SHAPE OF DESPAIR - Illusion's Play

Sincer sa fiu, nu ma asteptam la mare lucru de la Shape of Despair. Recunosc ca nu auzisem de ei si mare mi-a fost mirarea sa citesc recenzii si interviuri in care sa aflu ca reprezinta una din sperantele doom-lui la ora actuala. Am sa fac o scurta istorie a grupului, pentru cei ce se afla in situatia mea. Trupa s-a format in 1995, la initiativa lui Jarno Salomaa si Tomi Ullgren. Dupa cateva demo-uri au scos albumul de debut: Shades Of ... (2000), urmat de Angels of Distress in 2001, acesta din urma captand atentia revistelor de specialitate si a ascultatorilor.

Asadar, Illusion's Play reprezinta al treilea album al finlandezilor. La voce se afla din nou Pasi Koskinen (ex-Amorphis), o surpriza destul de mare pentru mine, nu ma asteptam ca vocea lui Koskinen sa sune atat de bine. In descrierea casei de discuri, stilul celor sapte este "funeral doom", fiind bineinteles doar o palida incercare de a clasifica o muzica apasatoare, unde tristetea si depresia reprezinta cuvantul de ordine. Cumva o mixtura de Winter si My Dying Bride in perioada de inceput, Shape of Despair reusesc sa adanceasca ascultatorul intr-un univers meditativ, unde durerea si teama se impletesc cu introspectia si visarea.

Muzica e bazata pe rifurile grele de chitara, care reprezinta fundatia intregii atmosfere depresive creata de album, rifuri care impreuna cu claviatura si violina intregesc starea sumbra si apasatoare transmisa de vocea guturala, iesita parca dintr-o caverna. Si peste toate se aseaza pasajele lente, a la Burzum, in care cel ce asculta este lasat sa isi proiecteze visele si temerile, pana la ultima picatura, fiind trezit insa la cruda realitate de urmatorul pasaj violent.

Senzatia de suferinta ma duce cu gandul la o cangrena pulsatorie, in care durerea si teama de moarte iti apasa constiinta pana la momentele in care insuportabilul ia loc realitatii, transpunandu-te intr-un paradis temporar, acolo unde toate problemele par neinsemnate si vremelnice. Aceste transpuneri sunt realizate prin vocea calda a Nathaliei, careia i se alatura uneori si Pasi, pe o tonalitate normala insa, totul pe un fond in care claviatura si chitara fac legea.

Intr-adevar, nu ma asteptam sa ascult un asemenea album in 2004, credeam ca vremea acestui gen de muzica a trecut, iata insa ca tot din "patria" muzicii s-a gasit cineva sa ma contrazica, intr-un mod foarte expresiv chiar.

Un album exponential pentru acest gen al doom-death-ului clasic, dovedind inca o data ca daca exista pasiune atunci etaloanele, standardele si moda pot fi date la o parte, pentru a canta muzica sufletului tau.

SkyDancer Nota: 8