CELTIC FROST - Monotheist

Nu stiu cum sa incep...

Legende ale metalului modern? Intemeietori? Fondatori? Pionieri?

Mai degraba una din acele trupe care influenteaza decisiv metalul, fara sa ajunga ultra-populare si sa aiba o cariera de 20 de ani.

Celtic Frost au avut o evolutie aproape meteorica, scotand patru albume notabile in 4 ani.

Primele doua (Morbid Tales, 1984 si To Mega Therion, 1985) sunt foarte agresive si pur metalice si sunt citate ca influente decisive pentru black metal-ul modern.

Urmatoarele doua (Into The Pandemonium, 1987 si Cold Lake, 1988) sunt citate ca motive de sinucidere sau innebunire pentru foarte multi fani. Into the Pandemonium experimenteaza foarte mult in zona goth si new/wave, iar Cold Lake este aproape de... hard rock. Eh, acum intelegeti de ce n-au rezistat foarte mult.

In 1990, Celtic Frost au scos un cantec de lebada numit Vanity/Nemesis, dar ei insisi l-au numit “a strong comeback”, o metafora frumoasa pentru o ciorba reincalzita. Drept dovada, dupa aceasta revenire in forta a urmat o despartire in forta; si un fel de “best of” in 1992 – Parch Of Thirst Am I And Dying.

Dar sa revenim in micro-universul metalului romanesc din 2006. Chiar la cea mai insignifianta parte a lui – la mine. Cand am primit albumul, primul reflex a fost sa rascolesc dupa albumele vechi, sa le ascult si sa le compar. Dupa care mi-am dat seama ca nu e drept. E ca si cum ar iesi un fotbalist ar iesi din coma dupa 16 ani, iar tu l-ai pune sa faca duble, sa vezi daca-i mai ies ca alea din tinerete. Chiar daca liderul Celtic Frost, Tom Gabriel Fischer, a mai subzistat printr-un proiect industrial numit Apollyon Sun, practic trupa n-a mai scos nimic din 1990.

Asadar: ce auzim pe Monotheist? Doom! Si, sa ma scuze inventatorii respectivelor gloante, as spune chiar doom-doom.

In primul rand, riff-uri apasate, lente, cu mult distors. Lirica depresiva; si, din cand in cand, o voce feminina tanguitoare.

Apoi un tobar destul de bun, chiar pe gustul meu, as zice: Franco Sesa. Celtic Frost sustin chiar ca e copilul-minune al underground-ului elvetian. Cand te gandesti la Elvetia (pe care am si vazut-o o data) n-ai zice ca poate exista asa ceva. Dar, in fine, underground-ul e underground, nu-l vede orice neofit...

Plus mult bas si groove, mai ales in piese ca Ground, Ain Elohim si Progeny – piesa de deschidere.

Fischer isi exploateaza vocea, abordand pe majoritatea pieselor o combinatie intre traditionalul growl si un fel de scream modern. Nu imi place foarte tare, dar cred ca rezultatul e “true”, ca sa-l citez pe Dragos. Personal, apreciez timbrul clar din piesele cu influente goth – Drown In Ashes si Obscured. Sunt curios ce ar fi iesit daca ar fi folosit aceasta voce pe tot albumul.

Concluzie: daca sunteti ascultatori de doom, e o lectura obligatorie (dar probabil stiti deja asta). Daca nu, va recomand totusi sa va inarmati cu rabdare si sa parcurgeti Monotheist. Macar pentru ca e vorba de Celtic Frost, o trupa citata la musical influences de cei mai variati muzicieni rock, incepand de la Nirvana si terminand cu n trupe de black.

Un 8.5, pentru ca Monotheist e cam liniar si pentru ca baietii inca nu s-au dezmortit de-a binelea, parca au scos un album “safe”. As vrea sa experimenteze mai mult pe urmatorul album, chiar cu riscul de a-si dezamagi iar o parte din fani. Bineinteles, nu mi-as dori sa revina la Cold Lake, dar orice alta arie a metalului ar fi binevenita.

Tzugu Nota: 8.5