AC/DC - Rock or Bust

La 6 ani de la lansarea discului Black Ice, AC/DC revine cu un nou album de studio. Rock or Bust se numeste noul material, iar pentru cei care se intreaba cum suna, pot sa sintetizez: ca AC/DC! Stiu, nu-l avem pe Malcolm Young prezent pe disc, dar il avem pe al sau frate Angus si pe al lor nepot Stevie Young. Este pentru prima data in istoria de 41 de ani a grupului cand Malcolm Young nu ia parte la inregistrari si sincer sa fiu, tinand cont de starea de sanatate a acestuia, nici nu stiu daca se va mai intoarce vreodata in formatie. Totusi, povestea AC/DC merge mai departe. Phil Rudd a reusit sa inregistreze probabil ultimul disc alaturi de trupa, tinand cont de situatia nu foarte clara in care se afla. Nu voi intra in detalii aici, internetul ajuta si nu ar avea sens sa reiau si eu aici toate declaratiile cu privire la acest subiect.

Probabil ca vor fi destule voci care vor suspina si se vor intrista spunand ca singurul ramas din formula originala este chitaristul Angus Young, dar sa nu uitam ca basistul Cliff Williams este parte din AC/DC inca din 1977, iar Brian Johnson este vocalistul trupei inca din 1980, an in care era lansat clasicul disc Back in Black. Deci, tot baietii de aur. Veterani ce nu doar ca inca sunt relevanti pentru genul pe care il canta, dar consider ca au ajuns la un asemenea nivel incat nu vad multi muzicieni din noul val de trupe care ar fi in stare sa-i prinda din urma.

Rock or Bust este cel mai scurt disc lansat vreodata de catre AC/DC cu o durata ce trece putin de 35 de minute. Dar zic ca-i mai bine asa, chiar daca nu-i cazul de un disc de genul "all killer, no filler".
Piesa titlu - Rock or Bust - incepe cu un riff clasic ce ma duce instant cu gandul la Black in Black. E facuta dupa manual, dar este tot ce ti-ai putea dori de la AC/DC acum in anul 2014.
Cea de-a doua piesa de pe material este Play Ball, primul single lansat de catre AC/DC pentru a pregati terenul inaintea lansarii noului disc. O compozitie care nici ea nu paraseste zona de confort a formatiei. E genul de piesa pe care as vedea-o pe coloana sonora a unui episod din serialul The Middle, ala cu Patricia Heaton, nevasta lui Ray Romano din Everybody Loves Raymond. O piesa usurica, dar tocmai buna pentru a fi single.
Cea de-a treia piesa de pe disc este Rock the Blues Away. Sincer sa fiu, prima data cand am ascultat-o primul lucru care mi-a venit in cap a fost piesa Ultima toamna a celor de la Iris. Banuiesc ca AC/DC cel mai probabil habarn n-au de existenta trupei, asta chiar daca Iris a cantat in deschiderea show-ului de la Bucuresti din 2008. Dupa o a doua ascultare, mai atenta, mi-am dat seama ca piesa aminteste intr-un fel de Born in the USA a lui Bruce Springsteen, fara ca AC/DC sa-si piarda identitatea.
Pe piesa cu numarul patru de pe disc, Miss Adventure, AC/DC arata ca chiar daca au trecut anii peste ieri, gagicile au ramas pe lista lor de prioritati. Un fel de Mistress for Christmas de pe The Razors Edge (1990), dar in varianta 2014.
Dogs of War este piesa cu numarul cinci de pe disc si sincer sa fiu mi-ar fi placut daca Angus Young, Stevie Young si Cliff Williams l-ar fi sustinut mai mult pe partea de refren pe Brian Johnson. Poate ca este doar impresia mea, dar compozitia ar fi castigat la capitolul dinamica. Cine stie, poate in concerte se vor regla. Una peste alta, o piesa catchy.
Piesa cu numarul 6 de pe album este Got Some Rock & Roll Thunder si este o bucata autentica de rock'n'roll, precisa si la obiect.
Piesa cu numarul 7 - Hard Times - in caz ca am uitat, ne aminteste ca viata-i grea, dar poate ca intr-un fel ar fi anost daca totul ar fi perfect. Sau poate nu. Oare am mai avea parte de rock, blues si alte sonoritati de gen daca totul ar fi perfect?
Baptism by Fire nu-i un cover dupa Marduk, dar este una dintre cele mai dinamice compozitii prezente pe Rock or Bust.
Rock the House continua ce rockerii au inceput pe piesa numarul patru. O noua piesa cu si despre gagici cu o bucata de chitara ce aminteste mai mult de Led Zeppelin decat de AC/DC.
Dupa atatea gagici si piese despre gagici ce putea urma decat inca o piesa cu si despre gagici? Sweet Candy se numeste compozitia, iar Brian Johnson le zice cum stie el mai bine. Cam ce se aude aici la capitolul backing-vocals mi-ar fi placut daca trupa ar fi reusit si pe Dogs of War. Totusi, pana la urma-i o chestie de gust si nu vad asta ca pe un minus notabil in ceea ce priveste discul.
Piesa care inchide discul este Emission Control. Nici ea nu este o compozitie care sa iasa din tipare. Acelasi AC/DC pe care-l stiti si-l iubiti sau detestati de la caz la caz.
De Rock or Bust nu am putea zice ca-i vreun Back in Black sau vreun Highway to Hell (1979), dar in mod cert este cel mai bun set de piese cu care trupa putea veni dupa lansarea lui Black Ice in 2008. Pacat doar ca trupa reusit sa lanseze doar doua discuri in ultimii 14 ani. Cine stie, poate odata cu varsta isi vor regasi si pofta de cantat. La fel ca si Leonard Cohen.

H. Nota: 8