ASTRAL DOORS - Evil Is Forever
FORMAT: CD DATA APARITIEI: 09.02.2005 CASA DE DISCURI: Locomotive Music 9.0
NOTA METALFAN: 8.8
NOTEAZA ALBUM: 8 voturi
Top 2005: #18 |
Astral Doors Componenta: Patrick Johansson - voce Joachim Nordlund – chitara Martin Haglund - chitara Joakim Roberg - clape Mika Itaeranta - bas Johan Lindstedt - baterie |
TRACKLIST: 01. Bride of Christ02. Time to Rock03. Evil Is Forever04. Lionheart05. Praise the Bones06. Pull the Break07. Fear in Their Eyes08. Stalingrad09. From the Cradle to the Grave10. The Flame11. Path to Delirium |
Am citit la stiri ca Dio se gindeste sa scoata un album anul viitor. Cred ca va trebui sa aibe maaare grija ce pune pe el, pentru ca tot anul viitor o sa iasa si al treilea album Astral Doors. Stiu ca la prima vedere nu prea inspira incredere numele asta de statie orbitala, probabil si asta e un motiv pentru care sint atit de incredibil de necunoscuti, cind au deja in buzunar o inregistrare atit de solida ca Evil Is Forever. Atit de necunoscuti, incit eu abia acum am dat de ei, din intimplare, desi albumul e aparut din primavara. Vai, dar ce intimplare fericita. Ce treaba am totusi cu Dio? Si mai am si cu Black Sabbath, dar se leaga. Ia spuneti, ati ascultat ceva albume Black Sabbath din anii 85-95? Un Headless Cross, un Dehumanizer, un Cross Purposes ati mai bagat din cind in cind? Dar, stati asa, ca de fapt eu nu vreau sa aflu raspunsul la intrebare pentru ca nu conteaza, fie ca e da, fie ca e nu, tot ar trebui sa dati un play la Evil Is Forever. E de ajuns, o sa va dati seama de la inceput de situatie, pentru ca piesa Bride of Christ o sa va traga inauntru instantaneu ca in filmele cu astronauti cind se deschide usa statiei orbitale si ei se agata de pereti sa nu ii ia curentul. De multa vreme nu am mai dat peste o piesa care sa ma loveasca asa de tare din start, a fost dragoste la prima vedere. Un riff de neuitat, rotunjit de clapa, fuge pe sub vocea lui Dio, care tipa la microfon cu atita convingere de parca fiecare cuvint ar fi ultimul lui cuvint. Sigur ca nu e Dio, nu am nimerit gresit recenzia, este Patrick Johansson, dar abia dupa inca o piesa mi-am dat seama. O voce extraordinara, care te face sa treci cu vederea peste faptul ca atunci cind nu cinta ca Dio, cinta ca Tony Martin si ca David Coverdale. Da, cam pe-acolo se invirte si colegii lui tot acolo au fost la scoala: Black Sabbath, Rainbow, Whitesnake, un pic de Saxon, adica virsta de aur a hard rockului. Prea putin inoveaza, dar, man, cinta atit de bine si cu atita dezinvoltura incit toate piesele albumului pot sa stea oricind alaturi de cele ale maestrilor. De la fraternul Time to Rock, prin epicul si grandiosul Lionheart si pina la apasatorul si straniul Path to Delirium. Au tot ce le trebuie si, mai mult decit atit, sunt aduse la zi, un pic mai heavy si cu solouri ceva mai studiate, dar, insist, pastreaza toata savoarea unor ani din pacate apusi de ceva vreme. Deci daca la intrebarea cu Black Sabbath ati raspuns nu, ei bine, Evil Is Forever o sa va rezume foarte bine acea perioada iar daca ati raspuns da, o sa gasiti o prelungire excelenta a acelor albume, in nici un caz o clona, ci o re-scriere a istoriei. O reintilnire foarte placuta cu muzica vie si simpla, de la suflet la suflet, scuturata de fasoane si care nu are nevoie de artificialitati, e doar rock’n’roll, da-i drumul si lasa-l sa te ia de mina.
Klawz Nota: 9
|
There is still hope