SPOCK'S BEARD - Spock's Beard

   Spock’s Beard ramane o trupa unica si cu o personalitate deosebita. Cumva, dupa plecarea lui Neal Morse, s-au creat 2 trupe cu aceeasi seva, una orientata in jurul mesajului religios al lui Morse, si cealalta care s-a tinut excelent pe pozitii, regrupata in jurul talentatului Nick D’Virgilio. Si am remarcat acum ca, daca pe Neal l-am apreciat cu al sau Sola Scriptura in 2007, pe Spock’s Beard i-am cam uitat cu produsul self-titled din 2006.
   Sa lamurim din start doua aspecte. Albumul este executat cu stralucire si produs impecabil. Fiecare nota se aude clar, fiecare coarda de chitara suna egal, cald, vibreaza exact cat trebuie, demonstrand, daca mai era cazul, ca avem de a face cu instrumentisti de mare finete, lucru demonstrat cu ocazia fiecarui proiect sau fiecarei colaborari pe care oamenii au avut-o (iar lista acestora e impresionanta). Al doilea lucru este dinamica de senzatie a albumului. Desi feeling-ul sau e mai degraba in spiritul anilor ’70-’80, tot din productie si executie, dar si din compozitie, razbate o muzica cantata cu energie, cu placerea unui jam session, perfect si lejer.
   Albumul mi se pare inca un pas peste Octane, fie si pentru faptul ca e mai rock’n’roll, mai melodic, mai groovy, mai divers. Mai putin atmosferic, dar pastrandu-si partile de poezie, mai melancolic, dar fara a orchestra exagerat ‘atmosfera’ ci doar inducand-o din voce si maxim inca un instrument, fie o chitara rece, fie un pian. Daca la Octane n-am avut rabdare cel putin la inceput sa diger chiar toate piesele, aici nici nu s-a pus problema de asa ceva. De la fiecare jucarie de hammond pana la armoniile corale de pe unele refrene, albumul se cere pur si simplu savurat. Si probabil inca un pas este si evolutia ca vocalist a lui D’Virgilio, mai expresiv ca oricand.
   Spock’s Beard debuteaza in forta cu doua dintre cele mai bune compozitii, On A Perfect Day si Skeletons At The Feast, continuand apoi si cu pasaje mai putin nervoase, prin melancolicele si visatoarele All That’s Left si Hereafter, piese oricentate catre voce si catre mana fina pe pian a lui Ryo Okumoto. Continua cu atipica orchestrata With Your Kiss, care te duce cu gandul de la Led Zeppelin la U2 si apoi la Scorpions, pentru ca spre final, As Far As The Mind Can See, piesa de 17 minute impartita in 4 bucati sa fie o trecere in revista a multor stiluri instumentale. Fiecare parte are specificul ei, de la percutiile latine la ritmurile de jazz sau funk exploatate pe fondul unor armonii de clapa sau chitara care pastreaza perfect unitatea pieselor.
   Ascultarea acestui Spock’s Beard imi da o stare de bine, dincolo de mesajul poate nu intotdeauna vesel al versurilor. Nu pot sa ma stapanesc in a ma legana un pic in fotoliu pe Sometimes they stay, sometimes they go . In plus, recunosc deschis ca-mi place musica anilor ’70, asa incat orice transpunere in varianta moderna ma atrage, mai ales intr-o executie fara cusur.

Cynyc Nota: 9.5