ALMAH - Fragile Equality

Pentru unii, proiectele solo sunt ocazii de a incerca si altceva. Pentru Edu Falaschi, acest al doilea album Almah nu este decit modul prin care incearca sa continue ce facea cu Angra. Lansarea lui Fragile Equality a fost cu cintec. Adica, cu un cintec in plus fata de cele 10 inregistrate: cineva a inteles dintr-o declaratie a lui Edu ca "s-a terminat cu Angra". Stirea venea dupa o tacere prelungita si o perioada lunga de inactivitate a trupei, si a inceput sa se raspindeasca. Din fericire, a venit si dezmintirea. Desi toti membri sunt implicati fiecare in unul sau mai multe proiecte, Angra nu s-a desfiintat. Cel putin, nu deocamdata. Si, ascultind acest album scos de Edu, colegul sau din Angra, Felipe Andreoli si inca 3 prieteni de-ai lor, putem rasufla usurati: spiritul Angra e bine sanatos. Putea, insa, sa fie mai vioi.

Dupa lansarea primului disc solo, Edu a inceput sa concerteze. Si, cum era cam complicat sa ii ia dupa el pe muzicienii care il ajutasera la inregistrari (stateau cu casa cam departe si aveau si mult de lucru), a adunat o noua trupa. Trupa s-a sudat de-a lungul turneelor si asa se face ca Fragile Equality suna mult mai convingator decit predecesorul sau. Ca un efort comun. In plus, muzicienii sunt tineri, scoliti si abia asteapta sa isi faca un nume. Toti sunt brazilieni si rup instrumentele-n doua, chestie evidenta inca de la prima piesa, Birds of Prey, care impresioneaza si prin tehnica si prin forta. Deci nu mai avem o colaborare rece intre profesionisti care-si trimit, obositi si usor plictisiti fisiere prin email, ci toata lumea a lucrat pe rupte la piesele astea, si se simte.

Ca gen, mai nimic nou. Asemanarea fonetica intre Almah si Angra se pastreaza, in aceeasi proportie, si la nivel muzical. Adica in proportie mare de tot: e power-speed melodic si foarte tehnic, cu mare atractie pentru progressive. Ocazionalele escapade spre thrash sunt prezente si ele, la fel si doua balade, din pacate cam monotone. Mania instrumentistilor de a se da in stamba e la nivelul ultimului Angra (pe care eu il consider, totusi, o anomalie), dar aici mi se pare mai prezenta mostenirea neoclasica a lui Malmsteen in solouri si armonii. Baietii nu se feresc de solouri suprerapide sau atonale, tapping la greu, unisoane, breakuri, masuri compuse: nu rateaza nimic, dar nici nu spun nimic nou. Ce e bine este ca elanul lor de virtuozitate nu afecteaza continuitatea si integritatea pieselor.

Regretabil este ca, desi, cum ziceam, forta si dinamismul nu lipsesc, muzica e mai putin impresionanta decit m-as fi asteptat dupa primul contact. Piesele bifeaza frumos sabloane si canoane, alterneaza vitezele si ofera o prestatie intrumentala si vocala excelente, fara sa devina memorabile. In nici unul dintre sensuri: adica nu le tin minte nici ca refren de fredonat, nici ca amintire de genul "mai stii, ba, ce au facut aia pe piesa aia?" Torn mi se pare cea mai curajoasa si cea mai inspirata si e singura cu care ramin. E o situatie clasica: niste tipi cinta foarte bine, dar nu atit de bine ca cei care au mai cintat aceeasi chestie inaintea lor. Personal, nu caut originalitatea chiar cu orice pret, dar daca tot nu e, barem am pretentia sa fie inspiratie. Vedeti si voi acuma, cum vi s-o parea.

(+) virtuozitate, forta, elan
(-) lipsa orginalitatii, nivel de inspiratie cam scazut

Klawz Nota: 8.5