concerte

Câteva episoade din sezonul Rockstadt Extreme Fest 2017

Câteva episoade din sezonul Rockstadt Extreme Fest 2017
TRUPE: Altar, Annihilator, Arcturus, August Burns Red, Blacksheep, Carcass, Clitgore, Diabolical, Diamonds are Forever, For the Wicked, Indian Fall, Korpiklaani, Kreator, Kultika, L.O.S.T., Last Hope, Leprous , Napalm Death, Necrovile, Nile, Opeth, Solstafir, Suffocation, Taine, The Thirteenth Sun, Till Lungs Collapse, White Walls

Am fost la Rockstadt şi n-am mai ajuns… Dar am văzut câteva concerte. Îmi place foarte mult să merg în Râşnov în sezonul estival, pentru că ăla-i momentul când piticania asta de oraş e dată peste cap complet. Mulţi incompetenţi lucrează în pesiuni sau în cârciumi, iar dacă atunci când nu se întâmplă vreun eveniment în oraş, nu le dernajează nimeni starea de nepricepere şi nepăsare, când se adună câteva mii la festival, lucrurile scapă de sub control şi totul devine foarte amuzant. Dacă ai însă pretenţii, dacă îţi doreşti prea multe, nu îţi mai vine să râzi, ba chiar te superi şi doare. Eu zic să nu mai visezi, chiar dacă vorbim despre un punct turistic destul de frecventat, fiindcă ceva se întâmplă cu locuitorii din Râşnov şi aşa sunt ei… Inactivi, în cea mai mare parte. Anul ăsta, în intervalul în care s-a desfăşurat Rockstadt Extreme Fest, adică 10-13 august, atmosfera a fost călduroasă pe timp de zi şi mulţi pustani s-au amestecat pe trotuarele arse de soare şi pătate de îngheţată si pepene cu acei băştinaşi despre care nu ştiu să aibă vreo îndeletnicire, ci doar umblă prin locuri afişându-şi chipurile buimace. Găştile de pui de rockeri care zăceau pe asfalt în primele ore ale zilei, arătând ca nişte pâlcuri de bocanci, plase negre, lanţuri şi alte accesorii sunt şi vor continua să fie, cu siguranţă, subiecte aprige de dezbătut la ceas de seară în familiile râşnovenilor, atunci când se adună lumea în camera de la mijloc, în jurul mesei de lemn tapetată cu mileuri, sub privirile cerbului din tablou. „I-ai văzut, domne, cum umblau ca nişte nemernici nespălaţi, cu băutură şi droguri pe stradă?” Ca o paranteză, nu cred că au fost prea multe droguri la Rockstadt, mulţi copii fac majoritatea publicului aici, ca de fiecare data şi, o bună parte vine cu un buget de austeritate. Am auzit că pe timp de noapte, unii se pun pe căutat prin aria de festival jetoane pierdute de beţivanii mai bătrâni. E okay că fac asta, cică e o practică de succes pentru cei mai norocoşi, eu nu cred că aş găsi vreodată ceva. Despre igienă, nu ştiu ce să mai spun, dacă stai la cort accepţi că eşti compromis.
 
Episoadele mele preferate din timpul acestui festival au avut loc fie pe străzi, fie în alte spaţii din afara zonei principale, dar contextul a fost, fără doar şi poate, Rockstadt Extreme Fest, partea a cincea, cred. Cele mai multe amintiri de la ediţiile acestui festival au legătură cu astfel de spaţii conexe pentru că de fiecare dată, pe lângă multe bizarerii ale pământului, se adună anumiţi oameni care au chef de un concert, două şi de pierdut vremea aiurea cu munţi şi brazi în fundal, iar diversitatea publicului şi maimuţăreala celor mai tineri generează un aer particular. La ediţia anului curent, cred că s-au strâns cei mai mulţi oameni din istoria festivalului şi bănuiesc că imaginea asta nu mi-a rămas doar mie pe retină. Ca la orice festival de vară, atmosfera de bâlci sau de bal mascat se menţine la cote ridicate şi vezi astfel figuri din cele mai pestriţe, cu pluşuri, cu măşti, cu perii pentru spălat veceuri, băieţi deghizaţi în fete, fete deghizate în animale, prinţese, scufiţe, urechi, coroane etc. Cumva, ca la o ceremonie de măşti, când fiecare îşi scoate la suprafaţă adevărata identitate, însă la festivalurile de genul asta lipseşte parcă organizarea mulţimilor, ritualul… Sau poate mă înşel şi totuşi participanţii la festivaluri se implică într-un ritual, unul adaptat societăţilor din prezent. Despre trupele de pe afis, am avut de-a face cu o selecţie serioasă, cu nişte nume consacrate în underground-ul mic şi mare şi cu câteva concerte care neapărat merită amintite şi povestite. Ordinea şi distribuţia trupelor la cele două scene sunt alte scheme interesante. Pentru trupele româneşti, acest festival are mult rost, fiindcă sunt grupuri mai cunoscute de pe la noi care cântă pe scena mare după ora 5 dup-amiază, când se adună ceva public, de unde străinii nu lipsesc, doar ce am auzit câteva limbi diferite în zilele petrecute acolo. Altele apar la scena mare mai devreme şi nu produc mare senzaţie, iar cele care cântă pe scena din cort cred că au un public numeros fără excepţie. Ceea ce eu nu prea pricep este frecvenţa cu care câteva trupe participă la festivalul ăsta. Mă întreb, deci, dacă Clitgore a devenit o trupă „înfiată” de acest festival…

Unul dintre baiurile ediţiei din 2017 ar fi fost că a apărut un gard care despărţea scena din cort de public şi drept urmare, asta strica distracţia totală de-acolo, însă cred că omul se poate adapta în orice condiţie şi sigur s-a întâmplat şi de data asta, am văzut nişte fotografii criminale făcute pe lângă gardul cu pricina. Alţii se plângeau în prima zi că pândarii de la scena mare n-au mai fost aşa de săritori când venea vorba despre crowd surfing şi respectiv aterizarea de după garduri, dar din nou, dacă fanii chiar sunt activaţi pe genul ăsta de caterincă, se descurcă până la urmă. Oricum, eu i-am văzut pe oamenii de la pază atenţi la cine se îndrepta către gardul pe care-l păzeau, iar dacă n-au mai avut experienţe la astfel de evenimente, nu merită condamnare. Nu consider că aceştia au fost mai răi decât cei de-acum doi ani care pozau în cei mai mari libidinoşi şi de-abia aşteptau să pună mâna pe cracii fetelor care călătoreau pe braţele mulţimilor. L-am văzut atunci pe unul cum pupa tenişii unei fotografe, oamenii intraseră într-un film destul de bolnav.
 
 Am ajuns în Râşnov joi dup-amiază şi după ce am stat câteva ore după nişte potol, fiindcă altfel nu te înţelegeai cu ospătarii cârciumii de la Rosenau, am făcut paşi către Valea Cetăţii şi, când am obosit, graţie soarelui şi alcoolului tare, m-am trezit la festival. Mi-am luat pass-ul în timp ce Indian Fall începea show-ul la scena mare. Sunetul era foarte marfă, dar nişte black cu doom în „Romanian mid tempo”, de fapt în orice fel de tempo, nu m-ar fi ajutat cu nimic. Aş fi vrut să mă întind pe o iarbă curată, să am un White Russian şi să ascult nişte King Crimson, dar nu era cazul, plus că nici n-am intrat bine pe poarta festivalului că m-a înţepat o viespe. Ca în fiecare an, insectele astea fără niciun scop aduc teroare oamenilor de la Rockstadt. Ştiam că înţepătura mi-ar putea transforma mâna într-un stejar, aşa că m-am dus imediat la cortul cu crucea roşie să cer un medicament, iar oamenii de-acolo au fost foarte de treabă. Apropo de poarta festivalului, am observat mici detalii estetice la Rockstadt, la intrarea principală apărea logoul festivalului cu litere metalice, apoi am mai găsit câteva chestii, cum ar fi nişte lilieci ruginiţi care zăceau atârnaţi de stâlpi la scena mică şi care mi-au plăcut foarte mult. Socotelile astea au fost făcute de Shape Concept şi mi s-ar părea foarte mişto ca pe viitor să facă ceva mai mare, mai urât şi mai frumos în acelaşi timp, ca astfel de meşteşuguri să fie mai prezente şi să te bage şi mai mult într-o poveste. 
 

Dincolo de astea, Indian Fall continua să cânte, oameni care să-i asculte pe braşoveni erau, am văzut şi nişte moshing pe-acolo… N-aş fi prevăzut la aşa gen. Am auzit multe pasaje cunoscute din muzica acestora, inclusiv piesa mai nouă, „Neregăsire”, cu vocalul Gix vorbind despre „şase sute şaizeci şi şase de gânduri” şi transmiţând „să vă ia dracu’ pe toţi”, ca apoi să meargă cu trupa lui în tărâmul suicidal. Avea oareşce sens pentru mine treaba asta, întrucât nu mă regăseam deloc. Înainte de asta fuseseră L.O.S.T. şi Exact Division la main stage şi Grimaze la scena a doua, unde a urmat Am Fost la Munte şi Mi-a Plăcut, trupă bucureşteană care cică ar fi făcut senzaţie cu un post-rock convenţional unde doar vorbele de duh din titluri generează amploare. După asta, la scena principală care onorează numele lui Adrian Rugină, au apărut suedezii de la Diabolical, cu Sverker de la Centinex şi Demonical la voce şi chitară şi, au băgat un death metal lejer pe ritm, cu faze destul de cinstite, cu scopuri epice şi cu o clapă pe back track ce nu m-a coafat prea bine. A fost mişto ce s-a întâmplat acolo, dar parcă lipsea ceva sare şi piper din toată această interpretare. Oamenii din faţa scenei s-au distrat însă. 
 

Acum, parcă îmi pare rău că n-am stat la show la Jucifer, fiindcă dinspre cort se auzea foarte bine sludge-doom-ul mizerabil executat de acel cuplu nebun de nomazi, mai ales că ar fi fost o ocazie bună să-i urmăresc, având în vedere că prin alte locuri cântă în spaţii foarte mici care devin imediat neîncăpătoare. În partea cealaltă începuse concertul Taine, care, după cum a punctat şi solistul Andy Ionescu spre sfârşitul momentului, a fost pus în scenă în faţa unui public foarte consistent şi receptiv, probabil cea mai frumoasă mulţime de care trupa s-a bucurat până la momentul respectiv. Stadiul trupei este foarte okay având în vedere că la tobe nu mai este super-talentatul Adi Tăbăcaru, ci un alt instrumentist care ţine steagul sus fără doar şi poate. Pe mine mă cam debusolează anumite fragmente din muzica Taine şi d-aia de multe ori nu pot ţine pasul cu un show de-al lor în întregime. De exemplu, faza acustică „The Genius Way” dedicată lui Schuldiner – artist de la care Taine şi-a tras cea mai mare parte din esenţă fără să facă un secret din asta – mă trimite într-un registru neplăcut în ciuda unei pozitive intenţii a cântăreţilor bucureşteni. Piesa asta are o temă ce mă face să mă simt ca un personaj din cel mai siropos serial de televiziune, iar mie nu-mi place. Nu ăsta e efectul dominant într-un show Taine, bineînţeles, dar mai există secvenţe ca aceasta. Cred că a fost o problemă tehnică la microfonul invitatei celor de la Taine, Ingrid, fiindcă vocea ei n-a avut deloc volum, însă cred că execuţia progresivă din piesa “The World Does Not Change” lua oricum ochii, mai exact urechile. Nici la BB Hanneman de la L.O.S.T. nu era cine ştie ce volum, deşi vocea lui se auzea mai bine, însă cred că plămânii săi au fost responsabili de asta atunci când a apărut tot ca invitat pentru piesa „The Dark Days of Our Lives”, despre care vocalistul a spus, pentru cei ce nu ştiau, că a fost compusă în memoria celor de la Colectiv. Bineînţeles, s-a zâbovit puţin asupra gândurilor şi emoţiilor, ceea ce nu cred că poate fi judecat, însă nu ştiu cât sens a avut gestul mulţimii de a striga numele clubului cu pricina, chiar dacă toată nenorocirea s-a asociat cu acest cuvânt. Parcă numele clubului nu e tocmai potrivit pentru un astfel de omagiu menit să fie adus oamenilor, nu unui club cu o soartă oribilă, dar nu sunt deloc cel mai potrivit om pentru a aborda un astfel de subiect, aşa că îl las aşa şi, în definitiv, fiecare onorează memoria cuiva aşa cum ştie. 
 

Am auzit parcă „Godless Cry” când eram pe lângă cortul în care cânta GrimegodThe same old Grimegod cu spirit de Paradise Lost care este încă atrăgător pentru publicul nostalgic. Eram destul de departe de scena mare când a început intro-ul de pe „Evacuation Code Deciphered” de Arcturus şi mi-a luat ceva să ajung mai aproape ca să mă bucur de haos, fiindcă da, a fost oarecum haotic acest concert al scandinavilor, dar nici n-avea cum să nu-ţi fie drag să îi asculţi. Toate piesele au fost interpretate la viteză cosmică, cred că Hellhammer şi-a închipuit că setul său de tobe e un vehicul cu care nu se pierde vremea decât atunci când e rost de joacă la tom-uri, ori parcă nici atunci, ceea ce-l făcea pe Vortex să mai piardă din silabe, n-avea încotro şi trebuia să ţină ritmul dementului. Cu clapa mi s-a părut ceva dubios, ceea ce a sporit şi mai mult haosul despre care vorbeam, dar nu ştiu să explic ce şi cum. „Painting My Horror”, „Crashland”, „Game Over”, „The Arcturian Sign” sau „The Chaos Path” sunt oricum piese extrem de fascinante pe care nu le poţi refuza, chiar dacă interpretarea nu e perfectă; până la urmă imperfecţinile generează uneori experiemente super-interesante, cum a fost cu piesa „Angst” care a căpătat o cu totul alta savoare cu prilejul concertului din Râşnov. A devenit mai abstractă, cu adevărat lunatică, chiar dacă pe înregistrare părea că exprimă un accent de nebunie foarte edificator deja. Muzicienii de la Arcturus s-au ţinut de faze şi faze, ca întotdeauna au dansat şi au interpretat muzica precum nişte creaturi venite de departe, care nu au învăţat ce-i ăla scandal sau maleficitate, din moment ce nici costumele de zbor n-au apucat să le schimbe. Concertul din 2012, de la Kruna Pratar, în Braşov, a fost probabil una dintre cele mai chibzuite apariţii ale acestei trupe în ultimul deceniu. Am mai văzut Arcturus în urmă cu vreo doi ani la Inferno, în Oslo şi a făcut un show mai slab decât cel de la Rockstadt. Don’t get me wrong, vorba chinezului, concertul din prima noapte de festival din Râşnov a fost foarte marfă. Că se putea mai bine, asta-i altă socoteală. 
 

Despre manifestările de pe scena mica din prima seară am auzit doar că locul craiovenilor de la Crimena a fost schimbat cu cel al sud-africanilor Thread of Omen, ceva melodic death. Şi la ediţia de anul trecut au fost prezenţi nişte sud-africani pe afis, atunci a fost Mind Assault, ocazie cu care am făcut şi un interviu cu chitaristul trupei. E interesant să vezi cum pătrund muzicile din acea zonă în Europa. Înapoi pe scena principala, Annihilator s-a înfiinţat ca să producă ceva foarte fin. Jeff Waters, pus pe scheme date dracu’, ca de obicei, a venit înconjurat de o gaşca de tineri despre care n-am nicio referinţă, decât că sunt nişte instrumentişti colosali, altfel nu mai aflam despre ei. Watters face cumva şi îi adună pe cei mai tari. S-au băgat hituri încă din prima parte a setlist-ului, cum ar fi „King of the Kill”, dar s-a cântat şi de pe cel mai recent album Annihilator, „Suicide Society”. A fost de-a dreptul impresionant să aud pe viu cât de „curat” cântă oamenii ăştia, cum pentru ei muzica nu poate aluneca niciodată înspre o latură imprevizibilă în care notele se mai încurcă, ori tempoul variază aşa cum nu ar bănui ascultătorul… Singura bubă a fost că ar fi mers un volum mult mai mare, ar fi trebuit să fie ceva „fatal”, nu ştiu care-i treaba cu controlul ăsta de decibeli în zilele noastre. În unele circumstanţe e o alegere bună să ai volum mai temperat cu accent pe calitate, dar la Annihilator nu cred că era cazul. Altfel, tot de pe „King of the Kill”, canadianul şi compania au mai cântat piesa care dă numele trupei, apoi „Set the World on the Fire”, chiar şi un pic de „Brain Dance”, de unde treaba a zburat către ceva total neaşteptat, „mai heavy decât Slayer şi Cannibal Corpse”, caterinca „Chicken and Corn” şi uşor s-a ajuns la ce aştepta toată lumea, „Alison Hell”, când Waters i-a lăsat pe cei din public să chiţăie, deşi ar fi putut el să o facă mai bine, dar e genul ăla prea calculat ca să-şi asume riscul. Spre final, ne-am bucurat la cele mai speedy & thrashy gems, „Phantasmagoria” şi „Human Insecticide” cu sunet „nou”. Foarte marfă tot concertul! Waters a stat bine pe glume, m-a făcut să râd foarte mult când i-a întrebat pe cei de făceau crowd surfing cu bărcile pneumatice ceva de genul: „voi ce faceţi, bă, aţi venit la peşte?” Aşa cum se întâmplă de câteva ediţii încoace, publicul a continuat să se distreze cu bărcile astea. Nu ştiu din ce colţ al lumii a pornit treaba asta, ştiu că la noi în ţară s-a practicat în primă fază doar într-un underground pierdut, între găştile *core related din Constanţa în prima parte a anilor 2000. 
 

Ce mi-a mai plăcut anul acesta la REF a fost că oamenii care s-au ocupat de montajul live ce apărea pe ecranele care flancau scena mare, au făcut o treabă bună, cum vezi în puţine locuri. Cu excepţia unor greşeli, când cred că au pus la Napalm ceea ce era necesar la Sólstafir sau altceva, materialul a fost foarte frumos aranjat, ceea ce e de apreciat pentru cei care nu vor să stea prea aproape de scenă. În funcţie de nivelul de atmosferă pe care îl făcea trupa de pe scenă, se folosea mai mult sau mai puţin bokeh pe lumini şi toate cele, sau mai apărea câte un cadru cu luna, care s-a arătat în toată splendoarea în serile festivalului. 
 
Prima zi nu avea să se termine chiar după Annihilator, ci un pic mai încolo cu o ciudăţenie. Ca să vedeţi de ce naivitate urâtă sunt in stare, când am văzut in spatele scenei un grup de fete cu ochelari pe cap, aşa cum poartă cei mai mulţi adepţi ai curentului steampunk, cu haine rupte şi alte nebunii, mi-am închipuit că e vorba despre un grup de fani Arcturus, care a venit să le facă o surpriză muzicienilor scandinavi. Nici gând de aşa ceva… Am văzut la un moment dat nişte obiecte aşezate pe jos, nişte poiuri sau cum le zice şi am simţit ceva miros de combustibil şi de-abia atunci mi-am dat seama ce prostii aveam în cap. Era vorba despre un grup format din fete şi băieţi care, în faţa scenei principale s-au apucat să facă un soi de dans cu poiurile de foc pe piese Rammstein şi Marilyn Manson în mare parte… Uau! Nu am găsit nimic spectaculos la asta, practic se fluturau nişte flăcări, nu era nicio tehnică de dans prezentată şi m-am gândit că oamenii ăstia ar fi dansat mai bine între ei decât cu flăcările. 
 

Ziua cu numărul doi debuta cu ceva thrash death, Terravore la scena principală, iar eu am ajuns când pe aceeaşi scenă se aflau grecii de la Chronosphere, trupă care a mai cântat şi în Bucureşti. Aceasta a fost o alegere foarte bună pentru o zi în care Kreator era cap de afis… Un tip de thrash foarte consecvent care i-a făcut pe cei din public să arunce cu paiele de pe jos încolo şi încoace sub jeturile de apă manevrate de oamenii de la securitate. Zombie Attack şi Kultika s-au desfăşurat apoi pe scena din cort, românii lăsând o bună impresia multora dintre cei prezenţi, iar Altar urma la scena mare. Am avut ceva treabă cu o parte din oamenii de la Leprous şi n-a trebuit să aud prea multe din show-ul Altar, o trupă pe care nu o pot înţelege deloc în ciuda vechimii şi notorietăţii în scena autohtonă, nu o găsesc compatibilă cu absolut nimic din ziua de azi. Pe aceeaşi scenă au venit constănţenii de la White Walls cântând în proporţie de 90% piesele de pe albumul de debut, „Mad Man Circus”. A fost un show foarte bun, mai expresiv decât ce am văzut ultima dată cu ei, ceea ce se întâmpla în acelaşi context spaţial, în urmă cu doi ani. Chitara a sunat mai bine ca niciodată, cred că a fost rost de vreun upgrade din partea muzicianului Alexandru Dascălu, iar toboşarul care l-a înlocuit pe Marian Mihăilă face ca aceasta schimbare de componenţă să nu se resimtă. Mihăilă a fost de asemenea prezent la show, ca invitat special pentru piesa „Curtains” şi a bucurat lumea cu câteva pasaje mişto. Sunetul de la acest concert a fost grav de tot, poate cel mai „plin” din seara respectivă. Cu soarele în spate, băieţii de la White Walls au făcut un show foarte viu, chiar dacă vocalistul Eugen Brudaru a devenit ceva mai neglijent cu tehnica sa, dacă e să compar momentul prezent cu primele live-uri ale trupei, date prin 2009-2010. Cu toate astea, nu cred că pot vorbi despre greşeli, iar reacţia publicului a fost una foarte pozitivă, binemeritată.
 
 
Din punct de vedere stilistic, adică de dragul valurilor progressive, ar fi fost firesc să intre Leprous pe scenă, aşa cum era schema oficială, dar Baard, toboşarul norvegian a pierdut avionul care-l aducea spre noi, iar locul trupei sale a fost luat de nişte metalcoreişti cu mult groove, cei de la Napoleon, alţii care nu erau străini de ţara noastră. Nici legătura asta n-a fost aiurea, având în vedere că la White Walls se păstrează ceva straturi ascunse din zona hardore şi metalcore, în formă de reminiscenţe ale unor muzicieni care au făcut parte din cel mai melodios şi interesant grup core înfiinţat vreodată la noi, Protest Urban. Napoleon a migrat aşadar de la scena mică la cea mare şi nu a ieşit nicio ciudăţenie din asta. Ba din contră, mai mult public şi mai multă petrecere. Între timp, mai era ceva de lucru la filmările cu Leprous, al căror rezultat a apărut deja în online. Daţi click pe cuvântul colorat dacă aveţi vreo curiozitate. Asta m-a împiedicat să merg la show-ul The Thirtheenth Sun. Îmi pare rău că nu am putut să-i văd la treabă pe oamenii din Braşov după ce au scos superbul „Star Dust”, un album care-ţi lasă senzaţia că priveşte un cer senin… Dar faptul că a fost un pic de lucru pe la festival a avut şi o parte bună, aceea că nu am fost prin preajmă când a cântat Korpiklaani.
 
Venise apoi vremea pentru Kreator, dar rămăseseră ceva „urme” de la Korpiklaani. În faţa mea, o doamnă sau domnişoară cu un cojoc confecţionat dintr-o blană mult mai pufoasă ca cea de oaie şi asortat cu nişte boxeri sau pantaloni scurţi cu model de camuflaj, dănţuia de zor. Mi se părea că asist la un fenomen suprarealist, nu îmi puteam opri mintea din a asocia această persoană cu imaginea unui animal blănos din preistorie. Credeam că cei de la Kreator aveau să mai zăbovească un pic cu show-ul şi drept urmare plănuiam să-mi iau cina. Curând însă am auzit tema care porneşte „Hordes of Chaos” şi m-am dus numaidecât spre scenă. E un cântec mult prea atrăgător şi numai bun de început concertul, un bonus track de pe vremea când Kreator încă putea să facă un album solid. E amuzant faptul că atâta lume a criticat negativ „Phantom Antichrist” la vremea lui, iar când a venit momentul „Gods of Violence” s-a lăsat cu laude, deşi vorbim despre o colecţie cu unele dintre cele mai puerile şi lipsite de substanţă riff-uri create vreodată în muzica thrash. Ultimul album a pus Kreator în sertarul trupelor de bâlci care compun după cele mai sărăcăcioase reţete, categorie unde poate intra Amon Amarth şi alte nume mari care refuză orice tendinţă creatoare. Cu toate astea, nu e ca şi când Kreator n-ar mai fi în stare să facă muzică marfă, vezi excepţia „Earth Under the Sword”, o piesă ce aminteşte de vraja trupei atunci când scotea „Violent Revolution” şi care n-a apărut pe „Gods of Violence”, ci pe un material din seria de flexi discs de la Decibel. Deci, e o chestiune de alegere. La Rockstadt, nemţii au sunat totuşi mult mai bine decât cu alte ocazii. Ultima dată cred că îi prinsesem într-o fostă discotecă din Bucureşti, unde se organizau baluri pentru bobocii din licee, ceva cu sunet nu prea bun, prilej cu care Kreator n-a făcut prea mare şmecherie. După „Hordes of Chaos” s-a trecut la fragmentul cu piese de pe discul nou, au ieşit flăcări din scenă ca kitsch-ul să fie complet, cred că şi confetti, ca să nu mai aibă nimic vreun sens şi, atunci am gândit că nu mai e cazul să-mi amân pauza de masă. M-am întors mai târziu ca să ascult „Enemy of God” şi „Civilization Collapse” şi să mai rezist la câteva bucăţi de pe discul nou. Nişte băieţi în spatele meu ţipau că vor să audă ceva de pe „Renewal”… Ce vise frumoase! Am rămas toţi cu visele… Show-ul s-a încheiat cu „Violent Revolution”, care suna cam aiurea cu toba foarte în spate în mix şi chitara super-proeminentă cât să apară ca o „ascuţitoare”, apoi „Pleasure the Kill” pentru nostalgici, cântată destul de corect, dar fără inimă. 
 

Târziu de tot în noapte a început concertul celor de la Leprous, mai ales că au mai avut şi ceva belele tehnice de rezolvat la line-check, chestii care nu i-au impiedicat să facă un show total de parcă nici n-ai fi zis că sunt oameni pe scenă. Am văzut trupa asta de vreo şase-şapte ori deja, o urmăresc de la primul album şi în continuare „Bilateral” rămâne preferatul meu doar pentru că e mai heavy, dar nu pot să neg desăvârşirea pe care au atins-o după, mergând pe un fir strict, caracteristic nordicilor atunci când vor să dea convenţiile peste cap. Îi poţi asemăna pe Leprous cu Agent Fresco, să zicem, dar în acelaşi timp, fiecare grup merge pe calea proprie unde nu cred că poate întâlni vreun antagonist. Fiecare concert Leprous pe care l-am trăit a fost mai bun decât precedentul, iar apariţia de la Rockstadt n-a stricat regula. Mi-a plăcut atât de mult concertul că nu am fost în stare să scot aparatul din ghiozdan ca să fac o fotografie banală, dar vedeţi pe la Miluţă Flueraş, care a fost fotograf oficial al Rockstadt-ului şi iar a făcut o tonă de fotografii cu tot ce a mişcat pe-acolo şi s-a transformat în momente izolate, reprezentate prin cromatici care vrăjesc ochiul după cum îi place minţii. Au fost mai puţini oameni la Leprous decât la celelalte capete de afiş, dar cu toate astea, au rămas mulţi indivizi receptivi la un progressive tulburător cadenţat de devoratori ai abstractului. S-au auzit piese de pe materialul nou, „Malina” şi de pe cele mai recente, deja consacrate, ca „Valley”, „Foe”, „The Flood”, „Rewind” şi „Slave” la sfârşit. A fost prima dată în care am ascultat Leprous live fără să aud ceva de pe „Bilateral”. Scandinavii obişnuiau să cânte „Acquired Taste”, ulterior transformată prin adăugarea manifestărilor corale. Concluzia este că rar luăm parte la o execuţie atât de atentă în dimensiunea metal. Deşi nu mă număr printre adepţii interpretărilor robotice dependente de metronom, pentru mine acest concert a fost ca un pasnament foarte bun pentru timpan. 

La scena cealaltă au mai fost veşnicii Clitgore cu glumiţe şi Angrepp, ceva ce nu cunosc. Nici în următoarea zi nu am dat pe la cort, când lucrurile s-au axat doar pe hardcore, deathcore şi derivate, cu For The Wicked, Last Hope, Give ’em Blood, Seventh Genocide, sau Them Frequencies, pe care aş fi vrut să-i văd, dar m-am pierdut prin alte locuri. Tot de-aici a fost anulat show-ul Allochiria din pricina unor probleme de familie avute de unul dintre membrii. Sâmbătă, la scena mare accentul a căzut pe latura mai brutală a muzicii. S-a început cu ceva modern, Anime Torment, apoi cu blackerii suedezi, IXXI, care sunt chemaţi în ultimii ani pe la toate evenimentele majore. Finlandezii cu muzica lor de basm, Wolfheart n-au ajuns la timp, iar concertul a fost lăsat pe mai târziu, adică pentru ora 2 noaptea, după Carcass. Am ajuns în zonă când Suffocation s-a prezentat cu o formulă care, cu exceptia lui Hobbs, nu implică niciun muzician dintre cei care au lucrat la atatea albume. E treaba lor în fapt, nu e ca şi când aş mai fi ascultat trupa asta de la albumul omonim încoace. 
 
Napalm Death a revenit la Rockstadt într-o formă parcă mai primitivă ca niciodată, ceea ce nu înseamnă că n-a fost de bun augur. A fost cel mai nebun show Napalm la care am luat parte, toate instrumentele au scăpat rău de tot de sub control şi uneori nici nu realizam ce piesă se cânta pe scenă, cum a fost la „Everyday Pox”, dacă nu auzeam din greşeală ce ţipa Barney şi nu se întâmpla să-mi aduc aminte vorbele, nu m-aş fi prins. Chiar şi la „When All is Said and Done”, lucrurile deveniseră foarte încâlcite, dar asta înseamnă grind autentic, nu?! A fost ceva foarte bine în definitv, o turbare absolută pe care n-ai cum s-o renegi, face şi asta parte dintr-un segment al creierului fără de care nu se poate supravieţui. E posibil ca genul ăsta de abordare să fie o consecinţă a lipsei lui Mitch Harris, de când cu necazurile din familia lui care l-au determinat să renunţe la turnee şi alte live-uri. Setlist-ul de la REF a fost foarte mişto, cu clasice, „Suffer the Children”, „The Code Is Red... Long Live the Code” şi mai noi, „How the Years Condemn”, „Dear Slum Landlord...” şi „Smash a Single Digit”. N-au lipsit secunda „You Suffer” şi suita de piese de până-n 30 de secunde de pe „Scum”, „The Kill”, „Deceiver”. Am scris iniţial, din greşeală, „minute” în loc de „secunde” şi am ezitat să corectez, imaginându-mi ce s-ar întâmpla dacă aş lăsa lucrurile aşa. Revenind, cred că cel mai temperat moment a fost preluarea Anti Cimex, fiindcă britanicii n-au putut să încurce punkul clasic. Publicul a reacţionat foarte okay la show-ul ăsta, dar eu nu mai am demult tendinţa de a intra în mosh pit, aşa că poate aici n-am avut perspectiva tocmai potrivită pentru a vă povesti mai multe. Merg pe vorba lui Ice T, nu mă bag la moshing că doare, mă deranjează.
 

Sólstafir a venit cu un moment de respiro şi a trimis un pic lumea la visare. Islandezii au revenit în zona noastră după şase albume de studio, aflându-se într-un stadiu foarte matur, când în muzica lor au fost incorporate elemente mai clasice din lumea hard rock, care bineînţeles că au suferit o metamorfoza cât să se muleze pe estetica grupului. La început, concertul lor nu m-a marcat foarte mult, mai ales că în timpul pasajelor atmosferice, la scena din cort volumul era super-ridicat şi asftel s-au produs interferenţe. În setlist au intrat piesa de deschidere de pe noul album – din păcate „Hvít sæng” nu, care e apogeul discului după părerea mea – şi vreo două piese de pe materialul dinaintea acestuia, dar şi de pe „Köld”. De pe albumul care le-a adus cea mai multă recunoaştere, „Svartir sandar”, au interpretat, bineînţeles, „Fjara”, concertul sfârşindu-se cu „Goddess of the Ages”, când vocalistul, cu şapcă de căpitan de vas pe cap, a plecat de pe scenă, s-a suit pe gard şi a cântat ceva versuri ţinând câte o fată din public de mână, ceea ce mi s-a părut epocal, având în vedere grandiozitatea piesei. Deci, ultimele părţi din concert au fost cu siguranţă memorabile. Am apreciat foarte mult comportamentul lui Tryggvason pe scenă, care a accentuat dramatismul muzicii şi a făcut ca trupa chiar să arate ca şi când a fost smulsă dintr-o margine de lume. 
 

Gata cu sentimentele şi atmosfera, fiindcă au urmat veteranii de la Carcass. Am ascultat prima piesă de pe scenă, din spatele muzicienilor şi m-a mâncat undeva să vreau să aflu cum arată lucrurile din faţă, unde volumul era mult mai firav din cauza încăpăţânării sunetistului care a acompaniat grupul britanic. Deşi Jeff Walker, Bill Steer şi compania au intrepretat toată muzica precum nişte ceasornice, nu mi-a plăcut nimic şi nici n-am o explicaţie pertinentă. I-am mai văzut cu un setlist similar exact după ce au scos „Surgical Steel”, la Neurotic Death Fest şi mi s-a părut cool treaba, dar la Rockstadt, intro-ul mi s-a părut că a reprezentat cea mai bună temă de chitară cântată în seara cu pricina. În prima parte a show-ului n-am simţit să am vreo familiaritate cu niciuna dintre piese, cu excepţia uneia, cred că ceva de pe „Heartwork”. De-abia mai târziu, când cred că a crescut şi volumul, într-un final, am mai auzit una, două de pe acelaşi album şi de pe „Swansong”, ori piese ca „Exhume to Consume” şi „Reek of Putrefaction”, care aveau catchiness-ul lor de necontestat. S-a cântat şi de pe „Necroticism…” şi foarte mult de pe noul ablum, care se vrea a aduce spiritul primului menţionat înapoi, dar trupele astea care ţin morţiş să se autocopieze îsi pierd repede farmecul în viziunea mea. Până şi imaginile de pe ecrane mi s-au părut „ieftine”, un montaj deloc okay în care celebra imagine cu instrumente medicale apărea şi dispărea. Pentru mine, concertul ăstea putea să lipsească, pentru mulţi se pare că a fost super-plăcere. 
 

Petrecerea a continuat la „pension” şi m-am întors în ultima zi de festival, alături de gaşca de la Blacksheep. La scena mare cântase Still Falling şi începea Diamonds Are Forever cu câţiva oameni în public la început. Faptul că clujenii se inspiră de la cele mai okay trupe posibile din limitele genului metalcore e un lucru de apreciat, având în vedere că cele mai multe grupuri se rezumă la trei break downs şi două riff-uri care s-au mai făcut de un miliard de ori, dar altfel, compoziţiile sunt mai complexe, iar din ce-am auzit din mers la Rockstadt, cred că muzica a avut un pic de suferit la execuţie, parcă pana nu atingea cu convigere corzile atunci când se cântau pasajele melodioase. L-am auzit apoi pe vocalist cum propunea câte un tricou gratis primilor care făceau stage diving, ori mai exact, fence diving. De obicei, când trupele oferă astfel de recompense în timpul live-urilor, încercând să facă show în mulţime astfel, eu mă îndepărtez şi nu mă mai întorc. 
 
Singurul show de la scena din cort pe care l-am prins cap-coadă a fost cel al bucureştenilor de la Blacksheep, însă i-am urmărit mai mult de pe display-ul camerei, aşa că nu ştiu cât contează relatarea având în vedere că am stat lângă scenă. Trebuie menţionat că am auzit ambele chitare de-acolo, voce şi tot ce trebuie. Concertul a fost introdus de coloana sonoră semnată de Morricone pentru „La Piovra”, moment în care mă uitam pe jos şi admiram relicvele apărute după trei zile de concerte… Confetti sclipicioase, rame de ochelari, o bretea de sutien, un prezervativ… Mă gândeam că la anul, dacă totul e în grafic, ar trebui să nu mai scriu despre niciun concert, ci să documentez doar ce se întâmplă cu publicul, în special noaptea, când se termină toate show-urile. Blacksheep a început în forţă, în ciuda faptului că vocalistul zis şi Shepherd, cu care v-aţi mai cunoscut în interviurile noastre, a urcat pe scenă imediat ce s-a întors de la cortul cu crucea roşie, unde şi-a instalat o perfuzie… Dar, aşa e frumos în death & roll, no remorse and no regrets! De pe la piesa a doua sau a treia, cortul s-a umplut de oameni şi concertul oilor negre a emenat o energie totalmente necesară. Din ce am văzut în public cu coada ochiului, nu doar mie mi s-a părut că se întâmplă ceva ca lumea pe scenă. Cu un fost toboşar la board-ul de sunet, Herţ şi un alt fost toboşar într-un unives paralel, Dorin Costea (încă nu pot conştientiza pe deplin dispariţia lui), Blacksheep a venit după un an de pauză în activitatea live cu un om nou la tobe care şi-a demolat setul cu un chef de muzică nemăsurat. De obicei, toboşarii sunt cei mai statici pe scenă, ceea ce e mai mult decat firesc, dar la Blacksheep nu mai e cazul. Chitaristul Andrei Costan i-a acompaniat nebunia într-un mare fel, iar Shepherd la voce şi chitară, completat de Silviu Ruta la bas şi backing vocals, au prezentat o atitudine old school şi contagioasă. Au cântat muzica de pe EP-ul lansat anul curent, „Weather Report”, cu chestii mai vechi şi chestii mai noi. Au fost momente foarte scurte în care probabil că abordarea lor a fost mult prea degajată, dar nimic care să afecteze percepţia ascultătorilor din public, care le-au cerut bis cu vehemenţă, iar Blacksheep le-a servit pentru a doua oară „Heartkilling”, o bucată demnă de adorat, cu ritm şi groove care se plasează eficient în minte, cu riff-uri rapide şi solouri caustice, toate numai bune pentru a comite ceva rău. 
 

După Blacksheep, Necrovile luase în primire scena mare cu un death metal rigid, cu Septimiu Hărşan la tobe, care cred că a prestat cu vreo trei trupe din line-up-ul de la Rockstadt, un alt muzician cu o evoluţie interesantă, cu care ne place să purtăm dialoguri din vreme-n vreme. Tot pe-atunci începuse să plouă şi ideea de a părăsi incinta nu mi s-a părut deloc rea. Aveam să pierd Teethgrinder, Crimena, August Burns Red, An Theos şi Till Lungs Collapse la second stage, adică nimic care încape în playlist-ul meu. La scena principală urmau Fit For an Autopsy, un gen prea modern de death care nu mi se potriveşte deloc, Alestorm, muzică de petrecere de la Napalm Records pe care nu vreau să o aud vreodată, apoi Nile şi Opeth… Deci, ce bine că am plecat că altfel scriam urât şi simţeam că pierd vremea. 

În concluzie, e foarte frumos la Rockstadt, pentru mine două, trei show-uri pe zi sunt suficiente, iar mediul e, ca de obicei, mai mult decât prielnic. Anul ăsta a fost ceva tristeţe la capitolul catering, am auzit că cei care au venit anul trecut au avut alt eveniment de onorat. Ar fi okay să-şi aducă aminte de rockeri şi să revină de la anul că făceau treaba bună, spre deosebire de cei de-acum de la care nu prea îţi puteai alege ce să cumperi şi prezentau scoruri ridicate. Firma de catering din trecut avea şi o prezentare spectaculoasa, fiindcă vedeai animale întregi atârnate deasupra focului, ceea ce-i determina pe vegani şi vegetarieni fie să trăiască un coşmar, fie să regrete stilul de viaţă ales. Oricum, asta venea ca o componentă barbară în ecuaţie şi pentru un festival cu metal, e ceva favorabil. Altfel vorbind, cred că infrastructura festivalului ar mai permite câteva sute bune de oameni în plus, dar prea mulţi nu mai intră fără o schimbare. E un festival care are ce-i trebuie ca să fie inclus pe lista cu evenimentele notorii de gen din Europa, dar mie îmi place cel mai mult aşa cum e acum, fiindcă poţi merge acolo cu oarecare lejeritate şi poţi evita „centrul de greutate” al mulţimilor. 
 
Autor: Gina S.
Foto: Gina S.
Vezi galeriile trupelor: Altar, Annihilator, Arcturus, Blacksheep, Carcass, Clitgore, Diabolical, Diamonds are Forever, For the Wicked, Indian Fall, Korpiklaani, Kreator, L.O.S.T., Last Hope, Leprous , Napalm Death, Necrovile, Nile, Opeth, Solstafir, Suffocation, Taine, The Thirteenth Sun, White Walls,

Data concert:  August 10, 2017  | 2 Comentarii  | 4380 Vizualizari « INAPOI

Comenteaza la: Câteva episoade din sezonul Rockstadt Extreme Fest 2017

  • Terrance Hobbs de la Suffocation, e în trupă din 1990, a compus aproape tot ultimul album și a fost pe scena la Rockstadt. Frank Mullen care e vocalistul Suffocation numai merge în concerte cu trupa, cică și-a găsit job și nu se poate invoi! Deci, din formula Suffocation 2017 numai el, n-a fost pe scenă, fiind înlocuit de vocalistul de turneu, Kevin Muller.

    1. Posted by Ema | 24 August 2017 11:47
COMENTARIUL TAU

Alte articole din Concerte