PARADISE LOST - The Anatomy of Melancholy

Anatomy of Melancholy e doar al doilea DVD live din discografia video a taticilor gothic metalului; desi stiam ca de la Evolve-ul din 2002 nu mai iesise nimic nou, mi-a trebuit ceva vreme sa ma orientez printre atitea re-editari si documentare, au scos baietii ceva materiale video la viata lor. Daca Evolve cuprindea doua concerte ce ilustrau, unul perioada 1991-1993 si al doilea marirea si decaderea 1995-1999, mie unuia nu mi s-ar fi parut deplasat ca Anatomy sa se axeze pe albumele de dupa 2001. Dar cum in 2008 trupa aniverseaza 20 de ani de cariera si cum DVDul face parte din planul de festivitati, setlistul concertului inregistrat in 2007 e de fapt un best of. Toate albumele sunt trecute in revista, mai putin primul, (chestie care nu cred ca deranjeaza pe mai mult de 15-20 de insi, cel mai probabil cheliosi si burtosi) si vreo trei piese clasice sunt scoase de la naftalina, in frunte cu legendara Gothic, readusa pe scena dupa o pauza de 12 ani. La data concertului albumul In Requiem inca nu fusese inca lansat, asta fiind probabil motivul pentru care sunt de auzit doar 2 piese de pe el. Pacat. Pe de alta parte, asa cum era de asteptat, Draconian Times aduce cele mai multe piese, avem astfel confirmarea ca a ramas cel mai bine vindut album Paradise Lost.

Din clubul londonez Koko nu se vede mare lucru, dar din moment ce toata lumea pare ca se simte bine si conditiile de sunet sunt excelente, putem presupune ca e ok si ca ne-am dori si la Bucuresti unul. E greu, zic eu, ca o trupa care a avut tupeul sa indrazneasca atitea nazbitii stilistice sa nu dezamageasca pe unii si pe altii. Dar, atunci cind sunt in forma, e si mai greu sa nu iti placa felul in care omogenizeaza toate diferentele, in alt context, scandaloase. Toate piesele din toate perioadele suna mult mai bine pe scena: cele vechi suna proaspat, e adevarat ca putin defavorizate de noua abordare vocala a lui Nick Holmes, cele soft suna rock, toate dinamizate de formidabilul tandem de chitaristi: Aaron Aedy cu energia lui fenomenala si molipsitoare, Gregor Mackintosh cu solourile lui atit de speciale, face totul sa para atit de usor si cu atit mai frumos. Fara cine stie ce miscare scenica, de fapt, cred ca fara miscare deloc, fiecare ramine in coltul lui de la un capat la altul, dar totusi cei doi chitaristi sunt fascinanti de urmarit, cu atit mai mult cu cit resultatul sonor al agitatiei lor e impresionant. La mijloc, Nick Holmes si sectia ritmica, linistiti, la locul lor. Pina acum banuiesc ca stiti cam la ce sa va asteptati de la Nick si ca ati renuntat la ideea de a-l vedea facind tumbe, sarind in public sau urcindu-se pe umerii lui Greg. La fel de retinut in dialogul cu publicul, prezinta scurt piesele, indeamna de vreo trei ori la hei-hei-hei, face citeva comentarii obiective si glume seci si ne gratuleaza cu o prestatie bunicica, in nota obisnuita, fara stralucire, nici nu-mi mai aduc aminte cind am vazut altceva de la el. Poate in '94? Dar nu ar mai fi Paradise Lost daca ar fi altfel, nu? Cel mult ar fi putut sa-si aranjeze freza un pic, la Bucuresti arata mai bine.

Per total un concert reusit, care m-a facut sa reiau la ascultat discografia. Publicul se aude, dar nu pica tencuiala de pe pereti de la urale, momentele de maxima intensitate fiind topaiala generala de pe Last Time si un pic de crowd surfing pe Gothic. As I Die, Pity the Sadness, neasteptataSweetness si True Belief au fost alte momente salutate cu entuziasm, la polul opus am notat linistea subita care a urmat prezentarii unor piese inca neacceptate, nu le mai zic numele, le stiti voi. Chiar daca Nick Holmes pare tot timpul obosit, DVDul asta dovedeste clar ca Paradise Lost nu numai ca are un trecut cu greutate, dar e fara indoiala o trupa care se tine bine pe picioare si merge apasat inainte. Orice ar spune unii sau altii.

Din chestiile de pe al doilea disc, daca o iau de la coada la cap, dintre videoclipuri doar The Enemy merita deranjul. Interviul are citeva intrebari generice cu raspunsuri previzibile care nici nu se aud prea bine, fanii de la Koko sunt ca toti fanii: mai vechi, mai noi, mai suedezi sau portughezi. Tour reportul e ok: ne prezinta echipa, inclusiv guitar tech-ul care a cintat in 2005 in locul lui Greg, citeva filmari din concerte, reflexii pe marginea vietii de turneu si il vedem pe Jeff Singer cu un cutit in mina spunind in germana "am un cutit si sunt nebun". Nimic senzational, probabil ca se putea si mai bine.

A, si sa nu uit sa va zic ca bookletul contine cite o scurta prezentare a fiecarei piese din setlist, 2-3 rinduri scrise de Nick sau Greg, niste chestii chiar interesante legate de fiecare piesa in parte.

In concluzie, concertul merita toti banii, se vede si se aude foarte bine si mai ales se cinta formidabil. Restul conteaza prea putin.

Klawz Nota: 9