BRUJERIA la Bucuresti

Dupa o toamna plina de varietati rock’n’roll si un decembrie la fel de animat, culminand in week-endul precedent cu ultima editie incendiara Satan Klaus Metal Party, entuziasmul meu concertistic incepea sa-si reduca din intensitate chiar inainte de cel mai asteptat eveniment metalic al acestui sezon. Mai ales ca seara cu pricina nu a inceput intocmai bine; dupa jumatate de ora ratacita prin frig in incercarea de a gasi un taxi, s-a ivit in cele din urma unul mai binevoitor caruia aveam sa-i indic din obisnuinta „11 iunie, 50”. Da, cum bine ati ghicit, am gresit destinatia, ceea ce a insemnat o alta jumatate de ora pierduta, frig, nervi, centraliste tafnoase si, implicit, entuziasmul meu in cadere libera.

Motivata, insa, mai mult de personalitatile ce compun supergrupul Brujeria, indeosebi de cele doua legende britanice ale metalului extrem (din care una lipsa), aveam sa uit rapid debutul neplacut al serii si sa asist la unul dintre cele mai patimase concerte metalice din ultimul timp. Patimas este putin spus caci s-a lasat cu cele mai brutale mosh-pituri, headbanging, stage diving si wall of death, picioare in aer, capete in podea, cateva nasuri sparte, iar, daca nu ma insel, si un gat rupt. Publicul adolescentin era cel mai activ la acest capitol, fiind unul dintre rarele concerte metal la care vezi si feţe mai tinere de 18 ani; de altfel, un public interesant si mixt cu figuri mai noi si mai vechi, cativa grinderi old school „impeticiti” si pusi pe rele carora bodyguarzii cu greu le faceau fata, liceence indraznete, cateva personaje celebre autohtone, dar suficiente pentru a tine obisnuita grandomanie la o limita suportabila, ceva groupies reaparute in peisaj dupa o indelungata absenta, altele in devenire sau doar aspirante si „transpirate” dupa orice misca pe scena sau in spatele ei. Dar lasand ironiile la o parte, am fost incantata sa redescopar efervescenta de altadata a concertelor, metalisti care nu venisera sa stea cu mainile-n san, ci sa-si descarce si ultimul strop de energie.

NEGATIVE CORE
Din motivele deja mentionate, am ajuns la finele primei formatii cand publicul era deja dezmortit si dezlantuit pe muzica celor de la Negative Core, trupa autohtona ce a tinut locul grecilor de la Total Riot. Nu am urmarit foarte atent evolutia acestei trupe, stiu doar ca au trecut prin mai multe modificari de nume, componenta si stiluri. Am reusit sa o urmaresc, insa, in formula actuala (inclusiv stilistica) pe ultimele doua piese ... si cu toate acestea, nu ma pot pronunta cu optimism sau scepticism in ceea ce o priveste. Obiectiv vorbind, par foarte bine intentionati din punct de vedere muzical, abordand un death metal cu iz de groove si technical à la Gojira sau Meshuggah; implicati pe scena, dedicati intru totul acestui proiect destul de serios la prima vedere, sunt promitatori si cred ca ar avea sanse sa ne/va zica ceva mai mult pe viitor. Subiectiv vorbind, la un contact superficial cu muzica si povestea lor, nu m-au miscat in mod deosebit, poate si pentru toleranta mea fluctuanta in ceea ce priveste drumurile deja batatorite muzical.

ROCK N GHENA   
 Au urmat cei de la Rock n Ghena pe care i-am revazut dupa ani de zile cu un show de hardcore batranesc, batatorind si ei aceleasi drumuri „agnostic frontiene” sau „madballiene”, ca muzica si ca atitudine. Insa, pare-mi-se ca nu originalitatea este prioritatea lor si nici incercarea de a aborda stiluri cat mai complicate, alambicate si pe val. Or, tocmai aceasta simplitate este de apreciat la ei, mai ales atunci cand se combina cu preocuparea de a crea un liant cu oamenii prezenti, de a-i integra in povestea lor si eforturile continue (indeosebi ale vocalului) de a intretine si inteti conexiunea cu publicul. Pe scurt, show-ul mangaliotilor  s-a tradus prin douazeci de minute sincere, directe si la obiect, incluzand pe final un cover dupa piesa „Set It Off” de la Madball; dar despre coveruri aveam sa descoperim mai multe cu ocazia urmatoarei trupe.

DOMINATION
Raman la parerea mea ca groove-ul atrage in mod deosebit verva publicului metalist si ramane unul din ingredientele succesului pentru metalul extrem. Lucru confirmat si cu prilejul show-ului celor de la Domination, o formatie tribut Pantera ce reuneste patru baieti celebri si capabili. Este cert ca Stefan Zaharescu (aka Fane), in pofida numeroaselor critici la adresa-i, surprinde pe zi ce trece cu potentialul sau artistic; omul se simte in largul lui pe scena si pare ca si scena s-ar simti bine cu el, este activ, dedicat, la care se adauga carisma in crestere si ceva imbunatatiri evidente de imagine. Asadar, cu acest pachet aproape complet (si fara a ignora contributia esentiala a celorlalti membri ai trupei), a reusit sa ne ofere timp de un ceas o mostra din cele mai celebre piese Pantera, instigand in permanenta oamenii prezenti la moshing sau chiar indemnandu-i sa i se alature pe scena; asa cum s-a intamplat la mijlocul concertului, momentul-climax in care au navalit pe scena toti cei mai entuziasti sa-si arate abilitatile vocale pe piesa Walk.
Nu a lipsit din repertoriu nici Cemetery Gates pentru care trebuie sa va marturisesc ca am avut emotii. Iti trebuie o doza de curaj destul de mare sa imiti una dintre cele „sexy” si remarcabile voci clean pe care le cunoaste metalul. Miza mare, riscul asumat la fel de mare, cu toate acestea, prestatia vocala pe aceasta piesa a fost multumitoare sau chiar mai mult de atat. 10 piese, nota 10, next!
Setlist: A New Level, I’m Broken, Mouth for War, This Love, Walk, 5 Minutes Alone, Cemetery Gates, Domination, Cowboys from Hell, Fucking Hostile

BRUJERIA
Dupa o incalzire ca la carte, cei cinci mascati mult-asteptati si-au facut aparitia pe scena: Juan Brujo si Fantasma la voce, Jeff Walker (Carcass) aka El Cynico la bass, Daniel Erlandsson (Arch Enemy, Carcass) in locul fratelui sau Adrian la tobe, Christian Paccou  aka Cuernito la chitara si, probabil, fantoma lui Shane Embury pe undeva caci a lipsit din motive necunoscute.
Nu stiu cat de in serios se iau cei de la Brujeria sau cat de in serios ii iau fanii acestora, dar cert este ca reusesc sa faca un show pe cat de distractiv, pe atat de agresiv. Asadar, dezmatul a continuat pe ritmurile catchy si groovy ale acestora, usor digerabile si dansabile, dezmat incurajat in permanenta de dialogul de tip „stand-up comedy” dintre cei doi vocalisti. In spatele lor, Walker manuia basul static si relaxat pe loc repaus, Cuernito chitara ceva mai dinamic, in timp ce Erlandsson facea magie la tobe, cu un drumming precis si hiperactiv. Eu, cel putin, am urmarit fascinata spectacolul oferit de cel din urma, cunoscundu-i deja iscusinta in materie si confirmata cu aceasta ocazie.
Raza Odiada impreuna cu vocea lui Jello Biafra pe fundal au dat startul concertului Brujeria, continuand in mare parte cu piese de pe albumul cu acelasi nume (Revolucion, La Ley de plomo, Colas de rata, Consejos narcos, La Migra, Hechando chingasos)  ori de pe Brujerizmo (Cuiden a los ninos, Division del norte, Vayan sin miedo, Anti-Castro, El Desmadre, Mecosario), incluzand in setlist si o piesa noua de pe urmatorul album, Angel de la frontera. Matando gueros a marcat finalul concertului, spre extazul fanilor soundului raw si dirty de pe primul album al trupei. Brujo si Fantasma au revenit apoi pe scena pentru a incheia la bis cu Marijuana,  in acelasi stil „şugubăţ” si parodic, in timp ce restul trupetilor isi strangeau instrumentele (lucru pe care l-am gasit usor deranjant, dar fie).
Dupa concert, s-a lasat cu poze, imbratisari si fani infocati navalind la usa backstage-ului cu scopul de a obtine un autograf, un bat, o pana, pentru ca ulterior distractia sa continue cu un after-party la fel de rock’n’roll in Private Hell (evident). After-party caruia, cu parere de rau, i-am zis pas de data aceasta, pentru a ma retrage intr-o binemeritata pauza hibernala in care entuziasmul meu concertistic va avea sa capete forte noi pentru evenimentele anului viitor.