Despre concertul Leprous din Braşov şi transformările muzicii

Am fost joi, pe 22 octombrie în Braşov să-i văd şi să-i aud pe cei mai interesanți dintre norvegienii contemporani, nişte muzicieni care conştientizează în toate felurile posibile că progressive-ul înseamnă un drum lung şi anevoios al unei creații care sfidează normele, doar că în cazul lor, nu ştiu cât de anevoios este procesul, pentru că evoluția nu a încetat niciodată să dea semne de existență şi să se manifeste în feluri foarte evidente. Vorbesc despre oamenii de la Leprous care i-au avut alături pentru acest concert pe cei de la Rendezvous Point şi Sphère, alți norvegieni la rândul lor, cu toții aflați într-un turneu european destul de lung. 

Direct din Elveția, ei au pornit către Braşov, ajungând în noul dar vechiul club Rockstadt. Clubul există de prin 2010 dacă nu greşesc, iar recent şi-a schimbat adresa, ajungând nu foarte departe de vechile coordonate, mai precis a rămas la fel de aproape de centrul oraşului, iar concertul Leprous a fost unul dintre primele ținute aici. Este o schimbare pozitivă deoarece Rockstadt a trecut acum la o capacitate mai mare, atmosfera dinăuntrul acestui local este mult mai plăcută, iar barul a rămas aşa cum era pe vremuri, doar că s-a mărit personalul, dar găseşti băuturi bune, iar pentru cei care nu consumă bere şi au de-a face cu spirtoasele, locul este un colț de rai fiindcă păstrează nişte prețuri mai mult decât acceptabile pentru lucrurile astea şi nici nu se vând în forme contrafăcute, aşa cum se tot practică, sau cel puțin asta ştiu eu. Nu în ultimul rând, sonorizarea a căpătat tot ceea ce-i lipsea în vechiul club, claritate totală şi cel mai frumos lucru e atunci când ajungi cât mai aproape de scenă şi constați că auzi toate instrumentele, un fapt ce ține de domeniul rarității. 
 

La concert, publicul s-a prezentat în condiții care făceau ca toate lucrurile să arate bine, o bună parte dintre oameni veniseră din Bucureşti, aşa că m-am bucurat să văd că există din ce în ce mai mult interes pentru un grup ca Leprous, fiindcă muzica lor are foarte multe perspective de oferit şi ar fi un mare păcat ca reacțiile să fie limitate. Rendezvous Point au fost primii pe scenă, având un concert scurt care a marcat o surpriză de proporții, întrucât nu ştiam la ce să mă aştept de la acest nume, care apropo e unul foarte bine ales. Îmi imaginam că e ceva serios, întrucât componența acestuia implică nişte tineri care nu se încurcă prin noțiunile şcolii norvegiene de muzică şi sunt responsabili de o execuție rafinată şi inovatoare. Toboşarul inuman de bun de la Leprous, Borknagar şi ICS Vortex, Baard Kolstad face parte din Rendezvous Point, precum şi noul chitarist extraordinar tot de la Leprous, Petter Hallaråker, care la rândul lui cântă şi el cu ICS Vortex. Alături de ei mai sunt: omul care se ocupă de sintetizatoare şi voci aditionale, Nicolay Tangen Svennæs care pare a fi cel care determină complexitatea muzicii acestei trupe, el trece de la atmosfera abstractă şi acea melodicitate pură care se construieşte ca un ecou al ritmului, la o abordare clasică a clapelor ce aminteşte de pianişti consacrați; apoi mai e o fată la bas, Gunn-Hilde Erstad care are de executat nişte părți foarte importante şi nu pare să se abată vreodată de la scopul ei şi un vocalist execepțional, Geirmund Hansen care foloseşte metodele vocalistului principal de la Leprous, sau aminteşte de Devin Townsend prin felul de a crea linii foarte spectualoase şi melodioase peste ritmuri sincopate şi armonii simpliste prin aparență. 

 

Întregul aranjament al trupei Rendezvous Point aminteşte de muzica celor de Leprous, doar că aceştia merg mai departe şi pornesc către o direcție distinctă, lărgesc sfera de influențe şi ajung la un altfel de tip de compoziție unică. Anumite pasaje păstrează acea formulă întâlnită în substilul djent-ului, dar noroc cu clapele şi cu vocea care dau o dimensiune nouă acestor detalii ce sunt folosite ca preludii şi postludii de cele mai multe ori, aşa că nu aceasta este nota generală, ci un amalgam de stiluri, de la muzică clasică, la blues, sau muzica soul a anilor ’50-’60, la hip-hop şi electronic, la pop, alternative şi progressive. Dar o parte din combinațiile astea se observă cel mai bine în muzica live şi mai puțin pe înregistrări, unde producția de sunet nu e cea mai potrivită, după părearea mea şi faptul că atitudinea vocalistului este mai controlată schimbă viziunea asupra lucrurilor. Toate aceste genuri vin cu influențe transformate în mod radical, aşa că nu vă aşteptați să auziți structuri explicite ale acestor tendințe. De asemenea, caracterul epic este tot ceea ce reiese în primă fază la audiția acestei trupe. La concertul în cauză, Rendezvous Point a interpretat în mare parte de pe albumul de debut, „Solar Storm” şi se pare că temele lirice vizează natura umană, condiția ei distructivă şi relațiile stabilite între indivizi, fapt care aduce şi mai mult contrast în muzica lor, prin folosirea liniilor melodice care lasă urmări pozitive în mintea ascultătorului şi prin exprimarea unor gânduri mai puțin fericite despre lume. 
 

Au urmat cei de la Sphère, a căror prezență nu am găsit-o prea potrivită în această ecuație. În timp ce Rendezvous Point şi Leprous nu numai că au membri comuni, dar stilurile lor determină toate motivele ca aceste grupuri să meargă împreună în turneu, Sphère vizează altfel de reacții. În altă ordine de idei, e okay să fie diversitate şi astfel, între cele două trupe atât de particulare să apară un act diferit, dar lucrurile depind de gusturile indivizilor. Anumiți oameni de la concertul cu pricina au apreciat show-ul norvegienilor de la Sphère, dar probabil că cei mai mulți dintre ei veniseră acolo pentru altfel de muzică. Genul lor este caracterizat ca progressive modern, sau djent cu multe faze melodice, adică un fel de Meshuggah cu refrene stridente. Unii îi descriu ca fiind cyber metal, dar nu sunt aşa „industriali” încât să merite eticheta asta, chiar dacă structurile lor sunt similare cu cele dintr-un astfel de gen. După umila mea părere, genul ăsta este foarte obositor şi se descrie prin lipsa substanței. Deşi trupa Sphère stă foarte bine pe execuție, nu pot să îi găsesc prea multe calități din cauza stilului abordat. Poate doar dacă ar urma după un concert de deathcore, aş putea să îi apreciez corectitudinea față de noțiunile muzicale şi faptul că poate defini mai multe stări de spirit prin acele abordări şi automat, nu se izolează într-o condiție muzicală a cărei singură menire este exprimarea impulsurilor negative nejustificate. Altfel vorbind, apariția lor pe scenă mi s-a părut una foarte haioasă. Scena devenise mai aglomerată decât era cazul, fiecare instrument cu coarde însemna un abuz în ceea ce priveşte numărul coardelor, iar basistul venea cu rolul bomboanei de pe colivă, deoarece avea leduri roşii pe instrument dar şi o cameră video ataşată pe acesta, arătând total caraghios. Ar fi vrut să pară ca un robot cel mai probabil, dar reuşea să fie doar un personaj neînțeles, compus din obiecte aleatorii. 

 

Leprous au mai venit prin țară de câteva ori, au deschis pentru Amoprhis, dar au avut concert şi în postura de cap de afiş, la Silver Church în Bucureşti. Fiecare concert pe care l-am văzut cu aceşti oameni a fost diferit, iar cel de la Braşov a determinat apogeul transformării. Muzicienii de la Leprous sunt mai buni ca niciodată în ceea ce fac, au trecut de-a lungul timpului printr-o serie de schimbări de componență, iar formula actuală mi se pare cea mai reuşită. Noul album „The Congregation” i-a orientat şi mai mult pe aceştia către perfecțiune şi pare că nici ei nu se mai recunosc atât de bine în acțiunile trecute. De aceea, ei nu au renunțat la piesele mai vechi la care încă mai găsesc nişte valori, dar în concerte, acestea sunt schimbate într-un mod destul de definit, iar aici mă refer la cântecele de pe „Bilateral” care au fost incluse în setlist-ul acestui turneu şi care au primit o formă mult mai experimentală decât ceea ce se aude în variantele de pe disc.   
 

Modalitațile prin care Leprous compun drama muzicală sunt cu certitudine unele de natură avangardistă şi proprii acestui anume. După ce au lansat cel mai nou album, s-ar putea spune că muzica Leprous a devenit mai tehnică decât a fost vreodată, dar nimic mai fals, întrucât oamenii respectivi sunt doar nişte maeştri ai procedurilor tehnice, iar țelul acestei abordări este acela de a crea sonorități cât mai echilibrate cu putință. Muzicienii tehnici sunt aceia care explorează multitudinile de posiblități ale unui instrument, abandonând intenția de a plăsmui expresii emoționale şi mentale. De aceea, Leprous nu sunt tehnici, iar asta observ în fiecare live al lor. Norvegienii nu vor să facă greşeli, nu de dragul unei perfecțiuni anoste, ci doar pentru a transmite un mesaj fără interferențe, pentru că la asta contribuie erorile în multe dintre cazuri, la interferențe care pot diminua stările de spirit ale ascultătorilor. Chitaristul Tor Oddmund Suhrke reuşeşte să prescurteze secțiunea ritmică, dacă pot spune aşa şi să o detaşeze de la întreg ansamblul, şi astfel menține o linie care permite celoralți membri să interpeteze muzica într-un mod cât mai melodios şi liber, spre bucuria toboşarului care nu ar accepta niciodată un pattern de interpretare. La concertul din Rockstadt, unul dintre cele mai frumoase lucruri a fost munca chitaristului mai nou de la Leprous, care atunci când a trebuit să execute solouri ale pieselor de pe "Bilateral", am rămas mască. De cealaltă parte, vocalistul şi clăparul Einar Solberg concentrează mult mai bine volumele vocii, iar la concertul respectiv a avut cea mai bună interpretare pe care am auzit-o vreodată. 

 

Dacă vine vorba de asemănări cu alte acte din lumea muzicală, Leprous tind către lucruri foarte mari, de aceea pot fi comparați cu Queen atunci când se folosesc de atâtea trăsături din muzica de cor în abordările lor, sau când tind către detalii foarte intense smulse din structurile de baladă, ori când utilizează acele synth-uri care lasă un efect al unei întâmplări de mare amploare. La un moment dat, în timp ce cântau piesa „Slave”, cei doi chitarişti au flancat toboşarul, poziționându-se pe platforma pe care era montat setul de tobe, dar nimeni nu a văzut când s-a întâmplat asta, fiindcă scena era plină de fum, iar când fumul a început să se rarefieze, au apărut ca de nicăieri fețele celor doi, având o luminozitate şi o expresie care amintea de chipurile celor de la Queen în fotografia de copertă a albumului „Queen II”.  Apoi, fragmentele nostalgice, îi îndreaptă pe cei de la Leprous într-un colț în care pot fi identificați cu acei compatrioți ai lor mult mai populari, cei de la A-ha. Din nou, referințele nu înseamnă rodul unor influențe foarte  evidente, fiindcă aceste detalii sunt integrate într-un stil total diferit, un stil ce se poate defini ca una dintre puținele manifestări ale timpurilor prezente care trăieşte prin ea însăşi, fără să mizeze pe formele tradiționale de muzică rock şi metal. 
 

Aşa cum obişnuiesc, Leprous au decorat scena cu ecrane pe care apăreau proiecții, de data asta purtând semnătura Twilight 13 Media. Sunt nişte proiecții care ilustrează într-un mod original particularitățile muzicii făcute de Leprous, având şi un context dat de semnificația temelor lirice. Astfel, în timp ce Leprous cânta sub un joc de lumini foarte bine pus la punct, ecranele arătau tot felul de spații urbane sau pustietăți debusolante, personaje stranii, măşti şi substanțe, lumi microscopice, sau efecte de lumini care reconstituiau perfect ritmul muzicii. Setlist-ul a mai inclus cântece precum „Foe”, „The Flood”, „Chronic”, „Rewind”, „The Cloak”, „The Price”, sau „Valley”, iar ca un scurt rezumat, a fost unul dintre cele mai bune concerte întâmplate în ultima vreme.