concerte

„Crazy World Tour” – alt concert criminal cu Scorpions în Bucureşti, ultimul sau nu

„Crazy World Tour” – alt concert criminal cu Scorpions în Bucureşti, ultimul sau nu
TRUPE: Scorpions

Doar acum doi ani ce scriam aici că aş vedea Scorpions o dată pe lună, „să ducem o viaţă bună” (cum zicea un „terminozaur” vechi)… Dacă m-am nimerit în Bucureşti marţi, pe 12 iunie, cum era să nu merg acolo unde se ridica o scenă pe care aveau să urce „aceiaşi băieţi cu caracter”, adică Schenker, Meine sau Dee? Şi ce dacă era cald şi dacă lucrurile se întâmplau tot la Romexpo, în parcare, unde nu prea arată nimic bine niciodată? N-am trăit în anii ’80 să mi-o ard pe la show-uri cu monştrii hard-rockului şi heavy metal-ului, vezi trupa cu pricina, Thin Lizzy, Judas Priest, W.A.S.P. şi alte lucruri de bine. Şi, poate dacă s-ar fi întâmplat, aş fi păstrat curiozitatea până astăzi dacă mă ţinea instalaţie. Apoi, de-abia cu mult după 2000 s-a întâmplat să prind Scorpions live şi, nu prea m-au impresionat turneele de „adio” fără „adio”, am priceput cumva, inconştient, că respectivii muzicieni vor cânta până când vor trece graniţa pe lumea cealaltă, adică cel puţin până crapă prima legendă în viată. „Crazy World Tour”, deci, a început acum un an în Franţa, de unde Scorpions iar a luat planeta la pas şi urmează să încheie toată socoteala în Australia şi Noua Zeelandă, unde am impresia că va concerta în premieră. Mă aşteptam de asemenea la un setlist similar cu cel din cadrul turneului „Return to Forever”, când Scorpions făcea balamuc ca să aniverseze 50 de ani de existenţă şi, aşa a fost, doar că experienţa toată rămâne foarte frumos cusută în memorie. 
 
Până au început să cânte ’ăi bătrâni, s-au mai întâmplat alte lucruri. Încă era obositor de cald când am ajuns la Romexpo, pe la şapte fără ceva, de data asta în parcarea C, adică un pic de tot mai sus pe Bulevardul Expoziţiei, fată de locul în care au avut loc cele mai multe evenimente în zonă, dar acelaşi perimetru. Alegerea asta a fost pozitivă până la urmă din pricina socotelilor de sonorizare, fiindcă am auzit tot ce s-a întâmplat pe scenă când a venit vremea capului de afiş, aşa cum nu am trăit niciodată cu trupa respectivă, în Bucureşti. Prima treabă pe scenă a fost un cover band format din nişte domni mai în vârstă, în principal şi, axat pe cele mai generice chestii. Salamandra se numeşte grupul lor şi probabil că intervenţia a fost potrivită pentru cei mai mulţi oameni scăpaţi de la birou, cărora nu le vin la îndemână prea multe referinţe muzicale, de obicei, aşa că un zgomot familiar în fundal a prins numai bine. N-o spun cu sens peiorativ. It is what it is. Nu e musai ca toată lumea să vâneze printre discuri, scene şi curente, fără să se sature. Cred totuşi că n-ar avea cine să se supere pe mine dacă spun nu mi-a păsat nicio secundă de ce s-a auzit dinspre scenă în timpul concertului primei trupe. M-am aşezat în preajma cortului de prim ajutor, acolo era un pui de umbră şi, am zăcut un pic pe asfaltul extrem de încins, plin de praf şi tot ce-i rău, ca să-mi imprim o nouă textură pe piele. Am admirat populaţia, formată în cea mai mare parte din familii complete, multe persoane în papuci, cu pături la purtător, ca să le aşeze pe jos şi să-şi aranjeze copiii într-un fel, scaune de plastic şi tot ce-i trebuie unui gospodar ca să stea liniştit. Nu m-am întâlnit cu nimeni cunoscut în afară de oamenii din grupul meu şi de fotografi. Salamandra fără solzi continua să cânte, nişte bătrânei dansau pe „Smoke on the Water”, soarele continua să coboare şi altceva, nu mai ştiu ce se întâmpla. Am băut nişte (a)cidru, era mai cald decât zeama de vulcan, aşa că m-am reorientat imediat spre long drinks, unde, ca de obicei, cantităţile de booze erau foarte reduse, scorurile disproporţionale, dar mi-am dat seama că dacă alternam în timp relativ scurt votcă cu whiskey, avea să se întâmple ceva, chiar dacă măsurile erau mici. Între timp, Salamandra terminase cu cover-urile de nuntă, iar eu încă aş fi putut recomanda în jur noul hit underground din viitor, „Robotu'”, pentru cei care aveau de mers la evenimente bazate pe alegoria moarte-nuntă. În piesa despre care am menţionat, alegoria capătă altă forţă când apare în schemă inteligenţa artificială. 
 
Crowd © 13

Nu mai contează asta acum şi, ca să termin cu episodul Salamandra, mai e de spus că la sfârşit, muzicienii au cântat şi din repertoriul propriu, pentru care au invitat o vocalistă pe scenă. Atât muzica, cât şi interpretarea s-au pierdut prea mult în structurile muzicii de radio, totul suna ca o încercare nedefinită de a imita comercialul, nici hit, nici găselniţă, ci o explozie uşor sentimentală, despre care nu mai am nimic a spune. 
 
După asta, s-a întâmplat ceva ce nu credeam că se mai poate ivi în prezent… Compact B pe scenă, 2018 după „Ijos X-tos”… Formula cuprinde membri originali, precum binecunoscutul Leo Iorga sau Adi Ordean şi, se pare că se perindă prin tot felul de locuri în ţară cu multe concerte. În fapt, supriza a fost şi mai mare când grupul a apărut în această formă în deschiderea show-ului Scorpions, dat fiindcă solistul Iorga are ceva probleme serioase de sănătate. Ce să zic, a sunat super-frumos ce-au făcut oamenii pe scenă, vizibil istoviţi de trecerea vremii, păstrând totuşi modalitatea anilor ’80 româneşti, atât în interpretare, cât şi în vorbe şi gesturi. Deşi nu am ascultat niciodată Compact, în sensul în care să-mi cumpăr un disc şi să-l mai şi pun într-un player, bineînţeles că am recunoscut toate cântecele cântate la Romexpo, cum ar fi „Mă voi întoarce”, „Cine eşti tu oare”, „Să te gândeşti la mine”, iar partea preferată a fost „Pseudofabula”, care cred totuşi că aparţine de Roşu şi Negru… Cântecul cu şoarecele, mâţa, câinele, un lanţ trofic cu probleme nu foarte majore. Întregul concert a reprezentat un episode pozitiv, haios, unde m-am bucurat în special de clape şi de aroma de clovnerie pe care o inspirau în mod plăcut uneori, chiar dacă registrul de bază era axat pe emoţii mai profunde sau nostalgii care trăgeau la dans. Toată lumea ştie că e şi un pic de heavy metal în muzica celor de la Compact şi că oamenii sunt foarte profesionişti, aşa că show-ul în cauză n-a făcut decât să reflecte treburile astea. 
 
Compact B © 13

Compact B © 13

Compact B © 13

După vreo 45 de minute în care am auzit aceleaşi piese care se pun între concerte de fiecare dată când se întâmplă ceva la Romexpo, un exemplu ar fi „Jaded” de la Aerosmith, s-a făcut linişte şi pe ecranele care flancau scena au apărut nişte imagini cu un elicopter, ceva CGI, din care coborau siluetele oamenilor de la Scorpions. Cut şi Mikkey Dee a lovit snare-ul, tom-ul şi a dat cu toată forţa în populaţie. Imediat a atras atenţia tătăiţă Meine, „if you say we’re falling, it’s gonna be on our feet…” Ai fi avut cum să-l contrazici? „Super-dandy, relaxat”, cu aceeaşi bască şi ochelari de soare care mă faceau să-mi imaginez multe linii de „cox” ajunse unde trebuie şi aceeaşi postură care exprima că absolut nimic din lumea astea nu avea cu ce să-l încurce. Când o să vină moartea la Meine, el o să-i spună: „faci ce vrei, pe mine mă cam doare undeva dacă ai sau nu treabă cu mine.” Poate e urât să anticipez asta, n-aş vrea să crape niciodată Meine şi nici unul dintre toţi muzicienii ăştia marfă, dar nimeni nu ţine cât calea ferată. E, apoi îl puteai vedea pe Schenker, cu mişcările lui de jder, maiou cu ceva blănos full print şi cu riff-urile pierdute într-o linie de ansamblu adorabilă, construite cu chitara Mercedes sau alte flying V-uri de colecţie, iar pescarul Jabs cu pantalonii lui urâţi de piele îi dădea frumos cu armoniile. Pe basistul cu nume complicat şi alură de latino lover după o lună în Vaslui l-am remarcat în cele vizibile de-abia pe la jumătatea show-ului, dar de auzit, l-am auzit într-un mare fel încă de la început. Aşa cum spuneam mai sus, acest moment Scorpions a fost prezentat în cele mai marfă condiţii de sonorizare din câte am trăit eu în acest oraş, cu acest grup. Basul avea un sunet foarte interesant, definit şi aproape că auzeam pana atingând corzile celorlalte chitare. Introducerea, deci, a fost făcuta cu „Going Out with a Bang”, piesa care deschide cel mai recent album, aşa cum a început şi concertul din turneul precedent, când i-am mai ascultat pe „băieţi” la acelaşi Romexpo. 
 
Scorpions © 13

Nu numai că sunetul a fost bun, dar şi spaţiul m-a ajutat să mă simt bine. Au fost oameni mulţi, lume puţină, vorba aceea şi, a contat tare mult că n-am simţit povara niciunui corp străin peste al meu. La Gazon A (ce metaforă caraghioasă pentru un asfalt obosit), cel puţin, oamenii se înghesuiseră toţi în partea centrală, iar pe extreme puteai să faci circ, cu tumbe şi acorbaţii, tot ce vreai, cu barurile foarte aproape, încât să ai băutură în mod constant cât oamenii cântau frumos. 
 
Scorpions © 13

Deşi turneul nemţilor se desfăşoară sub titlul „Crazy World”, nu vă aşteptaţi să fie chiar atât de multă muzică de pe albumul cu acelaşi nume. Adică „Send Me An Angel” şi „Wind of Change” – o piesă atât de clasică, prăfuită, exagerat de celebră, încât e foarte actuală şi relevantă şi, pe măsură ce trece vremea, devine şi mai puternică şi numai bună de contemplat nimicul tranzitional – sunt capitole incluse în orice concert Scorpions. Cred că a mai fost doar „Tease Me Please” de pe acelaşi album, în a doua jumătate a concertului. În afara de asta, am fost martor la o comunicare foarte spectaculoasă între chitare, era un soi de medley unde erau fragmente de pe „In Trance” sau „Taken By Force”. Cred că atunci un nene din public şi-a luat „blackout”, deşi mai era ceva până la acel climax al setlist-ului. Nu înţelegeam de ce căzuseră mai multe femei deodată, dar omului i-a fost un pic răuţ şi în aterizare a mai luat oameni nevinovaţi cu el. A plecat de-acolo pe picioarele lui, deci all cool
 
Scorpions © 13

Bineînţeles că „Return to Forever” n-avea cum să se plaseze prea departe de-a lungul seriei de piese puse în scenă şi de data asta şi, am mai auzit „Delicate Dance” şi „We Built This House”, poate că ultimul hit uriaş creat de Scorpions, cu ritm şi poezie care ridică mintea dincolo de corp şi hooks pentru puştani cum ştiu boşorogii să facă cel mai bine. Dacă Scorpions se încăpăţânează să mai facă un album la fel de bun ca cel din 2016, n-am decât să mă mir şi să mă bucur. După astea, Mikkey Dee a venit mai în faţă, unde i s-a adus un set mic de tobe, ca să-i acompanieze pe ceilalţi într-un medley acustic cu „Eye of the Storm” şi „Send Me An Angel”, cum ziceam… Brichete aprinse, telefoane, ştiţi voi… 
 
Scorpions © 13

Ce nu luasem eu în calcul înainte de concertul ăsta era că avea să fie primul de după ce tatăl Lemmy s-a retras. Aşa că, fix când mă aşteptam mai puţin, Scorpions s-a chitit pe tribut şi a generat un impact colosal cu „Overkill”, iar toată energia supraumană a lui Dee a oferit un omagiu şi lui Philthy Animal, pe al cărui scaun s-a aşezat din ’92 şi pe care a rămas până la sfârşitul Motörhead. Apropo de energia „bunicuţei Abigail”, cum i se spune în cercul meu restrâns, n-avea cum să lipseasă un solo de tobe, unde ride-ul era lovit în cele mai neaşteptate momente din structurile pe care Dee le executa, luand cu asalt toate componentele setului tobe. Ciocul mic? Bineînţeles! 
 
Scorpions © 13

Pe final, „Blackout” şi „Big City Nights”, top-notch, ca de fiecare dată... Ţipete, aplauze şi bis, „Still Loving You” şi „Rock You Like a Hurricane”. Stelele erau deja de ceva vreme pe cer ca să completeze visul iniţiat de cei mai visători dintre nemţi. Pe vremuri, ţinea mai mult un encore Scorpions, dar ăsta nu e un motiv de criticat, nici pe departe. Concertul a fost perfect prin simplitate, expresivitate şi atitudine… Parcă uneori ştiam că trebuia să mai aud o chitară pe care n-o detectam în mix, dar asta nu făcea niciun deranj în compoziţie. Oamenii ştiu ce pot şi ce nu pot face. În ceea ce ţine de aspectul vizual, a fost acelaşi show ca precendentul, cu muzicienii ataşaţi drapelului, cu imaginile urbane şi silueta de fată care face reclamă la Jolidon, că doar aşa arată oraşul, plus alte chestii din astea, nu neapărat interesante. Din partea mea, nici nu ştiu de ce se mai obosesc oamenii din echipă să facă montajul ăsta, ar putea lăsa pe ecrane doar secvenţe din live, pentru că e foare captivant să vezi oameni la vârsta de 70 de ani cântând hard rock. Ce bine că l-am avut pe Motanul 13 activ ca să facă nişte fotografii, ca să nu mai merg eu până în pit ca să-mi dau seama că n-am chef să fac nicio captură. Altfel, ar fi multe lucruri de povestit, dar mă opresc că am altă treabă. „The last thing that I recall, I got lost in a deep black hole”. 
 
Scorpions © 13

Scorpions © 13

Scorpions © 13
Autor: Gina S.
Foto: 13
Vezi galeriile trupelor: Scorpions

Data concert:  June 12, 2018  | 0 Comentarii  | 13406 Vizualizari « INAPOI

Comenteaza la: „Crazy World Tour” – alt concert criminal cu Scorpions în Bucureşti, ultimul sau nu

COMENTARIUL TAU

Alte articole din Concerte