PHARAOH - The Longest Night

Metalistii americani fiind prea ocupati sa inghita avalansa de trupe hardcore, metalcore,  numetal si altele asemenea cu care ii bombardeaza Roadrunner si colegii lor, e normal sa treaca cu vederea activitatea unora ca Pharaoh, care vor sa demonstreze ca heavy-metalul nu a murit. Dar cercurile de cunoscatori s-au entuziasmat iar, cind au aflat de aparitia celui de-al doilea album Pharaoh, The Longest Night. Eu nu prea inteleg de ce, dar, ma rog, eu nu sunt cunoscator american.

Pharaoh mi-au retinut atentia, inainte de a-i asculta, prin faptul ca sunt colegi cu Green Carnation si Gathering la The End Records (filiala nord-americana) si pentru ca vocalul lor, Tim Aymar a cintat cu Chuck Shuldiner in Control Denied. Insa dupa ce am inceput sa ii ascult, Pharaoh nu prea mi-au mai retinut atentia. Nu stiu daca se straduiesc sa sune atit de invechit, batrineste ar fi cuvintul mai potrivit, cert este ca le reuseste. Formulele prafuite si incremenite in timp le sunt foarte dragi. Cred ca as putea foarte usor sa-l pacalesc pe Sake sau alt coleg de redactie daca i-as pune sa asculte Pharaoh si i-as spune ca albumul e din 1982. E si asta o arta, am putea spune. Numai ca ce acum douazeci de ani era ceva nou si incitant, acum risca sa fie receptat drept inutil. Mai ales daca seamana prea mult cu Iron Maiden, asa cum este cazul de fata. Si o alta problema e ca nu seamana cu Iron Maiden in momentele cele mai bune ale trupei. Ce rost are sa mai spui niste lucruri care deja au fost spuse mai bine? Doar sa demonstrezi ca se pot spune de mai multe ori?

Ma intreb pe ce se bazeaza Pharaoh? Pe forta? Nu, nu cu sound-ul lor retro de bunici in pantaloni scurti. Pe ritmuri pline de energie? Nu, nu sunt nici lenti nici rapizi. Pe riffuri, nu. Toate sunt banale. Pe refrene? Din primele patru ascultari nu am retinut nici unul. Dupa ce am mai insistat, By the Night Sky si Like a Ghost au inceput timid sa para familiare. Dar citi dintre voi sunteti dispusi sa ascultati de 6-7 ori un album care nu va spune nimic, asteptindu-l sa se deschida ca pe o floare rara, cind sunt atitea altele care se inghesuie care mai de care sa iasa in evidenta? Poate fanii pe care Aymar si i-a cistigat cu Control Denied. Si pe acestia trebuie sa ii linistesc, Aymar se descurca onorabil, partiturile sale vocale variate il gasesc plimbindu-se intre Dio si Eric Adams, fara sa se confunde cu vreunul dintre ei. Din pacate, el nu beneficiaza de niste piese atit de bune pe care sa se desfasoare ca mai ilustrii sau colegi  sus-amintiti. Chitaristul Johnsen mai scutura din cind in cind monotonia cu cite un solo cursiv si dinamic, dar nu e nici pe departe suficient. Bineinteles ca nici cu tot cu solo-ul lui Chris Poland de pe piesa Sunrise, nu e de ajuns. Pharaoh nu reusesc sa ma convinga ca heavy-metalul nu e mort, ci chiar de contrariu. In America heavy-metalul n-o fi mort, dar nici nu prea mai misca.

Klawz Nota: 6