WHITE LION - Return of the Pride

Pe unii morti nu e bine sa-i mai intorci de la groapa. Adevarul zicerii asteia ni-l demonstreaza albumul The Return of the Pride, pus la cale de inconfundabilul Mike Tramp, vocal si sef in trupa White Lion, a carei glorie a apus de multisor. Dupa ce s-a tot ciondanit cu fostul sau partener Vito Bratta pe tema reunirii intr-o tiganeala ramasa cu deznodamintul descheiat, Mike Tramp si-a luat inima-n dinti si s-a reunit in 2005 cu niste instrumentisti necunoscuti (pina atunci). Dupa care, a considerat ca are tupeul necesar sa scoata pe piata si primul album de studio White Lion dupa 17 ani. Eu unul, l-am asteptat cu bucurie si speranta. Care, pe masura ce avansam cu auditia, au facut loc unei dezamagiri care a sfirsit in tristete.

Sa zicem ca nu fac caz de lipsa chitarii vioaie si elegante a lui Vito Bratta si ca recunosc ca la White Lion mi-au placut mereu liniile vocale si vocea ragusita si nazalizata. Dar cind oferta de refrene e modesta si interpretarea vocala a maestrului e cam plata si fara vlaga, normal ca monotonia instrumentatiei devine evidenta si tonurile clapei, parca inspirate din albumele Compact, devin deranjante. Productia vine si pune capac: parca e o inregistrare live, intr-un garaj, a unei trupe fara posibilitati, care incearca sa lege 2-3 piese pentru un demo. Ce legatura are trupa asta cu White Lion? Citeva piese (Dream, Set Me Free, Finally See The Light, Let Me Be Me) au refrene bunicele care, cu un pic de bunavointa pot fi considerate demne de nivelul asteptarilor. Doua titluri (Sangre De Cristo, Battle At Little Big Horn)  incearca sa se lege de amintirea unei Lady of the Valley, dar in loc sa fie epice, sunt doar lungi si plicticoase (cu exceptia unui pasaj la mijlocul primeia). Baladele (Never Let You Go, Take Me Home) nici nu merita amintite, atit de departe-s de un When the Children Cry sau You're All that I Need. Iar versurile candide care vorbeau de focul arzator de la inimioara lui Mike "Loverboy" Tramp au fost inlocuite ba de o "dedicatie pentru baiatul meu" (I Will) ba de niste reflectii "de maturitate", cum ar fi: "Where there is love, there won't be hate".

Deci White Lion-u asta e o pacaleala. Nu e un leu, e un leopard, in spatele gardului vopsit. Daca Mike Tramp scotea un Return of the Pride sub numele trupei sale post-White Lion - Freak of Nature, probabil eram cu totii mai multumiti. Daca se abtinea sa faca vreo trimitere spre albume de demult, cu vinzari de peste 2 milioane de bucati (Pride), era chiar si mai cinstit. Acuma, asta e, barem sa vinda el cit si-a propus si sa fie multumit, ca asa Vito Bratta sigur s-a suparat si nici eu nu-s incintat.

(+) vreo 3-4 refrene
(-) productie austera, instrumentisti fara personalitate, voce cam obosita, ritm monoton, multe compozitii banale si fara stralucire

Klawz Nota: 7.5