concerte

Inferno 2015 – Oslo City Babylon

Inferno 2015 – Oslo City Babylon
TRUPE: 1349, Arcturus, Behemoth, Dodheimsgard , Ensiferum, Enslaved, Goatwhore, Kampfar, My Dying Bride, Naglfar, Secrets of the Moon, SepticFlesh, Skeletonwitch, Taake, Virus (NOR), Vulture Industries

Anul acesta, între 1 şi 4 aprilie a avut loc cea de-a cincisprezecea ediție a celebrului festival Inferno, la care s-a întâmplat să ajung şi eu pentru prima dată-n viață. Dacă întâmplarea s-ar fi consumat acum vreo cinci ani sau acum vreo zece, cred că aş fi făcut infarct imediat ce m-aş fi văzut cu brățara de festival la mână, datorită emoției, bineînțeles. Încă din copilărie şi până acum câțiva ani asociam acest eveniment cu ideea de eden al black metal-ului şi să nu ne hazardăm către concepte religioase, fiindcă atunci când mă gândesc la vreun soi de paradis, îmi imaginez un simplu spațiu în care oamenii sunt foarte împăcați cu ceea ce fac şi nimic din ceea ce se întâmplă acolo nu e dăunător pentru lumea respectivă, toți sunt scufundați într-o stare de glorie, mediul înconjurător inspiră la tot felul de fapte creative, ca să le spunem aşa, iar până şi cel mai mic lucru are o nuanță monumentală. Dar pentru că nu am ajuns la Inferno într-un trecut mai îndepărtat, ci doar mai alaltăieri, sentimentul față de acest lucru a fost caracterizat doar de curiozitate pentu că, ce să-i faci, ăsta-i rolul publicității în general, acela de a demistifica în timp o mişcare.     
Dar cu toată dezvoltarea acestui festival şi a popularității sale, încă se mai simte un aer de familie atunci când te pierzi printre mulțimi şi pare că, la anumite capitole tradiția a rămas la locul ei. În altă ordine de idei, evenimentul are şi o puternică latură mondenă, aşa că există tot felul de poveşti condimentate de la edițiile anterioare cu situații ilare care implică nume celebre ale metal-ului norvegian. Acum pot să le şi cred, văzând atâtea chipuri ale unor muzicieni foarte cunoscuți care se perindau printre fani într-un fel care nu se întâlneşte atât de des în alte părți. Dacă în majoritatea cazurilor mulți artişti nu prea se îndepărtează de backstage, alții se bagă lejer la distracții şi interacțiuni cu toată lumea, diferența fiind dată de modul acestora de a comunica. Şi trebuie să mărturisesc că e foarte posibil să rămâi cu nişte amintiri foarte amuzante, gândindu-te la cum se dădea Abbath în spectacol pe terasa unui hotel, cum îl urmăreai cu privirea pe Frost când umbla singur pe străzi cu mersul său fudul, sau cum fiecare zi însemna un nou pretext de a-l admira pe Cornelius Jakhelln datorită extravaganței vestimentare. Ai putea crede că visul ascuns al multora e să apară pe coperțile celor mai cunoscute reviste de modă. Lucrurile astea sunt total neinteresante dacă mă întreabă cineva, dar oamenii de care vă spun sunt imposibil de ignorat, îi poți vedea din avion, cer toată atenția din lume şi iată că o primesc.   
Dacă se întreabă cineva ce-i cu titlul acestui articol, „Oslo City Babylon” este un nume de cântec ce aparține proiectului Team Armstrong, înființat de Maniac în urmă cu cel puțin opt-nouă ani. Este vorba de un proiect cu o componență eterogenă care era menit să le permită muzicienilor să cânte ce, cum şi când au chef. Ca identificare stilistică, lucrurile tindeau către blues sau country cu o abordare foarte punk, iar printre numele care i s-au alăturat lui Maniac se află şi Tore Moren, chitarist în Arcturus în perioada „Sideshow Symphonies”. Ca să ajungi la Inferno Festival, trebuie să ajungi în Oslo, iar piesa de la Team Armstrong este o definiție cât se poate de bună a acestui oraş, „Oslo City Babylon/ What have you become…”  Am ajuns în centrul capitalei şi m-au întâmpinat nişte băieți cântând Tarkan şi Macarena la tobe. Atmosfera era în acelaşi timp demnă de versuri semnate de La Familia şi nimic mai mult, în timp ce musulmanele cu brățări aurii la glezne îşi fluturau jilbab-urile în vântul rece şi izbitor, amestecându-le cu fustele ursăreselor, sub privirile românilor, pakistanezilor, turcilor, chinezilor, mai puțin ale norvegienilor pentru că în Oslo, populația băştinaşă e pe punctul de a deveni minoritară, sau probabil că deja s-a întâmplat, doar că statisticile încă nu se arată. Cert e că toate populațiile care au colonizat acest loc se cred în New York. 

Oslo

Revenind la festival, lucrurile au fost destule de variate în ceea ce priveşte lineup-ul, dar şi foarte animate în cazul activităților extra-muzicale pentru că, aşa cum ne-am obişnuit în ultima vreme, evenimentele mari inlcud tot felul de alte aspecte conexe. Şi în acest caz au fost expoziții, sesiuni de tatuaje, proiecții cinematografice, conferințe sau seminarii. Despre conferințe şi chestii similare, problema se pune că acestea uneori se potrivesc cu un eveniment, alteori nu. În cazul festivalurilor ce se ocupă de nişe mai izolate, poate că aceste idei sunt în regulă, dar în cazuri precum Inferno, nu văd existența lor ca fiind de bun augur. Se tinde astfel către un model corporatist care ar trebui să fie anihilat într-un astfel de context şi nu încurajat, după umila mea părere. Acelaşi lucru îl pot spune şi despre faptul că multe dintre activitățile legate de festival se întâmplă în hotelul central, loc în care sunt cazați atât membrii trupelor, cât şi oamenii care vin în vizită. Poate că e o surpriză frumoasă ca timp de câteva zile să auzi doar heavy metal şi black metal la volum mare într-un hotel uriaş de lux, dar lucrurile nu par la locul lor. În hotelul cu pricina au fost găzduite expoziții precum cea a lui Zbigniew Bielak care a conținut lucrări realizate pentru Watain, Ghost, Mayhem sau Paradise Lost, Toxic Vision care nu mai are nevoie de vreo prezentare a expus de asemenea, însă nu pot spune că am înțeles ceea ce s-a întâmplat acolo, a fost vorba de o instalație pe care nu am reuşit să o văd, iar un alt artist identificat în acest spațiu a fost Tor Baklund, care a expus o serie de picturi bazate pe interpretări ale pieselor de pe "Kill ‘em All" şi trebuie să spun că nu am întâlnit viziune mai săracă în viața mea. Ca să exemplific, la "Hit the Lights" era ilustrat un pumn îndreptat spre un bec şi nu mai are rost să continui cu celelalte. De specificat că artistul avea de vânzare scaune din şcolile anilor ’60 - ’70, care aveau inserate pe spătar logouri de la trupe norvegiene precum Darkthrone, Khold, Solefald şi alți grei. Concluziile sunt ale voastre. 
 
În sfârşit ajungem şi la concertele care au avut loc în diferite cluburi însuşite de Inferno. În prima zi s-a cântat în patru locuri diferite, în a doua în trei, iar pentru restul au rămas doar binecunoscutele John Dee şi Rockefeller. Primul show la care m-am dus a fost cel susținut de Patria în John Dee, un loc care beneficiază de o sonorizare incredibilă. Pentru a descrie un live Patria există trei termeni cheie: black metal, Brazilia şi nenorocire. Ei sunt genul de sud-americani care cântă black metal de factură scandinavă în aşa fel încât îți vine să crezi că sunt mai buni decât nordicii. Bineînțeles, nici unul nu-i mai rău decât altul, dar aici e vorba de o energie tipică popoarelor din acea zonă care colorează muzica aşa cum orice lucru care vine de-acolo e plin de culoare. Chiar dacă avem de-a face cu aceleaşi riff-uri şi voci de black metal, cu acelaşi corpse paint de Grumpy Cat, iar sunetul de ansamblu e foarte raw, Patria înlocuieşte răceala norvegiană cu sentimentalismul sudist şi pe alocuri inovează, lasând chitara să aducă un efect vag industrial, dar foarte interesant. 
 
Patria
 
Am văzut apoi Momentum, o frumusețe de trupă islandeză care a înțeles foarte repede cum stă treaba cu progressive-ul. Concertul lor a avut loc în club Blå, un spațiu aflat la câteva minute de centru, cu decoruri înconjurătoare aduse tot din Babylon, dar şi cu un râu care curge pe lângă nişte peisaje care au rolul de a-ți aminti că totuşi eşti departe de Orient. Momentum a avut o audiență potrivită, adică au fost suficient de mulți oameni încât să nu rămâi cu impresia că muzica s-a risipit în vid, fapt care ar fi fost dramatic pentru că trupa asta e de-a dreptul fascinantă pe scenă. Abordările abstracte conduc către deznodăminte melodice, iar starea care rămâne în urma lor se înscrie într-o mulțime de tipuri de obscuritate. E drept că vocea principală este ceva mai anostă live în comparație cu ce se aude pe înregistrări, dar ce se întâmplă cu chitarele şi tobele este de domeniul SF-ului, fiindcă variațiile de tempo şi linii muzicale par să fie rodul unor compoziții create undeva departe de planeta noastră. Islandezii au un sound destul de modern, dar partea bună e că nu țin cont de convețiile timpului. Cred că apogeul concertului a fost stabilit odată cu interpretarea pieselor de pe ultimul album, The Freak is Alive şi mă refer în special la Between Two Worlds şi Depth of the Whole.    
 
Momentum
 
Au urmat, în acelaşi loc, Kraków, care sărbătoreau cu această ocazie zece ani de existență. Nu am văzut foarte mult din concertul lor, dar ce-am auzit a fost cu siguranță interesant. În ultima vreme, trupa norvegiană se bucură de foarte multă atenție, aşa că sala de concert s-a aglomerat şi mai mult când a venit vremea lor. Muzica acestor norvegieni nu e tocmai bună de descris, poate fi sludge, poate fi stoner şi poate conține pasaje care sunt accentuate cumva de un impuls heavy metal în ceea ce priveşte modul de construcție al acestora, dar aceste tendințe nu se aplică la ritm sau melodie, ambele mergând către faze mai ciudate şi atmosferice. Este dificil de asimilat muzica lor în condițiile unui festival la care participă multă lume care n-ar sta locului o secundă, mai ales că uneori, Kraków se foloseşte de nişte fragmente care abordează într-un mod contemporan muzica de ritual, aşa că un concert izolat li se potriveşte cel mai bine.  
 
Krakow
 
Am plecat apoi către clubul Vulkan, aflat la doi paşi, unde avea să cânte Arcturus. În timpul ăsta, mulți oameni veneau din direcția respectivă ca să vadă Taake, dar chiar şi aşa, la Arcturus a fost de asemenea foarte multă lume prezentă, mai ales că spațiul era cu mult mai încăpător decât cel de la Blå. De-abia aşteptam să-i văd pe oamenii ăştia care mereu mă fac să-i privesc ca pe nişte creaturi mitologice cu atribuții pozitive, iar noul album, „Arcturian” este foarte, foarte bun, fiind un amestec făcut din toate ingredientele pe care le-au folosit încă de la început. Din păcate, nu au avut chiar cea mai bună formă. Mă gândesc că e şi din cauza faptului că au cântat foarte târziu, undeva după ora 1:00 şi poate că nu-şi mai pot doza energiile atât de bine în condițiile astea, având în vedere şi etatea membrilor. Au fost câteva hibe la voce şi tobe, dar de la a doua jumătate a concertului, treaba a început să capete uniformitate. Altfel, playlist-ul a fost cât se poate de captivant dacă luăm în calcul şi existența elementelor noi care a creat o impresie de ansamblu foarte coerentă. Au fost cântate Arcturian Sign, bineînțeles, Deamon Painter”, „Painting My Horror”, „The Chaos Path”, „Hibernation Sickness Complete” sau „Master of Disguise
 
Arcturus
 
În prima zi au mai cântat Solbrud, Naglfar, Misþyrming, Sinmara, Svartidauði, The Osiris Club, Blodhemn şi Galar. În următoarea, regretul meu major a fost că nu am putut ajunge la suedezii Antichrist, dar aşa i-am putut vedea în schimb pe Virus care au avut concert în Kulturhuset. A fost un loc izolat de Inferno, dar în acelaşi timp parte din Inferno, iar pentru evenimentele de aici se cerea un bilet separat. Îmi e greu să prind firul logicii acestei manevre în lipsa vreunui argument, dar în final, ce mai contează?! Kulturhuset este un spațiu adecvat normelor europene în ceea ce priveşte amenjarea spațiilor pentru distracție destinate copiilor mari şi pierduți. Este asemănător cu oricare Kultuhaus, un loc care odată la ceva vreme găzduieşte concerte de calitate, expoziții şi alte întâmplări interesante, dar după o anumită oră nu ştii cum să fugi mai repede, fiindcă spațiul se suprapopulează cu oameni cu care nu vrei să ai de-a face. Dar, în cazul de față, locul este aranjat cu mult bun gust şi dimensiunea mică îl face să fie în regulă. Aici a expus şi Costin Chioreanu o serie de lucrări numită „New Wave of Surreal Horror” care a inclus ilustrații create pentru Mayhem, Necrophagia, Tribulation, sau Haar, o trupă pe care o recomand din tot sufletul tuturor celor interesați de black metal progressive. A fost o expoziție axată pe imagini care figurează tot soiul de vise bizare, aranjate într-o încăpere care din interior arată ca o cabană, iar pe toată durata acestei prezentări, coloana sonoră de la serialul „Twin Peaks” a rămas pe repeat.  
 
Twilight 13 Media exhibition
 
 Show-ul celor de la Virus a fost impresionant şi puține lucruri aduc mai mult entuziasm decât acela de a-l pe vedea pe Carl-Michael Eide cum animează corzile de chitară. A fost unul dintre concertele alea care după ce se termină, te transformă într-o bucată de materie fără sens pentru că devii incapabil să reacționezi la tot ceea ce defineşte lumea exterioară şi tot ce-ai vrea e să te duci în deşert. Apropo de deşert, a fost uimitor să ascult live piesa Dead Cities of Syria, mai ales  pentru că mă aflam în Oslo şi pentru o secundă am crezut că acel oraş e de fapt Syria. Deşi spațiul era dominat de agitația umană cotidiană, percepția era la fel de goală precum peisajele învechite din versurile celor de la Virus. Cei trei muzicieni au cântat piese de pe toate cele trei albume, inclusiv de pe cel care se află în pregătire, fapt care aduce indiciul că într-un oarecare viitor, vom avea un release de la Virus cel puțin interesant. 
 
Virus
 
Dar ce te faci cu sentimentul de groapă când urmează să cânte Vulture Industries? Mai ales că oamenii erau puşi pe fapte mari, demne de cel mai spectaculos circ, pe care l-au pus la cale alături de acelaşi Costin Chioreanu, care a apărut pe scenă ca un aurolac, apoi ca un doctor. Decorul scenic era construit tot de el, doar că acesta nu a fost prezentat în întregime din cauza spațiului mult prea mic. Aşa că, cei care vor merge la Rockstadt Extreme Festival în această vară, vor vedea varianta extinsă a acestei reprezentații. Momentul Vulture Industries a însemnat nebunie curată şi asta s-a putut vedea şi din reacțiile publicului. Se pare că nimeni nu se aştepta să vadă publicul de la Inferno într-o astfel de dezlănțuire. Am avut plăcerea să-i văd pe Vulture Industries la ei acasă, in Bergen, acum doi ani, iar situațiile sunt total incomparabile în materie de comportament al spectatorilor. Setlist-ul s-a bazat pe piese de pe „The Tower”, incluzând şi una de pe „The Dystopia Journals”, iar manifestările teatrale ale lui Bjørnar Nilsen şi ale lui Costin care aduceau a interpretări specifice filmelor mute, au redat cu exactitate ideologiile celui mai recent album al norvegienilor. 
 
Vulture Industries
 
Alte concerte ale acestei zile au fost date de: Execration, Septicflesh, 1349, Behemoth, Haemophagus, Inner Sanctum, Ensiferum şi Doomraiser.
 
În cea de-a treia zi am fost la un singur concert, cel susținut de My Dying Bride. Cu toate astea am trecut şi pe la Skeletonwitch, dar nu prea se potriveau cu starea mea de spirit. Sincer, nu cred că s-au potrivit niciodată, dar este irelevant. Concertul My Dying Bride a reprezentat un şoc pentru mine, aflându-mă în postura de a nu avea o pasiune pentru această trupă, motivul fiind faslul mod de a interpreta a lui Aaron Stainthorpe. Dincolo de asta am respectat întotdeauna instrumentiştii din această trupă şi nu am putut să nu remarc talentul lor. Dar la show-ul din acest context, întreaga formație m-a lăsat cu gura căscată. Nu ştiu dacă motivul stă în schimbarea componenței, pentru că anul trecut s-a întors în trupă chitaristul Calvin Robertshaw, alături de care cred că au fost compuse cele mai mari albume ale englezilor. Iar apoi, nu ştiu cum de vocalistul m-a determinat să-l apreciez atât de mult după acest concert. Cu excepția a două faze minuscule, nu am descoperit nimic fals în interpretarea lui, ba din contră, totul era viu în interiorul şi în jurul lui. Este categoric o diferență colosală față de tot ce am auzit pe albumele lor. Playlist-ul a fost de asemenea foarte interesant, astfel că am auzit şi piese de pe primele albume, iar întreaga desfăşurare a fost foarte intensă, instrumentiştii reuşind să creeze un sunet foarte omogen şi natural în acelaşi timp, care a lăsat un ecou cutremător. 
 
My Dying Bride 
 
Ca să trec în revistă şi celelalte trupe ale acestei zile, au mai fost: Goatwhore, Ade, Crescent, Dødsengel, Sargeist, Sheol şi Enslaved. Pe cei din urmă am să-i găsesc curând la Roadburn unde au programate două show-uri, aşa că voi avea ce povesti de-acolo despre ei. 
 
Pentru mine, etapa de închidere a acestui festival a debutat cu avangardiştii de la Slagmaur, o trupă al dracu’ de neagră. Norvegienii apar foarte rar pe scenă şi când o fac sunt chitiți pe poveşti horror, astfel că ei se prezintă întotdeauna cu măşti. Unul este porc, altul este cioară, iar altul este un urât care, prin postura lui țeapănă mă duce cu gândul la omul de paie. Poate că am impresia asta şi din cauză că au cântat pe o beznă care făcea lucrurile şi mai dezastruoase. Ceea ce ei cântă este un black influențat de sludge, industrial şi de alte elemente haotice, având o structură narativă susținută foarte bine de introducerile orchestrale. La fel ca în cazul Kraków, genul ăsta de trupă merită mai mult spațiu şi mai multă atenție. Mi-a fost foarte greu să mă concentrez asupra a două-trei piese în timp ce toată lumea mă călca în picioare, la propriu. 
 
Slagmaur
 
Punctul culminant al festivalului a fost marcat de Dodheimsgard. Având un chitarist şi un basist nou, cu primul vocalist al trupei întors la treabă, concertul lor a fost una dintre cele mai ciudate manifestări întâmplate pe o scenă. Aldrahn este nebun în cel mai frumos fel, nimic din ceea ce face pe scenă nu are logică, ceea ce este perfect, iar când vine vorba de calitățile sale vocale, se lasă cu o energie de speriat şi cu un ton de coşmar suprarealist. Piesele de pe „A Umbra Omega” care au fost incluse în playlist-ul acestui concert au fost cele care au conturat ideea de lucru nemaiauzit în capitolul destinat avant-garde-ului sau progressive-ului. Pot să spun că noul album Dodheimsgard e unul dintre cele mai bune materiale produse în ultimii ani, dacă nu cel mai bun, iar modul în care piesa Architect of Darkness este interpretată pe scenă întrece orice imaginație. Oricum, „A Umbra Omega” este un monument dedicat absenței, aşa că îmi e greu să descriu acest show dintr-un punct de vedere coerent. Foarte interesant a fost să aud The Snuff Dreams Are Made of cu Aldrahn la voce, piesă care a fost cântată cu un tempo mult mai scăzut, devenind mult mai ciudată într-un sens plăcut. Concertul a fost încheiat ca la carte cuTraces of Reality, când din nou toți membrii trupei au arătat că sunt făcuți din fier sau cine ştie din ce material neidentificat pe planeta asta, care îi face să execute lucrurile într-un fel extraordinar. Îmi amintesc că mai demult, cineva încărca pe YouTube piese de pe albumele mai vechi Dodheimsgard puse peste scurtmetraje ale lui Peter Tscherkassky, sau David Lynch, „The Grandmother” de exemplu, filme care reuşesc să se asocieze perfect cu muzica acestei trupe, aşa că nu are rost să continui pe subiectul ăsta. Ascultați ultimul release, vedeți şi ceva opere vizuale sărite din schemă, iar dacă vreți să vă imaginați un concert Dodheimsgard, încercați să desființați existența oricărei ştiințe şi reguli. 
 
DHG
 
Deşi imediat după show am fost la sesiunea de autografe cu Dodheimsgard, am avut suficient noroc încât să prind şi cea mai mare parte din concertul italienilor de la Mortuary Drape. A fost din nou un moment cel puțin fascinant şi am cele mai mari cuvinte de laudă pentru cei care s-au ocupat de sunet la John Dee, pentru că nu mi-am închipuit că pot vreodată să aud acea factură de death metal old school pe viu. A fost fix ca pe albume, cu excepția solourilor care, evident că nu pot fi redate în mod identic. În rest, intro-urile de horror Italian, riff-urile clasice şi demente, basul proemint şi bătăile de tobe care vin cu întunericul au curs într-un mare fel sub ghidajul bătrânilor în robe care adoră să-şi bată joc de propriile vieți, sau asta îmi închipui eu. S-a cântat în mare parte de pe „All the Witches Dance”, au mai fost „Dreadful Discovery” sau „Pentagram” şi alte mizerii foarte atrăgătoare.
 
Mortuary Drape
 
În ultima zi au mai apărut pe scenă Secrets of the Moon, Kampfar, IXXI, Deathcult, Sectu şi Bloodbath în rol de ultim headliner care a adunat pe toată lumea din toate colțurile la Rockefeller. Nu am înțeles de unde atât extaz față de această trupă, deşi, într-adevăr, de când a venit Nick Holmes la voce, lucrurile sună mai bine. Față de Paradise Lost, unde Holmes nu reuşeşte deloc să încânte, la Bloodbath el a găsit un timbru foarte potrivit acestui tip de death metal canonic. Nici ultimul lor album nu este rău, aşa ca poate există motive întemeiate pentru entuziasmul recent al oamenilor față de muzica lor. 
 
Bloodbath
 
Eu pot spune că show-ul lor m-a făcut să-mi pierd repede răbdarea, aşa că am preferat să mă plimb pe la tarabe unde, pe lângă câteva chestii interesante legate de muzică, am văzut oameni îmbrăcați în vikingi care vindeau copăi. Ei mi-au adus aminte de cei de pe la noi care se maschează în daci. În fine, concluzia e că Inferno are o însemnătate aparte şi merită să fie explorat în continuare dacă lucrurile vor rămâne la fel ca până în acest moment.   
 
Autor: Gina S.
Foto: Gina S.
Vezi galeriile trupelor: Arcturus, Behemoth, Ensiferum, Enslaved, My Dying Bride, Secrets of the Moon, SepticFlesh, Taake, Vulture Industries,

Data concert:  April 01, 2015  | 0 Comentarii  | 4381 Vizualizari « INAPOI

Comenteaza la: Inferno 2015 – Oslo City Babylon

COMENTARIUL TAU

Alte articole din Concerte