concerte

Am fost la Mayhem şi mi-a plăcut – cu Inferno, Indian Fall şi Syn Ze Şase Tri

Am fost la Mayhem şi mi-a plăcut – cu Inferno, Indian Fall şi Syn Ze Şase Tri
TRUPE: Indian Fall, Mayhem, Syn Ze Sase Tri

 „Am fost la Mayhem şi mi-a plăcut” este, parcă, un nume de trupă de turbo folk, nu? Sau, de fapt, nu e vorba despre Mayhem, ci despre munte? Şi la munte se ascultă post-rock… Pasărea zboară, râul curge, apa e udă… Păi am fost şi la munte, mă rog (oare de cine?), am fost în Braşov, adică între munţi. Mi-a plăcut, în ziua de 12 aprilie, oraşul arăta superb, cu toţi pomii fructiferi înfloriţi şi expuşi sub soare după dizolvarea ceţei, ceea ce înseamna că atmosfera trăgea doar la visare, ori la alte derivate ale beţiei. Mayhem avea să ajungă a doua oară în celebra Transilvanie, ceea ce nu putea fi mai potrivit în această imagine, după show-ul oferit în cadrul festivalului Rockstadt Extreme Fest din vara anului trecut. Aşadar, mi-a plăcut… Mayhem, muntele şi altceva nu. 
 

Am ajuns pentru prima dată la Kruhnen Musik Halle, un spaţiu lipit de noul club Rockstadt, care momentan stă cu porţile închise, în beznă, cu un sigiliu pe care e tipărită abrevierea I.S.U.. E amuzant să văd că cel mai modern loc din ţară destinat muzicii rock & metal şi altor forme de underground din câte cunosc este închis. La fel de haios e să ştiu că în Bucureşti nu am vreun exemplu similar în minte. N-are nimic, mergeţi la Quantic şi plângeţi că un muzician străin care a avut show acolo a rămas fără bas de parcă ar fi mers cu instrumentul pe câmp şi ar fi fost violat şi tâlhărit şi tot ce s-a întâmplat pe mirişte, a rămas pe mirişte. Era oricum un moment de după sfârşitul lumii şi n-avea cum să existe vreun martor. Înapoi la Kruhnen, clubul e foarte mişto, acolo e loc pentru mulţi oamenii, adică în jur de o mie, dar cum structura spaţiului din faţa scenei se întinde pe lăţime, chiar şi în lipsa unei săli pline, aspectul e plăcut. Din punct de vedere al decorului, clubul arată cumva ca orice spaţiu mai „deocheat” de prin vest sau nord, cu becuri atârnate, cu butoaie aşezate, cu un bar impunător, iar în ceea ce priveşte sunetul, toate-s bune. Terasa e spaţioasă şi poţi să stai acolo la relaxare, să bei toate spirtoasele, să fumezi toate ţigările, ceea ce am executat fără niciun regret. Poţi auzi de pe terasă ce se întâmplă în sala de concert, astfel poţi înţelege dacă are rost să intri sau dacă e cazul să mai stai pe-afară, că oricum sunetul are rol de anunţ şi nu perturbă nicio discuţie. 

Am ajuns mai devreme pe la club în ziua concertului, am observat cu coada ochiului cum s-a asamblat uriaşul set de tobe al lui Hellhammer şi m-am întrebat dacă chiar e necesară această complexitate. Am văzut şi păpuşile scheletice care urmau să decoreze scena şi care scoase din context păreau ca nişte manechine dintr-un magazin de kitch-uri şi, am auzit vreo două, trei piese Mayhem la probele de sunet, care sunau excepţional, deci puteam să mă întorc acasă, dar vorbesc prostii. N-aveam de ce să plec fără să iau parte la întreaga operă. Prima trupă de deschidere a fost Syn Ze Şase Tri, al cărei concert a început după ora 19:00 când ceva oameni ce stătuseră un pic să aştepte pe la porţile clubului şi-au făcut intrarea. Au venit mulţi puştani, vreo doi, trei au făcut lucrurile ca la carte, prezentându-se cu corpse paint, fapt care m-a întors un pic în anul ’94, dar e okay. Adică gândul că cineva a lăsat un pic social media deoparte ca să-şi facă machiajul adecvat pentru un show Mayhem mă determină să laud genul ăsta de comportament, deşi îmi amintesc că atunci când eram de seama oamenilor respectivi, i-aş fi evitat, fiindcă i-aş fi considerat teribilişti şi obositori. De-abia în lumea actuală am realizat că teribilismul nu e chiar aşa o problemă. Sunt trei nume care gravitează în jurul black metal-ului şi care rămân cele mai importante chiar şi când generaţiile se schimbă: Bathory, Burzum şi Mayhem. Aproape fiecare adolescent care vrea să intre în lumea black metal-ului se îndrăgosteşte mai întâi de aceste trupe. Când a ieşit „De Mysteriis… ” aveam vreo cinci, deci clar am fost şi eu tot ca tinerii despre care vorbesc şi albumul respectiv a fost parte din descoperirea black metal. Mult mai târziu aveam să dau de revelaţiile puse în fapt de Mayhem cu albume ca „Grand Declaration of War” sau „Ordo ad Chao”, pe ultimul reuşind să-l „agăţ” chiar la vremea lui. 

Cu câteva zeci de persoane în public, Syn Ze Şase Tri a propus un concert „bloodstained”, după cum trupa îşi descrie muzica şi ce să vezi? Membrii aveau un pic de sânge pe feţe, care se asorta cu imitaţiile de armuri cu catarame, nu mai ţin minte dacă vreunul din ei avea şi zale, mai puţin cu bocancii pe care îi purtau, clasicii New Rock şi poate altele. Aţi mai văzut aşa ceva, nu cred că mai poate fi considerat ceva spectaculos, iar cu această trupă cred că multă lume e familiarizată, mai ales că activitatea ei implică o durată considerabilă, aceasta apărând pe scenele româneşti de prin 2007-2008. Faptul că acest grup are toate cele trei discuri scoase de Aural Music a făcut ca muzica să se propage mai uşor printre oameni, plus că vorbim de o formaţie cu membri cunoscuţi, cu Corb la chitară, care a paricipat la facerea albumului „Vârstele pământului”, de la Negură Bunget, l-a avut şi Spin tot de-acolo, acum la tobe este Flo de la Malpraxis şi vocalistul de la An Theos, care aici vine cu pseudonimul Şuier. Numele membrilor, costumele şi tematica pun în scenă o portretizare caraghioasă, înainte ca show-ul să înceapă, dar nu putem ignora faptul că pentru foarte mulţi ascultători, lucrurile astea par sacre.
 

Cele mai multe cuvinte descriu muzica Syn Ze Şase Tri ca pe un amestec de Negură Bunget cu Dimmu Borgir, ceea ce pare cinstit. Influenţa de la Negură vine pe partea lirică doar prin intermediul contextului arhaic, poate să fi atins şi sfera melodică mai în trecut, iar cea de la Dimmu se instalează odată cu o clapa turbată şi cu riff-urile de black metal, care totuşi sunt executate mai pe „româneşte”, adică merg si înspre mid tempo. Ca să nu iasă vorbe, trebuie să specific că stilul acesta muzical nu mă poate impresiona nici dacă este cântat de cei mai iscusiţi muzicieni. Cred că dacă Emperor-ul anilor ’90 ar lua compoziţiile Syn Ze Şase Tri şi le-ar transforma, le-ar face mai animate, toba ar căpăta vitalitate, riff-urile şi-ar pierde previzibilitatea, poate că m-ar fura vreun pasaj, unul scurt. La concertul Syn Ze Şase Tri din Kruhnen, primul la care am luat parte vreodată, chiar şi parţial, am constatat această nelinişte nejustificată în registru muzical prin aglomeraţia de elemente smulse din stilul symphonic şi potrivite cu maniera metal într-un fel care demult era considerat genial, iar acum poate fi perceput ca rudimentar. Parcă as fi avut in fată imaginea unui războinic medieval cu arsenal redus. Ce ar fi de admirat? Lupta? Te duci la luptă dacă n-ai altă alternativă, dacă eşti sub ameninţare, bineînţeles, dar uniformele acestui războnic ne fac să credem că el trăieşte doar pentru luptă, el luptă pentru orgoliu sau teritoriu, adică pentru o vrăjeală. Poate că asta trebuie să exprime piese cu titluri ca „Vatra Strămoşească”, una dintre cele incluse în setlist-ul de la concertul în cauză, dar eu nu pot pricepe prea mult nici din muzică, nici din imagine, cât despre domeniul liric, pare că grupul tinde mai degrabă la episoade din antichitate, pentru că e greu să pierdem din vedere „adevărul despre daci”, chiar şi în lipsa noţiunilor evidente. Muzica Syn Ze Şase Tri îmi lasă acelaşi sentiment ca atunci când am de-a face cu cel mai clasic tip de film cu războinici medievali (să nu care cumva să vă gândiţi la „Valhalla Rising”, pentru că aici povestea aluneca spre alt fel de întuneric, dar ştiţi de fapt că nu e nimic clasic în acest film). Este o stare care duce la o întrebare simplă: la ce îmi folosesc lucrurile astea? Răspunsul vine imediat în forma nimicului şi eu merg mai departe.
 

Nu cred că atins 30 de minute show-ul de la Kruhnen, deci a fost o intervenţie scurtă şi apreciată de cei din faţa scenei. Sigur ar fi fost un public mai mare în altfel de context la această trupă pentru că, atunci când e rost de socoteli pagan, iese multă lume din casă. Pentru unii ar suna ca un paradox treaba asta, dar e ceva în sângele unora care umblă în număr mare, jocul, armurile, pletele, epicul îi mişcă mai mult decât orice compoziţie dată dracu’. 
 

La Indian Fall aş fi avut nevoie de o supărare, poate, ca să intru în filmul muzicii create de aceşti artişti braşoveni, dar eu nu plecasem de-acasă cu dorinţa de a-mi exterioriza empatia faţă de figuri care promovează tristeţea, ci ajunsesem în Kruhnen Musik Halle pentru o porţie serioasă de nenorocire. Am glumit la faza cu supărarea, puteam să spun doar că nu prea mai ascult genurile astea care pe vremuri făceau fetele să scrijelească cu cheia pe băncile şcolii cuvântul „despair”, însă când vine vorba de live, Indian Fall, în mod punctual, nu îmi creează vreo neplăcere. În deschiderea concertului Mayhem, acest grup a venit într-o formulă nouă, cu Alinesku de la W3 4R3 NUM83R5 la chitară, cooptat anul trecut şi poate şi John de la Code Red a venit în acest grup tot mai recent, deşi parcă l-am mai văzut pe-acolo. Nu am mai văzut de ani buni de zile această trupă live, iar de data asta pot spune că lucrurile s-au prezentat printr-o „retorică” mult mai definită, adică interpretarea a fost foarte bine pregătită, sau cel puţin aşa mi-au lăsat impresia muzicienii.
 

Vocalistul Djeeckx păstrează aceeaşi abordare doom death şi este acompaniant de o voce clean, care pe parcursul concertului a evoluat până la stadiul în care nu i se mai putea cere ceva. Însă, dacă aş fi în ipostaza de a cere ceva cuiva, celor de la Indian Fall le-aş cere mai multă originalitate. Dar până la urmă de ce să fac asta? Nuanţele de gothic metal din muzica lor îşi găsesc încă un public din ceea ce am observat la acest concert, care a adunat mai mulţi oameni ca Syn Ze Şase Tri, deşi se pune la socoteală şi ora mai târzie potrivită pentru majoritatea spectatorilor de pe-aici. Orişicum, aceste nuanţe de care amintesc au fost totuşi diminuate prin execuţie şi în locul lor s-a conturat foarte elocvent o atmosferă de depressive black metal, mai puţin repetitiv decât ce auzim la trupele populare pentru că e rost de mai multă melodicitate, apoi am auzit câteva chestii scurte, tipice subgenului de funeral, altă muzică ce îşi găseşte un public dens pe-aici şi prin multe alte colţuri. La noi e mai interesantă treaba asta ţinând cont şi de cei cu orientare pagan despre care vorbeam mai sus, aşa că avem două variante mari şi late în cazul de faţă: ori la război şi ulterior la petrecere, ori la cimitir. Aleg întotdeauna cimitirul pentru siguranţă, comoditate şi melodii bune de ascultat la o cafea printre cei liniştiţi de moarte.
 

Dincolo de nepotrivirea mea în peisaj, show-ul Indian Fall a fost în regulă, braşovenii prezentând cel mai înalt grad de coerenţă din ce ştiu eu despre experienţele lor live… N-am auzit lucruri nepotrivite la nici unul dintre chitarişti, cunoscutul toboşar Septimiu Hărşan – pentru care acum putem trece ca referinţă trupa olandeză reformată, Pestilence – a menţinut nişte graniţe ritmice necesare în toată prestaţia, spun graniţe pentru că în stilul respectiv de muzică unii se hazardează şi sar gardul cu bătăi cu impact monumental sau adoptă un mod de black metal mai „agitat” decât e cazul, apoi vocile s-au prezentat într-un contrast tradiţional pentru genurile atinse de gothic ori doom, iar clapa s-a remarcat prin subitilitate. 
 







Când am văzut numele Inferno pe afişul care anunţa revenirea Mayhem în ţară, nu m-am putut abţine şi am visat pentru câteva secunde la thrash-ul lipsit de scrupule al trupei norvegiene, Infernö, mai ales că legendele scandinave se puteau aduna astfel în numele mizeriei şi ar fi făcut ceva de neuitat, dar cred că ştim toţi că aşa ceva e imposibil. Şi, până la urmă, cehii de la Inferno îşi merită poziţia de opening act într-un turneu cu Mayhem fiindcă muzica lor are toate cele necesare pentru a fi prezentată cât mai multor oameni. Aceştia fac parte din următorul val de black metal ceh de după ROOT, după d-alde Master’s Hammer şi sunt mai mari cu mai mult de un deceniu decât Cult of Fire, grupul din urmă fiind unul dintre cele mai aplaudate experimente black metal din Cehia în ultima vreme.
 

În turneul tocmai încheiat, cei de la Inferno au venit cu album nou, „Gnosis Kardias (Of Transcension and Involution)”, full length-ul cu numărul şapte care continuă un parcurs progresiv în latura lor întunecată, cu scheme psihedelice, dar nu atât de evidente ca Hail Spirit Noir, un exemplu modern care va deveni un etalon cât de curând, cel mai probabil, astfel că acestea sunt aranjate după un model mult mai ermetic în care intervin tot felul de alte elemente din abordări mai „volatile” ale muzicii. Văzându-i pentru prima dată live, nu pot spune că toate calităţile pe care le-am menţionat – nişte factori care-i scot pe aceşti muzicieni dintr-un standard internaţional obositor – se evidenţiază la fel ca pe disc. Materialele lor au şi o producţie care determină ascultătorul să-şi închipuie că au fost trase în peşteri sau în cine ştie ce pustietăţi greu de găsit pe planeta asta. Chiar dacă această componentă autentică n-a fost atât de sesizabilă la show, sau cel puţin nu în totalitate, Inferno a compensat cu un sound grandios care lua privitorul şi ascultătorul pe sus. 
 

În definitiv, show-ul celor de la Inferno a fost superb, blasting ca la carte, ba chiar mai bine având în vedere compoziţiile deschise la tot soiul de treburi atmosferice şi experimentale, riff-urile au curs cu o naturaleţe impresionantă, iar vocea a devenit la rândul său un instrument care cerea toată aprecierea. Cehii au adus lumânări pe scenă şi poate că moftul ăsta nu mai întărâta pe nimeni când minţile ştiau că vor vedea mici flăcări dansând şi la Mayhem. Dacă îi vezi pe oamenii de la Inferno în fotografii poţi crede că ai de-a face cu alţi băieţi din ăştia axaţi pe chestii ezoterice, cu robe şi simboluri imprimate, feţe acoperite, cu amuletele alea care au ajuns să fie mai în vogă ca nicicând în zilele noastre… Ce să mai? În lumea asta imaginile se compun din atâtea feluri de geometrii, încât semnificaţiile devin ameţitoare, iar misticismul nu mai e demult tratat cu seriozitate. Însă figurile de la Inferno, atunci când apar cu înfăţişarea de scenă, au ceva deosebit, dar cred că ăsta e meritul vocalistului, un băiat cu părul lung, cu machiaj de bun simţ, care îşi târăşte „poalele” şi care nu demonstrează nicio scamatorie pe scenă, astfel că prezenţa lui devine terifiantă când el nu face decât să privească, să se mute uşor dintr-un loc în altul şi să se piardă într-un tărâm dubios tot mai mult şi mai mult de-a lungul concertului. Atitudinea lui m-a făcut să cred că am revoluţionat scenarstica filmelor cu zombies în timpul acestui show, dar graţie pilelii, mi-am uitat toate filmele, ceea ce cred că e de bine. Bineînţeles că muzica amplifica toată această stare non-lumească care m-a transformat în statuie cât timp Inferno a fost pe scenă.
 

Nici programul cehilor nu cred că a inclus mai mult de jumătate de oră, aşa că a fost totul scurt şi la obiect. În primă fază nu mi-am putut explica de ce show-ul a durat atât de puţin, dar după momentul capetelor de afiş care nu au pierdut la rândul lor cine ştie ce timp pe scenă, alegerea celor de la Inferno a fost firească. Nu poţi să te întinzi mai mult sau la fel de mult ca un headliner
 





Datorită turneului european dedicat albumului de debut al trupei Mayhem, care a devenit şi cel mai iconic şi faptului că Braşovul a fost inclus pe lista celor aproximativ 20 de oraşe, am reuşit şi eu în sfârşit să văd un show Mayhem cap-coadă. Prin 2009 sau 2010 mergeam în Cluj cu banii destinaţi taxei de înscriere pentru susţinerea examenului de licenţă şi sfârşeam într-o beţie sinistră cu un mare blackout, pe undeva prin oraş, pentru că de vreun show Mayhem nu se mai punea problema, iar gurile îi acuzau când pe Necrobutcher, când pe Nelu Brânduşan (Maximum Rock), într-o vreme în care membrii formaţiei îşi mai permiteau să facă pe nebunii fiindcă anumite aspecte implicau ceva mai multă relaxare în industria metal-ului extrem, probabil pentru încă nu se stabilise aşa de bine suprasaturaţia. Cu ani înainte mi-am dorit să ies pe oriunde şi să întâlnesc controversa controverselor, dar niciodată lucruile nu s-au legat. Într-un final am dat o fugă pe la Râşnov, la Rockstadt Extreme Fest 2016, ca să văd o parte din concertul celor de la Mayhem, un concert început cu întârziere fiindcă trupa a rămas blocată pe drumurile anevoioase care leagă Bucureştiul de zonele montane. Atunci, oamenii mei au căzut la datorie în timpul concertului şi a trebuit să le descânt, deşi ce se întâmpla pe scenă era fantastic. Temperatura ajunsese brusc la zero grade în acea noapte, iar cerul îşi dezvelea constelaţiile în detaliu, astfel că „Freezing Moon” nu mai avea loc nicăieri decât printre brazii care încorjurau în depărtare zona de festival. Mayhem suna foarte bine în acea seară în ciuda feedback-ului nu aşa pozitiv dezvăluit pe-atunci în online şi mă afundasem într-un regret colosal că nu am putut să stau până la sfârşitul show-ului. Dar iată că ideea de a cânta integral „De Mysteriis Dom Sathanas” a depăşit sfera festivalurilor şi trupa a ajuns să ducă acest show prin America şi în primăvara anului acesta a început şi un turneu european pe aceeaşi tematică, care a pornit din oraşe scandinave şi a ajuns uşor şi pe la noi, încheindu-se fix de Paşte, la Munich Dark Easter Metal Meeting, în Germania, că doar se potrivesc minunile cântate de Mayhem, care spun că trecutul rămâne în picioare, cu toată nebunia legată de înviere… „Pagan Fears”, aşadar…
 

Bineînteles că un show de club avea să fie altfel decât ceea ce s-a petrecut la un open air, numai apropierea dintre public şi trupă îşi spune cuvântul în mod vehement. Multe show-uri din Europa cu „De Mysteriis Dom Sathanas” au fost sold-out, am văzut fotografii din Londra, făcute într-un club mare plin de oameni, însă în Braşov au fost aproximativ 300 de persoane. Ba că a mai venit trupa cu acelaşi show aici, ba că Mayhem nu mai e ca-n ’94, ba că e mult până departe, ba că vine vacanţa de Paşte şi nu se merită o deplasare în prealabil, ba că n-are rost să dezvoltăm. Publicul a fost aşa cum era de aşteptat, de-abia când am văzut că s-a făcut senzaţie mai mare în Europa, mi-am pus semne de întrebare, semne care nu duc nicăieri. Aşa cum am mai scris când am avut ocazia, nimeni nu are nicio datorie faţă de nimeni. Nici fanii către trupă, nici viceversa. Fanii sunt mai vocali totuşi că sunt mai mulţi şi au şi ceva mai multă vreme liberă şi îndreaptă sabia spre Mayhem spunând că membrii actuali sunt nişte prostituate care profită de pe urma celor create în ’94, dar nu aş vorbi despre prostituţie când nişte muzicieni notorii nu vor decât să mai mânânce şi ei ceva seara, iar cine vrea cocaină, poate nu mai mănâncă nimic. S-a vorbit foarte urât despre Mayhem începând cu materialele ieşite după EP-ul „Wolf’s Lair Abyss”, fanii de black metal tradiţional considerând „Grand Declaration of War” ca pe o anomalie a genului şi astăzi. Este o anomalie şi este una dintre cele mai mari capodopere ale metal-ului, în general, dar conştientizez că dacă Mayhem ar anunţa un show bazat pe albumul ăsta, nu s-ar crea nici pe departe atât interes cât s-a format acum. Eu cred că un individ aflat în postura cetăţeanului responsabil, cu serviciu stabil într-o corporaţie sau o uzină, cu copii acasă ori cu animale, sau fără, dar cu o viaţă care poate fi suprapusă peste un flatline, aşa cum avem noi în zilele astea, cei care vorbim, scriem, care ascultăm muzică, nu ar avea de ce să reproşeze unor muzicieni cu vârsta şi experienţa celor de la Mayhem faptul că merg în diverse locuri să cânte un album popular pentru un pic de cash care se împarte la bookers, promotori şi se împrăştie pe alte lucruri logistice, cât la final să rămână ceva şi membrilor, dineros cu care ei să trăiască până la următorul tour, cel mai probabil. Astfel de muzicieni nu pot fi cetăţeni responsabili. Nu poţi să ţi-o arzi în pijamale mâncând un sandviş cu parizer făcut de o mamă certăreaţă şi apoi să mergi la sală să compui ceva ca Mayhem în urmă cu 20 de ani. Trebuie să fii mai întâi dezaxat, să îi faci scandal maică-tii, să nu vrei să-ţi scrii un CV care-ţi neutralizează inspiraţia, îţi trebuie droguri, alcool, poţi avea şi un job pe lângă, dar nimic bătut în cuie. Poţi să fii pândar la balamuc, ca Hellhammer, e ceva mai potrivit pentru muzica despre care vorbim. Evident, poţi să faci muzică frumoasă şi în multe alte condiţii, dar nu poţi să fii parte din Mayhem. Hai să mai găsim o problemă, totuşi. De ce cântă nişte străini „De Mysteriis Dom Sathanas” dacă n-au participat la facerea albumului? Păi pentru că Euronymous e dus, dar Hellhammer nu, Attila nici atât… Ar mai trebui să vină Vikernes la bas? Păi nu se poate, nu numai că l-a caftit fatal pe Euronymous, dar mai e şi neonazist, nu e bine. Poveştile alea cu crima sunt spuse în Media cu atât patos încât sunt înţelese ca un scenariu de film cu: black metal, satan, scandal, asasinat; dar trebuie să ţinem cont că există o latură a Scandinaviei cu obiceiuri morbide ca ale ursarilor de pe meleagurile noastre, care rezolvă belelele interumane cu cuţitul, nimic mai mult. Ştiţi din presă şi că Euronymous ieşea cu o fostă gagică de-a lui Varg şi îi mai datora şi ceva bani aceluiaşi om. Doar bietul Dead ce a fost mai filozof.
 

În fine, parcă era vorba că „am fost la Mayhem şi mi-a plăcut”… Chiar dacă vorbim de ceva mercantil, treaba asta cu trupele care ţin concerte axate pe un album care a făcut istorie, m-a fascinant întotdeauna. Când eram copil visam la aşa ceva şi nu credeam că se poate pune în practică. La Kruhnen Musik Halle, cred că pe la ora 11 noaptea dacă mai ţine bine minte, scena s-a umplut de fum fiindcă se intra bineînţeles cu „Funeral Fog” după un intro bun de a face tensiunea să crească. A fost suficient fum pe scenă cât să extenueze oamenii de la club cu declanşarea alarmei de incendiu care trebuia oprită foarte des… Na! Vremuri de asediu mental...
 

Nu prea mi-a plăcut sunetistul venit cu Mayhem că a făcut ceva cât să-şi bată joc un pic de chitarele alea şi să le facă să se anuleze una pe alta uneori. A făcut tipul ăla de sunet despre care se spune că atrage pe toată lumea, dar nimic mai fals. E genul de sunet pe care îl alegi dacă ai un venue lipsit de resurse tehnice, după părerea mea, dar nu cred că era cazul. Dar, de pe la piesa a doua sau a treia, m-am obişnuit cu chestia asta şi m-am putut bucura de show. M-au fascinat foarte mult interludiile realizate pentru punerea în scenă a albumului „De Mysteris…” şi parcă între „Pagan Fears” şi „Life Eternal”, ori un pic mai târziu, momentul atmosferic dintre piese te făcea să te simţi de parcă urma să aterizeze o navă extraterestră peste club, mai ales că si luminile au contribuit la fantezia asta… Ceva de excepţie! Fiind pe final de turneu, evident că cei de la Mayhem n-au avut nicio problemă de cursivitate în interpretare. 
 

Mi-a plăcut mult cum arătau pe scenă oamenii de la Mayhem, iar atunci când era vorba de un moment colosal al chitariştilor, cei doi, Teloch şi Ghul se duceau spre extrema scenei sau undeva unde nu ieşeau în evidenţă, o mişcare care exprima ceva de genul: „nu noi am inventat fragmentele astea totale, dar suntem nişte lăutari şi facem ceva frumos fără să avem pretenţii.” Attila Csihar se comporta ca aceeaşi sperietoare pe care o ştim, făcea scheme cu flăcările lumânărilor, cu cranii, într-o lumină pe cât posibil de difuză şi astfel, totul căpăta credibilitate maximă. Pe Hellhammer nu îl vedea mai nimeni, stătea ascuns după setul lui gigantic, dar ştia toată lumea cine-i acolo când beţele cădeau pe tom-uri, iar pe mine mă lua ameţeala… Şi era ceva de bine. Doar Necro ce s-a mai băgat la un posing după ce Attila i-a dat gluga jos de pe cap, aşa cum îi place lui mai mereu să modereze acţiunile. Oricum, robele şi glugile lor luate de la chinezi sunt haioase, par un pic scoase din desene animate, dar văzute doar prin contururi în întuneric, aceste uniforme de scenă au rolul lor în plăsmuirea unui horror de calitate, chiar dacă e ceva pueril în acelaşi timp. În vremurile noastre, circul acela clasic e aproape inexistent, aşa că trebuie ca altceva să-i ia locul, iar genul de performance creat de Mayhem îl înlocuieşte cu succes. Nevoile mercantile duc şi la lucruri pozitive deoarece Mayhem face acum ceva ce lipseşte cu desăvârşire în aria de black metal. 
 

A fost vorba că Mayhem va cânta vreo 70 de minute, ceea ce însemna că ar fi fost ceva mai mult decât albumul „De Mysteris…”, dar totul s-a oprit brusc după piesa de titlu. Recunosc că mi-a părut rău când am văzut că minunea ţine atât de puţin, mai ales că tânjeam la nişte melodii vechi, iar riff-ul de pe „Deathcrush” îmi vâna creierul până la anihilare. Şi ce-ar fi fost să fie introdus de „Silvester Anfang” şi nu pe back track, ca să ne închipuim că vin canibalii să ne mănânce cu furculiţele? Dar dacă nu e, nu se povesteşte. Oricum, o parte din Mayhem era lovită de gripă la show-ul ăsta şi asta ar putea fi scuza neoficială pentru care legenda norvegiană n-a vrut să ne ofere mai mult. 
 

Iată aici încă o nemernicie jurnalistică, cum cineva îşi bate joc şi scrie şapte pagini despre un eveniment. Se spune nu se face aşa ceva, că se plictiseşte cititorul, însă nici mie nu-mi plac cronicile de concert fără basme şi povestiri, iar cum webzine-urile din ţară n-au oricum cititori pentru că sunt plictisitoare, ce mai avem de pierdut? Îmi doresc să mai prind Mayhem live vreodată şi promit că data viitoare mă îmbăt mai rău şi scriu un număr dublu de pagini. În încheiere introduc un clip de pe YouTube, cu Mayhem cântând „Deathcrush” undeva în Brooklyn, în anul 2015, când Attila îl păruieşte pe un fan care se căţărase pe scenă. Momentul cu pricina se întâmplă după minutul doi şi probabil că multă lume l-a urmărit deja, dar nu mă put abţine să nu spun că, da, asta e atitudinea pe care o ai când cânţi aşa piesă. Bineînteles că imaginea fanului a ieşit destul de şifonată, dar nu e vina nimănui că nu l-a luat la bătaie pe Attila, fiindcă aşa ar fi trebuit să facă şi un fan când auzea melodia clasică. Mai jos de insertul cu acel episod, mai găsiţi şi alte fotografii de la concertul din Braşov, ca să nu deviem prea mult de la ale noastre. 
 














Autor: Gina S.
Foto: Gina S.
Vezi galeriile trupelor: Indian Fall, Mayhem,

Data concert:  April 12, 2017  | 0 Comentarii  | 2247 Vizualizari « INAPOI

Comenteaza la: Am fost la Mayhem şi mi-a plăcut – cu Inferno, Indian Fall şi Syn Ze Şase Tri

COMENTARIUL TAU

Alte articole din Concerte