EUROPE - Secret Society

Imi venea sa-l fugaresc pe Rolf Magnus Joakim Larsson (zis si Joey Tempest) si sa-l string de git cind am auzit primele acorduri ale acestui nou disc Europe. Cred ca numai la Sacred Steel am avut nefericirea sa aud o voce mai enervanta decit pe piesa de titlu a albumului de fata. Am zis ca nu-i adevarat. Ce naiba o fi fost in capul lui Joakim? Oricum, concluzia este ca pentru mine Secret Society incepe de la piesa a doua. Pentru a nu-mi face singur rau, ma prefac ca prima nu exista. In aceeasi idee, incerc sa nu fiu prea dezamagit nici de ultimele patru, pentru ca sa ma pot bucura mai bine de cele sase care ramin. Mda, am niste raporturi destul de complicate cu acest album. Sa detaliez.

In afara de ce am zis deja, mai e o chestie care ma impiedica sa-l iau in brate cu inima deschisa: are un sunet plin de noroi si rugina, un sunet de-a dreptul grunge. Nu zic ca grunge inseamna nasol, (desi nu mi-ar fi greu s-o zic, am o ciuda grozava pe genul asta, cu citeva exceptii), dar as fi apreciat mai mult unele piese daca s-ar fi auzit mai clar, mai ingrijit, mai cristalin, cum ii sta bine rockului melodic, la naiba! Chiar daca influentele grunge (Alice in Chains, Pearl Jam) dau bine pe alocuri, per total era mai bine fara. Sau asta o fi insemnind modernizarea soundului?

Cele mai reusite momente ale discului sunt cele care marcheaza, sa zic asa, o evidenta intoarcere spre radacini, adica spre Deep Purple, Rainbow si chiar Led Zeppelin. Riffuri simple dar pline de energie, irezistibile, old school, dublate de linii vocale ireprosabile, cum putini muzicieni au darul sa faca. Nu stiu cum le face Magnus, de unde le scoate, dar sa fie sanatos si sa aibe putere de munca, sa mai faca inca pe atitea, pentru ca, ce sa zic, e nascut pentru asa ceva. Are vocea si are stiinta de a cinta perfect versurile in strofe, simple si candide dar totusi niciodata penibile. Cind si muzica e la aceeasi inaltime, rezulta bijuterii hard rock de genul Always the Pretenders, Let the Children Play, Love Is not the Enemy, The Getaway Plan si Human after All. Riffuri grele, ca in tinerete. Clapele, putin mai in fata decit ultima data, dar totusi, mult mai discrete decit pe timpuri, Norum ia prim-planul si nu se face de rusine, dar nu pot spune nici ca m-a lasat cu gura cascata. Dar ce stiu eu, eu l-am preferat dintotdeauna pe Kjell Hilding Lövbom (zis si Kee Marcello). Let the Children Play, in afara de mult-laudatul cor de copii de pe refrenul final - interesant rezultatul combinatiei corului cu vocea lui Rolf - are ceva tendinte de progressive. Nu e ceva nou pentru ei, cine are amintiri, sa caute printre ele si sa gaseasca Girl from Lebanon. Nu va ginditi la cine stie ce prostii, am zis doar tendinte. Europe ramine Europe: simplu, clasic, ritmat, melodios, fermecator. E greu sa nu cinti cu ei in asemenea momente.

E si mai greu sa constati ca nu au fost in stare sa mentina ritmul mai mult de jumatate de album. Au si ei o virsta, totusi. A Mother's Son, cu chitara data mai in spate ar fi mers cintata de Christina Aguillera iar ultimele trei s-ar fi potrivit foarte bine pe un disc solo Joey Tempest, desi parca si acolo am auzit chestii mai interesante. Nu zic ca sunt de neascultat, ci ca sunt palide. Oricit m-as stradui, nu imi amintesc nimic din Brave and Beautiful Soul, desi mi-a trecut de cel putin cinci ori pe la urechi. Chiar si in conditiile astea, e un album care ma bucura. Are citeva rateuri, compensate, insa, cu momente de neuitat. Ceea ce il pune deasupra come-backului Start from the Dark si imi da indrazneala de a cuteza sa sper ca Europe au re-inceput sa urce ditamai panta ascendenta.
PS: Coperta e oribila. Da-ti-o dracului de treaba, baieti. Pina chiar si eu purtam costumul de elev mai cu stil in clasa aVIa, desi era cu doua numere mai mare, ca sa-mi vina pina-ntr-a opta.

Klawz Nota: 8