RUSH - Snakes & Arrows

Rush este o trupa de istorie a rock-ului, la nivel planetar. Dupa aproape 40 de existenta, dintre care 33 in formula curenta si consacrata si dupa turneul aniversar din 2004, trupa s-a apucat de compus si de inregistrat iar asteptarile publicului au fost mari. Doar ca e destul de greu sa stii la ce sa te astepti de la Rush, tocmai pentru ca trupa a fost una destul de neconventionala in compozitie de-a lungul timpului, permitandu-si tot felul de fantezii.

Far Cry, aleasa si ca prim single, deschide albumul intr-o maniera exuberanta (desi nu-i o piesa cu un mesaj vesel deloc), fiind una din piesele scrisa in maniera moderna, excelenta pentru radio, cu o voce foarte prietenoasa, un refren de tinut minte, o sectie ritmica excelenta si cateva orchestratii foarte interesante. E una din piesele in care se vede mana unui producator din alta generatie, Nick Raskulinecz (detinator al unui grammy pentru One By One al celor de la Foo Fighters) fiind ales sa dea trupei un sunet potrivit anului 2007. Si asta se remarca si in piesele care urmeaza, Workin’ Them Angels sau The Larger Bowl, care aproape aduc cu R.E.M. (din perioada moderna) sau cu T-Rex, din anii 60-70. 

Spindrift aduce o oarecare schimbare in stilul pieselor, folosind alte armonii fata de piesele anterioare, mai apropiate de maniera Rush din anii ’80 pentru ca ulterior, The Way The Wind Blows sa te aduca din nou spre anii 70, cu un riff patrunzator de chitara a-la Led Zeppelin. Pe final, Malignant Narcisism e un funk-rock progresiv cu un groove superb de bas si cateva mini-solouri de tobe schimba putin tonul, pentru ca We Hold On, una dintre cele mai bune si mai complexe piese de pe album, sa incheie magistral albumul cu multa atmosfera, dinamica, exuberanta si cu o executie vocala deosebita.

Instrumental, albumul e mai putin tehnic ca, sa spunem, media albumelor Rush. Fie si pentru ca nimeni nu mai are nimic de demomstrat, fie ca oamenii s-au concentrat pe orchestratii si fineturi, albumul este cu siguranta si foarte usor digerabil. Vocal, Geddy Lee ajunge foarte rar in tonul sau inalt, pe care il aborda cu consecventa, fiind cat se poate de ‘comercial’ si nici Neal nu se oboseste sa dea neaparat lectii (asta nu inseamna ca nu bate exceptional). Exista niste probe de virtuzitate, dar nu de dragul virtuozitatii, pe Hope, cantata de Alex Lifeson la un double-six si cateva jucarii de percutie a lui Peart, dar fara ca nici unul sa-si doreasca sa iasa in evdenta. Este insa, fara doar si poate, un album cantat impecabil si orchestrat pe masura. In cazul lui Lifeson e deja cunoscuta preferinta sa pentru chitari acustice in detrimentul celor electrice si asta se vede atat in compozitie cat si, mai ales, in modul la care este folosita si amplificata bogatia sunetului unei astfel de chitari. Cred ca, intr-un fel, Lifeson este omul cheie pe acest album, postura de care nu tin minte cand s-a mai bucurat, si profita din plin de situatie.

Snakes & Arrows e un bijuterie muzicala, bogata in orice inseamna instrumentatie, orchestratie, riff, armonie, executie sau mesaj. E modern si vechi si atemporal totodata si proate unul dintre cele mai abordabile albume ale trupei pentru cei care n-au gustat Rush pana acum.

Cynyc Nota: 10