HEAVEN SHALL BURN - Iconoclast (Part I – The Final Resistance)

Antigone (2004) a insemnat un moment de cotitura pentru germanii de la Heaven Shall Burn, marcand trecerea de la deathcore la un death melodic de inspiratie suedeza. Iconoclast continua aceasta evolutie intr-o combinatie care, alaturi de mixul de death melodic cu reziduuri -core (mai ales in interpretarea vocala) ce a constituit marca formatiei in ultimii patru ani, ofera si o doza serioasa de doom, precum si una mai putin serioasa de tanz metall (genul practicat de compatriotii de la Rammstein).

Ca fapt divers, intitulandu-si albumul Iconoclast, cvintetul german era convins ca urmeaza a spune povestea unei clase de razboinici ce urmau sa-l razbune pe Dumnezeu. Asta poate conferi albumului o tenta aproape conceptuala iar formatiei faima de a intelege intr-un mod cu totul special sensul unor cuvinte mai putin recurente in limbajul de zi cu zi.
Albumul contine 14 piese, dintre care 3 instrumentale (Awoken, Equinox si Atonement) si un cover Edge of Sanity (Black Tears). Awoken indeplineste in mod explicit functia de ”intro” cu o combinatie melancolico-depresiva de pian si coarde ce aminteste de My Dying Bride la mijlocul anilor ’90. Compozitional, lui Awoken i-ar corespunde Equinox pe postul de outro – aceeasi linie melodica melancolico-depresiva, de data aceasta cu vioara in prim-plan si cateva clape pe fundal. Nu pot sa-mi dau seama exact care este rolul lui Atonement care este doom in toata regula si ca la carte, din nou amintind de My Dying Bride; poate piesa are rolul de a asigura tranzitia spre un Iconoclast II, tinand cont ca albumul de fata are ca subtitlu Part I: The Final Resistance.

Restul pieselor sunt nervoase si antrenante. Nici nu se linistesc bine ultimele note melancolico-letargice ale piesei introductive cand Endzeit intra in forta si furie intr-o trecere care mi s-a parut interesanta ca artificiu. Structura pieselor – mai putin instrumentalele si coverul amintite – este sustinuta de rifuri agresive si rapide intercalate cu rifuri melodice si armonii si intermezzo-uri sumbre de doom marcand schimbari de ritm surprinzatoare si de efect comunicand direct si la obicet o gama afectiva care penduleaza intre doua axe furie-ura-razbunare si melancolie-tristete. De remarcat si tobele, mai ales momentele de blast beat in combinatie cu rifuri melodice care poate fi adaugata in lista elementelor menite sa sublinieze si sa creeze ideea de conflict. Piese care m-au impresionat in mod special sunt Forlorn Skies si Joel, mai putin impresionanta – pentru mine, cel putin – este interpretarea in general prea core-ish a lui Bischoff.

(+) album unitar, imbinare reusita de death melodic cu pasaje doom, structura inchegata si variata, rifuri solide si de efect, feeling
(-) lipsa unor piese care sa impresioneze in mod extraordinar

G.A.S. Nota: 9