GREEN CARNATION - The Quiet Offspring

A Blessing in Disguise mi-a placut teribil. M-a intristat teribil si m-a bucurat deopotriva de teribil. Cred ca nu gresesc deloc si sper ca onorabilul cititor, cel mai pertinent si abilitat critic al nostru, sa fie de acord cu mine cand il denumesc un album teribil.

Am purces la audierea celui mai nou "copil" Green Carnation cu ideea clara ca primul impact va fi unul izbitor si, totodata, unul decisiv in conturarea viitoarei recenzii.

Cei cinci baieti de langa pol mi-au demonstrat ca sunt extrem de versatili si ca pot pendula cu o abilitate de reptila printre diverse stari de spirit, ingloband in muzica lor influente din tot felul de genuri muzicale, fara a semana izbitor cu nimic din ce s-a mai scris pana acum.

The Quiet Offspring nu este absolut deloc "quiet", ba chiar poate fi denumit cu usurinta salata sau orgie de sunete, una reusita, condimentata dupa gust dar cu bun gust.

In mod evident un produs mult mai deschis decat precedentele si cu o adresabilitate mult mai larga, dar fara a pica in zona facilului si a comercialului jenant, cel de-al patrulea efort al norvegienilor este cel mai progresiv album al trupei.

Influentele muzicii anilor '70 (exemplificate prin pasaje ample de orga Hammond si chitara acustica) dau un parfum aparte intregului concept si creaza un echilibru perfect prin antiteza cu portiunile, deloc rare, in care rifurile agresive sunt omniprezente.

Este foarte interesanta optiunea trupei de a alterna piesele mai dure cu cele baladiste. Desi destul de diferite intre ele ca structura, acestea nu dau nici o clipa impresia ca The Quiet Offspring ar fi un album eterogen, aceasta poate si din cauza aceleiasi umbre de melancolie care razbate din fiecare nota muzicala.

Textele raman in sfera claustrofobicului si a tristetii care macina incet dar sigur eul intim, accentuand astfel starea apasatoare care planeaza asupra intregului concept si care a devenit trade mark-ul tuturor albumelor Green Carnation.

Sake Nota: 9