STRAPPING YOUNG LAD - The New Black

Acum ceva timp, Devin Townsend anunta ca acest noul produs Strapping Young Lad va fi si ultimul din cariera trupei, fiind si la finalul contractului cu Century Media. Si asta dupa ce anulase turneul Devin Townsend Band din Europa. Imediat dupa, sotia sa (pentru cine n-a aflat, dementul a gasit pe cineva sa-l suporte, ba chiar sa-I faca si-un copil), i-a linistit pe fani, anuntand ca Devin e doar obosit si foarte stresat si ca sunt mai degraba vorbe spuse la suparare. Ulterior, Gene Hoglan a dezmintit si el anuntul lui Devin, punandu-l tot pe seaman oboselii si a nevoii de a lua o pauza mai mare, pentru a sta cu familia.

Inainte de aceasta pauza insa s-a lansat albumul despre care Devin spunea in respectivul interviu ca atinge limita maxima a exprimarii trupei, dupa care n-ar mai fi nimic de spus. Toate albumele SYL suna diferit fata de restul productiilor de gen, asemanandu-se intre ele cel mult prin nonconformisul exprimarii si excelenta din punct de vedere tehnic. Lucruri prezente si pe acest The New Black si probabil pe orice produs viitor, daca va fi cazul. Muzical insa ce se intampla cu Strapping Young Lad? Mai ai cum sa faci ceva interesant, nou si de impact, care sa nu plictiseasca si sa nu te plictiseasca pe tine ca muzician? Si asta dupa ce ai lucrat la  cate 2-3 albume pe an, de vreo 10 ani incoace, la majoritatea inca de la conceptie pana la mixul final? Oho, si inca cum!!!! 

Fiecare piesa de pe acest impresionant nou album spune cate ceva. Fie ca e un mesaj extrem sau unul amuzant, diversitatea compozitiei face ca albumul sa nu plictiseasca nici o secunda. In fiecare pasaj e ceva nou, ceva diferit fata de ce ai ascultat acum un minut, iar trecerile intre pasaj, pline de imaginatie, demonstreaza din plin talentul componistic al lui Devin si al colegilor sai. Doar ca sa va faceti o idee, ascultati Almost Again, cu o strofa care i-ar face pe cei de la Radiohead sa se inverzeasca de ciuda si cu un refren perfect pentru un hit Dimmu Borgir, pe sub care se insinueaza minunat ritmica progresiva si imposibil de intuit a lui Hoglan. Sau puteti alege piese cu structura ‘gothenburg’ si refrene de opera. Sau de ce nu, un mars is stil Manowar pe instrumentatie de industrial. Si chiar thrash combinat cu funk-jazz.

Ce mai putem asculta pe acest The New Black. In afara de ritmica perfecta si plina de inventivitate? In afara de o multime de riff-uri pline de balans? In afara de o gramada de tipuri de voci, care din plamani, care din gat, care din cap, care cu growl, care in stil tenor? In afara de niste clape demente, introduse unde nici nu te astepti? Pai e mult de ascultat: o colectie de stiluri si de improvizatii care, puse impreuna, constituie un album imposibil de definit din punct de vedere stilistic, dar care defineste chiar el ceea ce poate insemna inventivitatea in muzica in anul mai mult sau mai putin de gratie 2006.

Cand muncesti in ritmul mai sus amintit si produci asemenea muzica (nebuna, cu o tenta de struguri acri, cum chiar Devin o numeste), e normal sa te apuce bazdacul si sa-ti vina sa te duci in lumea ta. Cu siguranta nu poti sa fi intreg la minte. Dar te poti intoarce la familie macar cu multumirea ca ai dat tot ce-i mai bun din tine.

Cynyc Nota: 10