GAMMA RAY - To the Metal

De fiecare data cand ascult un nou album Gamma Ray am impresia ca ma intalnesc cu un prieten vechi. Pot sa ma bizuiesc pe el, stiu ca nu ma va dezamagi, insa nu ma astept nici la mari surprize. Nu este perfect, dar am ajuns sa-i tolerez lipsurile si sa ma bucur de ceea ce imi poate oferi. Uneori ii miroase gura, iar alteori vine in vizita putin cherchelit si nu mai vrea sa plece, dar suport asta cu stoicism pentru ca are si momente bune, in care ne distram de minune. Nu il apreciez numai pentru ce este acum, ci, mai ales, pentru ceea ce a fost atunci cand eram amandoi mai tineri si plini de entuziasm si iluzii.

In momentul in care s-a despartit de dovleceii aflati pe culmile succesului, Kai Hansen spunea ca motivul despartirii a fost faptul ca el dorea sa continue linia muzicala a celor doua Keeper of the Seven Keys pe cand ceilalti trupeti doreau sa caute si alte forme de expresie muzicala, cu care el nu e de acord. Ce-i drept, nici eu nu am fost prea incantat de Pink Bubbles Go Ape si nici de Chameleon, dar, dupa aceste incercari esuate, Helloween a reusit sa se redreseze si sa ofere albume bune sau foarte bune si chiar sa inoveze, dovedind ca inca mai are ceva de spus in zona power metal.

 In schimb Kai a incercat mereu, fara succes, sa creeze inca un Keeper. Uneori s-a apropiat (nu prea mult) de ideal, insa, de obicei, albumele sale cuprind atat piese foarte bune, cat si piese banale. Totusi, de fiecare data, ascult cu placere un album Gamma Ray pentru ca stiu ca voi gasi cateva piese care sa imi placa. Acesta este si cazul lui To the Metal. In primul rand, trebuie sa recunosc ca nu imi place titlul albumului, chiar daca acesta este o trimitere la “clasici” si nici coperta. Iar daca tot veni vorba de titlu, trebuie sa mentionez ca piesa cea mai putin inspirata este chiar piesa titlu. Probabil ca Kai Hansen asculta multe albume din perioada de glorie a trupelor de heavy metal britanice si, sub influenta acestora (in special Judas Priest), a incercat sa compuna un imn heavy metal, care sa-i faca pe ascultatori sa cante alaturi de el si sa ridice pumnii, la fel cum o faceau alaturi de Judas Priest, Saxon, Manowar si alte trupe de gen. To the Metal este, insa, o replica palida a imnurilor scoase de marile trupe si nu ma face decat sa ma intind la telecomanda si sa trec la piesa urmatoare.

Albumul debuteaza cu o piesa mai lenta, Empathy, care nu iese cu nimic in evidenta. Nu pot sa-mi dau seama de ce a ales Hansen aceasta solutie, in loc sa debuteze cu o piesa energica si inspirata. Inceputul lui No World Order te ridica in picioare si iti dadea fiori, pe cand Empathy te anesteziaza. Din fericire, piesa urmatoare, All You Need To Know, este mai energica si mai inspirata. Refrenul seamana destul de mult cu cel al pieselor Helloween de pe Keepere si piesa contine chiar si un solo la chitara bunicel. Time to Live pastreaza ritmul si cuprinde unele dintre cele mai bune riff-uri si solouri de pe album. Chiar daca nu iese in evidente prin originalitate, ne ofera ceea ce ne asteptam la Gamma Ray. Rise e una din cele mai bune piese de pe album (piesa mea preferata), care, in mare seamana cu piesele de pe No World Order, iar refrenul este mai melodios decat cel al pieselor de pe albumul respectiv. Mother Angel revine la ritmuri mai lente si melodioase, insa e mai buna decat Empathy.  In Shine Forever Hansen incearca sa-l imite pe alocuri pe Rob Halford, fara sa reuseasca prea bine. Nici refrenul, neinspirat, nu salveaza piesa de la banalitate. Din fericire urmeaza Deadlands, care atrage prin riff-urile energice si solourile marca Hansen, chiar daca refrenul nu reuseste, nici de data asta, sa convinga prea mult. Chasing Shadows este o piesa tipica power metal, in care mediocritatea e compensata de energia tipica genului. La urma urmei, de la un album de power metal ne asteptam sa ne dea palpitatii si sa furnizeze ritmuri de Ferari. Asa ca si aceasta piesa ne satisface, chiar daca nu pe deplin. No Need to Cry este, dupa cum probabil ati ghicit citind titlul, o balada dulceaga, care isi trage inspiratia din baladele hard rock ale deceniului 9, lipsita total de originalitate, dar care va face prietenele sa va stranga in brate si sa doreasca sa danseze.

De dragul vremurilor trecute, as fi dorit sa-i dau albumului o nota mai mare insa dupa cateva auditii m-am dat batut. Chiar daca nu este un album prost, nu reuseste sa satisfaca decat pe jumatate. Doar cateva piese sunt cu adevarat bune, pe cand majoritatea contin parti bune si parti slabe sau sunt lipsite de originalitate.

Arthur Nota: 7.5