PLACE VENDOME - Streets of Fire

Cine-s astia, Place Vendome? Daca te enerveaza albumul si vrei sa injuri pe cineva, nici nu ai pe cine. Prima data te iei de Kiske, ca el e cel mai cunoscut si cel mai impins in fata ca sa atraga lumea la magazinul de CDuri. Kiske o sa zica: eu doar am cintat, nu am compus nimica. Doar am "kiskelizat" piesele. Bun, atunci cine le-a compus? Nici aici nu-i usor: cel putin patru insi printre care: Torsti Spoof, Ronny Milianowicz, Robert Sall, Magnus Karlsson. Nu va suna cunoscut nici un nume? E normal, sunt tipi cu performante modeste. Mai putin Karlsson, pe asta ar trebui sa-l stiti de la Allen/Lande si,mai nou, Primal Fear. Deci iti alegi unul si te duci sa ridici o obiectie cu privire la material. O sa-ti zica: stai asa, eu doar am scris niste cintecele, nici macar nu-s versurile mele, nici macar nu le-am cintat eu si oricine stie ca producatorul are ultimul cuvint, eu habarnam ce-o sa iasa. Cine e producatorul? Dennis Ward, care ar zice: ce, ai ceva la cap? Nu a fost ideea mea, marele sef de la Frontiers Records, el a vrut sa facem treaba asta, nu eu. Eu am facut ce mi-a zis el. Si marele sef, Serafino Perugio, zice: Ce-ai domnule cu mine, ce, apar eu pe discu asta? Du-te la aia care l-au inregistrat. Deci cam asta e Place Vendome. Adica un fel de n-ar mai fi. Sau o pleiada de artisti minunati, adunati sub bagheta unui mecena al metalului melodic de calitate.

Pentru mine e pe undeva pe la mijloc, deci nu se pune problema de injurat pe cineva, situatia e pur ipotetica. Am pus-o asa pentru ca, in general, cind e de emis o parere, mai mult se injura decit se lauda. Chestia misto cu discul asta este ca, din moment ce e al nimanui, cei implicati nu au nici un stres. Si rezulta o atmosfera de voie buna si lipsa de griji pe intreg discul, incepind de la compozitii. Dintr-o bucata, fara sa se complice, fara sa se gindeasca prea mult cum o sa sune. Sau ca ce. De-asta probabil suna ca 100 de trupe de AOR (adica rock cu riff anemic si cu clapa multa, la mare pret in anii 80) si de-asta aud faze si pasaje care s-au tocit si decolorat de cit au fost purtate. Sau chiar bucatele care seamana leit cu alte bucatele, de exemplu am auzit o faza din Hotel California, alta din Is This Love, ceva de la Belinda Carlisle si inca altele pe care le-am uitat. E normal, pentru ca e o zona muzicala atit de populata, incit e imposibil sa faci un pas si sa nu calci pe cineva pe bascheti. Dar, cum am zis, nimanui nu-i pasa si e o stare de spirit care se transmite, daca prinde ascultatorul in momentul oportun.

Piesele sunt dragute, vreo doua chiar cu pretentii de hit (Streets of Fire si Believer, intimplator si cele mai "heavy") si restul rezonabil de agreabile; cele banale devin simpatice in urma auditiilor repetate. Mi-ar fi greu sa asociez in vreun fel cuvintul "forta" cu acest disc, dar, pe de alta parte, ce-i corect e corect, nu e nici lesinat, are putine momente lente sau lacrimogene. In general e saltaret si incearca din rasputeri sa fie cit mai melodic. Cit de tare va prinde o piesa sau alta cred ca depinde de moment si de disponibilitatea fiecaruia, nu e un disc genial, dar nici unul de vis urit. Are tot ce-i trebuie in cantitati decente. Il are si pe Kiske si profita la maximum atit de pe urma vocii sale extraordinare dar si de pe urma mult-regretatei sale absente de pe scena rock. Treaba este insa, ca deja asta fiind al doilea disc, Kiske nu prea mai e atit de absent. In plus, prestatia sa e in nota obisnuita, una inalta, desigur, dar nu mai e de ajuns ca sa cadem cu totii lesinati. Deci ar cam fi nevoie de ceva nou, dar oare poate el mai mult de-atit? Mai are vreun viitor sau va tot trage in continuare de numele pe care si l-a facut in trecut?

Klawz Nota: 8