORS - Astralism

Un ciine-mi latra-n suflet la ora la care va scriu aceste rinduri, ca sa va impiedic sa faceti vreun gest necugetat si sa ascultati aceasta chestie. Desi numele trupei Astral Doors poate nu produce prea mult ecou prin pavilioanele urechilor voastre, totusi, pentru orice eventualitate, o sa fac tot posibilul ca sa va feresc ciocanasele, nicovalele si scaritele nevinovate de contactul cu albumul Astralism. Chiar daca ati ascultat sau nu extraordinarul Evil Is Forever, nimeni nu merita sa fie maltratat astfel. Nici eu  nu meritam. Dar ce e facut, e bun facut.

A trecut, iata, doar un an de cind acesti bravi norvegieni dadeau drumul in lume celui de-al doilea album al lor, Evil Is Forever, binecuvintat fie-i numele, daca pot spune asa, care mi-a zapacit si mie, printre multi altii, canalele auditive pina dincolo de trompa lui Eustache. Simtind momentul favorabil, in graba mare, au lansat un EP in toamna anului trecut. Dupa ce l-am ascultat, am zis: ei, lasa, nu-i nimic, albumul o sa fie beton, oricum, pe EP-uri se pun de obicei piesele mai slabe, care nu au loc pe album. Si am asteptat cu nerabdare. Dupa ce am ascultat si albumul, am zis: as fi preferat sa astept in continuare, un an, doi, cinci, oriciti, numai sa nu-l aud sunind asa.

Trupa are aceeasi componenta, piesele sunt trase in acelasi studio, mixate de acelasi Tagtgren, casa de discuri e aceeasi. Reteta e si ea aceeasi, cum a ramas de la cei care au consacrat-o in anii 80. Albumul e compus in aceeasi maniera ca si precedentul, numai ca acolo piesele sunt bune, si aici nu sunt. Exista multe feluri in care se poate spune cum sunt, dar o sa ma abtin si o sa spun doar ca nu sunt bune. Se cinta ceva ce s-a mai cintat deja de enspe mii de ori, si s-a mai cintat muuult mai bine, chiar de ei, cind erau mai tineri cu un an. In conditiile in care piesele trec atit de neobservate pe linga mine, in virful degetelor, ca sa nu deranjeze cumva, daruirea cu care Johansson isi da sufletul in microfon pare usor nepotrivita. Si el cinta exact la fel ca pe precedentul, intre Dio si Tony Martin. De fapt, totul este la fel ca inainte numai ca nu mai functioneaza. E ca si cum ar pedala de zor pe aceeasi bicicleta, careia intre timp i-a sarit lantul si toata lumea pedaleaza in gol intr-o veselie, fara sa-si dea seama. Graba strica treaba, sau oare doar de atita sunt in stare? S-o fi golit sertarul cu idei?

Exista citeva piese care au cite o faza interesanta ratacita, in principal cite o linie melodica mai inspirata: Black Rain, London Caves si, pe final, Apocalypse Revealed, e chiar o piesa bunicica. Dar ce sa faci doar cu ea, chiar daca are aproape opt minute, cind restul incearca sa dea o noua definitie monotoniei? Mai bine mai ascult o data Evil Is Forever si ma prefac ca nu am auzit in viata mea de Astralism.

Klawz Nota: 6