GREEN CARNATION - The Acoustic Verses

Oare ce s-ar intampla daca intr-o dimineata te-ai trezi brusc si ai afla ca dimineata nu mai e acolo? Oare ce are sa iti spuna micutul, recele, strainul glonte de metal inainte sa iti mangaie tandru tampla si sa iti ravaseasca iremediabil gandurile?

Am sperat sa ma lamureasca nemernicii de la Green Carnation , in aceasta limpede si minunata dimineata de ianuarie. O trupa care stie ce e singuratatea si gustul naspa in gura si stie si cum sa te faca sa intelegi ca stie.

Cand colo, ce sa auzi? Multa clapa, chitara acustica la supergreu, doar e acoustic verses , si versuri, evident. Nu e vorba nici de Cenaclul Flacara si nici de intalnirea pseudopoetilor damnati din caminul P nustiucat din Regie, pentru ca albumul de fata e viabil fara sa fie patetic, penal, penibil sau naspa. E o formatie de oameni care vin sa stea de vorba cu tine deschis si sa iti spuna ca micul paradis artificial, splendidul turn din carti de joc la care mesteresti zilnic or sa se darame la final, oricat de bine ti se pare ca le-ai incleiat pe la incheieturi.

Asa cum am spus la telefon unui prieten de departe, discul asta imi aduce aminte pe alocuri de In the Woods – Strange in Stereo . Nu stiu daca de mila, frica sau respect a zis ca asa e, sau intr-adevar chiar asa e. Am stat si m-am gandit mai bine, am ascultat si am reascultat si mi-am dat seama cat de multe similitudini exista intre Acoustic Verses si orice disc Anathema incepand cu Judgement . Care Anathema se revendica putintel la un Pink Floyd , care Pink Floyd nu stiu la cine se revendica, pentru ca nu ma nascusem pe atunci.

In rest, crez poetic bazat pe nimicnicie, planuri de care se alege praful, viitor incert, lipsa de pofta de viata, solitudine, relatii tensionate cu parintii si copiii, totul condimentat dupa gust cu tristete si dezolare si acompaniat magistral de doua bucati chitara acustica, o bucata Hammond care ne trage inspre trecut, o bucata bas politicos si foarte la locul lui si o bucata baterie jazz-ista de mare finete si adevar, cu pensula si batai in rama de la toba mare, adica tot tacamul, cum ar zice unii si poate chiar si altii. Imi este practic imposibil sa scriu mai multe despre acest minunat album dar va asigur ca auditia lui va va lamuri toate dilemele referitoare la gen muzical, productie, veridicitate, originalitate, oportunitatea aparitiei, etc.

Nota 8.5, ete-asa de-al dracu'!

Sake Nota: 8.5

Cumva nu prea reusesc sa iau albumul asta in serios. Vine prea devreme dupa precedentul, la nici un an si e... da, e acustic. Citesc intr-un interviu ca Tchort a avut emotii pentru rezultatul final, pentru ca nu au repetat piesele deloc dupa ce le-au compus, au intrat direct in studio. Alt motiv de emotii a fost legat de unitatea albumului pentru ca pentru prima data au adunat compozitii de la fiecare. Emotii indreptatite zic eu. Ei zic ca cica nu, ca sunt foarte multumiti de rezultat. Mi se pare normal. Ultimul album e mereu cel mai bun. Inca nu am auzit pe vreounul sa zica altfel.

Dar oricit de pe val esti si deci plin de entuziasm si incredere in urma vinzarilor si concertelor excelente din ultimul an, este gresit sa tratezi un album acustic cu superficialitate. Pentru un astfel de album ai nevoie de piese foarte bune, care sa nu depinda de trucuri de studio pentru a incinta urechea. Piese simple dar care sa straluceasca in simplitatea asta, melodii de neuitat care sa inmoaie inima metalistului si sa nici nu-si dea seama cind incepe sa fredoneze. Prea putine se gasesc pe acest album, trei din sapte e un raport nesatisfacator. In primul avem aceasta bucatica de geniu care se cheama The Burden Is Mine… Alone . Perfect compusa si interpretata vocal de basistul Stein Roger Sordal, bravo lui si bravo colegilor lui ca au avut inspiratia sa-l lase sa o cinte. Nu vreau sa zic ca Kjetil e un vocal prost, dar nici nu vreau sa zic ca e un vocal nemaipomenit. Isi face treaba, la fel ca toti colegii lui. Mai putin bateristul care se odihneste mai mult decit cinta. Dar sa revin la ce spuneam, The Burden Is Mine… Alone , Desi se intinde numai pe durata a trei minute si are o orchestratie foarte simpla, piesa curge foarte frumos, leadurile de chitara acustica de sub refren cad exact unde trebuie. Parca toata sclipirea acestui album arde invapaiat pe aceasta piesa, apoi se stinge, mai are o rabufnire slaba pe Alone , dupa care ne nu se mai intimpla nimic interesant pina in final. Alone are un ritm mai vioi, insufletit de o tema interpretata pe vioara care face tot farmecul piesei. Ca sa-i gaseasca versuri, Tchort a luat o carte de poezii de la un fan si a tot incercat pe la diverse pagini, pina a gasit poezia Alone , care s-a potrivit. Bine ca i-a dat o carte de E A Poe si nu una de Virgil Carianopol. A treia reusita e o instrumentala a claparului Kenneth Silden, care a ramas cu gindul un pic la albumul precedent, ceea ce nu e deloc rau pentru ca Child's Play Part 3 da glas unui pian domol si calm la inceput, dar care devine pe parcurs cam straniu ca amintirea unei dupa amieze intr-o casa inalta si intunecoasa si cam bintuita.

Si cu asta, basta. Restul albumului e inundat de repetari si prelungiri de pasaje pe care eu unul nu vroiam neaparat sa le aud de atitea ori, cu chitara zdranganind acorduri ca la cintecele de tabara, in timp ce clapa insista pe sapte - opt note. Melodii care nu deranjeaza, dar nici nu iti mai aduci aminte de ele dupa ce s-au terminat. De exemplu, piesa 9-29-045 are un sfert de ora si nu ii foloseste aproape deloc. Pe la minutul 6 si ceva, Kjetil prinde o melodie si cinta frumos: “ All that I wanted was to slip away for a little while ‘cause I felt alone and I couldn't keep up with the world ”, pentru citeva momente magia functioneaza, dar e risipita imediat prin interpretarea eronata a dictonului “cind nu stii cum s-o continui, baga niste voice-sample-uri”. Pe partea finala a piesei, House of Cards , Kjetil mai nimereste pentru citeva momente ordinea corecta de note, ajutat si de un clarinet. Clarinet, banuiesc ca este. Daca ma uit un pic la minutaje, piesele scurte si fara prea multe fasoane sunt de fapt cele mai bune. Cum au simtit ca nu mai au pe ce se baza, au complicat-o si au lungit-o pina au au zapacit-o.

Un album pentru fanii indulgenti. Daca vreti sa incepeti o frumoasa prietenie cu Green Carnation ori va faceti un EP de trei piese din albumul asta, ori ascultati mai bine A Blessing in Disguise.

Klawz Nota: 7