JORN - The Duke

Va era dor de Coverdale? Normal, marele blond e cam greu de auzit in ultima vreme, unde mai pui ca are si el o virsta (54). Dar aceasta nu e o problema, caci avem, iata, un nou album de la Jorn Lande. E un pic mai heavy ca Whitesnake si instrumentistii nu sunt atit de cunoscuti, dar spiritul si, mai ales vocea, sunt aceleasi. Nimic nu se pierde, totul se transforma si se continua. In cazul de fata, mai mult se continua decit se transforma.

Incepe cam ciudat, cu o piesa lenta, care ii calmeaza pe cei care se asteptau la un album mai saltaret. Nu este cazul sa va agitati, de data asta Jorn mizeaza in primul rind pe melodie, asezata de cele mai multe ori pe ritmuri medii, care uneori devin, cum se zice, doomy. Are doi chitaristi, unul face solouri cam excentrice si cam deplasate din context, dar celalalt are feeling pentru amindoi si impreuna cu Jorn potrivesc linii vocale de cele mai multe ori excelent orchestrate si interpretate peste riffuri simple, curate si eficente. Sa mai zic o data Whitesnake? Asta e imaginea generala, dar sunt niste exceptii, asupra carora ne vom apleca in continuare, pentru ca merita.

Stormcrow, cea mai buna piesa a albumului e pusa abia a treia. Tot e bine, putea sa fie ultima sau sa nu fie deloc. Ce are Stormcrow? Tot ce trebuie: riff formidabil, ritm molipsitor, sunet de chitara ireprosabil, interpretare de guitar hero, melodie irezistibila, voce ideala. Sa mai zic o data Coverdale? Urmeaza, adunate pe o singura piesa, cele mai frumoase melodii de pe tot albumul. Se cheama End of Time si cu greu ii poti gasi un defect: te invaluie si te cucereste, trebuie sa fii aspru si crincen rau ca sa nu te lasi leganat de ea. Mai ales ca e si instrumentata cu atentie la detaliu si impodobita cu artificii vocale coverdale-liene si soloul e facut de chitaristul care imi place. Piesa de titlu, care ar trebui sa fie, cum se zice, cheia de bolta si piatra de temelie, ce face? Se constituie intr-un moment muzical banal cu slide-uri spre blues si country, dar un prilej pentru Jorn sa inceapa sa ne povesteasca cum a trecut el prin greutati de mic copil si asta l-a facut un tip irezistibil si cu mare succes la sexul frumos, pe care il da pe spate folosind expresii profund mestesugite ca „hey baby let me take you home”, precum si onomatopee muzicale brevetate de alt individ fermecator pe care l-am mai pomenit deja de citeva ori pina acum. In general, asemanarea nu e prea deranjanta, dar asta nu inseamna ca Jorn face vreun efort sa cinte altfel decit a auzit pe albumele Whitesnake, o, nu. Calea batatorita e cea mai buna si atita timp cit o sa aibã fani care sa-l tina numai in aplauze pentru performanta de a fi o clona a lui Coverdale, banuiesc ca nici nu o sa incerce sa isi gaseasca un stil propriu de a cinta.

Albumul e rotunjit la minutaj de doua preluari. Una e o varianta mai noua a unei piese de pe primul album al lui Jorn, cealalta e o varianta mai noua a unei piese Thin Lizzy, Are you ready. Dar pentru Jorn notiunea de cover are o semnificatie speciala: vede in asta o provocare: Phil Lynott? pot sa-l imit si p-asta. Ia fiti atenti la versurile do you know what i'm talkin'bout si if youre ready, I'm ready. Va era dor de Phil? Il aveti pe Jorn. Si coverul se integreaza bine in atmosfera albumului. Mai bine ca alte piese, chiar.

Deci mai bifam un disc decent in discografia lui Jorn. Daca vreti ceva mai bun de la el, cred ca va trebui sa asteptati pina aduna material suficient pentru un Best of. Am vrut sa-i dau 7, dar nu m-au lasat Stromcrow si End of Time. Dar tare as fi vrut sa-l trintesc putin, ca prea de mult timp a ramas blocat in faza "hey man, pot sa fac ca tipu care cinta Is This Love"

Klawz Nota: 8