IRON MAIDEN la Bucuresti

Tot ce s-a intamplat luni seara pe Stadionul Cotroceni se poate rezuma la atat: un vis implinit. Dintre cele mai frumoase vise. Desi multe lucruri au scartait, unele nepermis, dupa concert si mult timp si a doua zi am fost parca in transa. Inceputul a fost trist si sadic. Am venit ca multi altii in jur de 15:30, stiind ca portile se vor deschide jumatate de ora mai tarziu. Ei bine, eroare – lucrul s-a petrecut pe la 17:40, dupa ce statusem ceva timp in soare, inghesuiti (deh, arta cere sacrificiu), cu o senzatie de lesin atenuata de apa impartita de jandarmi, cu nervii la cote maxime si cu un repertoriu nou de injuraturi. Nu stiu daca acesta este motivul, dar e zvonul care s-a intins cu repeziciune: gardul despartitor dintre gazoane nu fusese fixat pentru ca se pierdusera niste suruburi. Ok, inteleg ca decalezi un concert din diverse motive si dificultati tehnice, dar nu tii publicul la poarta mai bine de o ora jumate, il lasi macar sa se rasfire pe stadiion, sa-si ia o bere, etc. Plus ca ai bun-simtul sa vii sa anunti; nu rezolvi mare lucru, dar macar dai o explicatie.
In sfarsit, se deschid portile, dam navala. „Nu mai fugiti!” – de ce, dom’le sa nu mai fug? Dupa ce am stat acolo in canicula atata timp mai ai si tupeul sa comentezi?! Ajung la Gazon A, mi se rupe biletul pe jumatate (de ce, n-am priceput si nu voi pricepe niciodata, dar vor fi mai multe aspecte legate de ce a fost pe care nu mi le pot explica si as fi vrut sa aud ceva rational, nu „d-aia”; voi reveni), mi se pune bratara si alerg la gard. Noi aveam steag, altii alaturi aveau bannere cu trupa sau albumele, nu le-am putut agata pe gard spre scena – nu e voie, doar in interior sau sa le tinem cu mainile. Un tip a vorbit cu cineva din staff-ul britanicilor si a intrebat daca poate pune pe gard steagul cu logo-ul din A Matter of Life and Death, respectivul zice ca da, jandarmul ca nu; „But the band wants to see this...” – nope, nu-i voie, sa-l tina in maini. Oook, alt mister probabil pe veci neelucidat.

Lauren Harris

Se face ora 19, intra pe scena Lauren Harris cu trupa sa, spre surprinderea multora inainte de Trooper. Dupa ce a inceput, multi ne-am dat seama ca pe buna dreptate. In afara de piesa Let Us B e care m-a facut sa bat ritmul, in rest daca spun ca m-a lasat rece e putin. E drept, n-as zice ca-i de huiduit, dar nici de buna voie nu i-as asculta albumul recent lansat. Trecem peste faza ca ne-a aratat fundul si apoi degetul celor care au fluierat si apreciem ca stie geografie (asa cum am citit de curand, nu toti artistii stiu), ne plac miscarile lascive si provocatoare, poate chiar si hard (sau soft)/glam rock-ul cantat descult, dar vocea... ah, vocea... La asta adaug cam prea mult supraelastic si vinilin pentru gustul meu si ajung la rezultatul unui concert de deschidere care mi-a dat prilejul de a-mi consolida mai bine pozitia. Remarc insa fanii care au aclamat-o, asa ca probabil ca alegerea ca trupa de deschidere nu a fost chiar neinspirata.

Trooper

Daca pentru noi, publicul, a vedea un concert Iron Maiden a fost un vis implinit, nu stiu cum ar trebui numit ce a insemnat pentru Trooper sa deschida pentru idolii lor. Alta trupa autohtona mai potrivita pentru asta clar nu este, iar targovistenii au incercat sa se prezinte cat mai bine – atat artistic, cat si vestimentar, cu hainele noi despre care ne vorbisera. Ca suntem la capitolul acesta, pot spune ca au ales un designer cu talent, care a inteles conceptul trupei. In schimb nu pot spune ca a fost cel mai bun concert al lor, nu stiu de ce, probabil emotia. Ca a picat un generator la Inca un strigat e partea a doua. Cum vreau eu, Ce a fost a fost, Old School Baby (piesa noua, potrivita perfect momentului), Nimic nu mai conteaza, Tari ca muntii si Strigat au dat startul la haedbanging si la nebunia ce avea sa urmeze. Randurile se strang, vocile se antreneaza, rezistenta se consolideaza si incepe sa fie impartita si providentiala apa pentru primele randuri.

Iron Maiden

La ora 21 fix (lucru de apreciat), cu tot decorul deja descoperit, Iron Maiden incep un concert ce va face mii de fani fericiti. Nici o surpriza in privinta setlist-ului si cu toate acestea surpriza a fost continua: Aces High cu Bruce fluturand steagul britanic, Two Minutes to Midnight cu publicul incins la maxim, Revelations, The Trooper cu Gers si Harris folosindu-si instrumentele pe post de mitraliera, Wasted Years cu optimismul ei debordant in mijlocul unor piese cutremuratoare despre razboi, The Number of the Beast cu primele efecte pirotehnice, Can I Play with Madness cu refrenul sau obsedant, The Rime of the Ancient Mariner cu povestea ei pe scena, cu cel mai frumos decor si cu marea de fum de la final, o superba atmosfera, Powerslave cu masca lui Dickinson, Heaven Can Wait cu urcarea pe scena a staff-ului, Run to the Hills, Fear of the Dark cu lipsa oricarui fundal, numai intuneric, Iron Maiden cu un Eddie suparat si artificii, Moonchild cu inceput acustic, The Clairvoyant si, finalul, Hallowed Be Thy Name cu toata dezlantuirea unui public complet cucerit. Decor dupa decor, costum dupa costum in cazului lui Dickinson, dinamism la maxim, sarituri acrobatice, chitare invartite in aer, legatura foarte stransa cu publicul – asta inseamna concert. Am uitat de orice altceva – timp de doua ore nu a existat decat Iron Maiden. Pentru mine a fost concertul anului si asta o spun din suflet. Obiectiv vorbind, au fost altele mai bine organizate. Dar cand ai in spate undeva cam la douazeci de mii de oameni care striga „Maiden, Maiden”, iar in fata trupa care ti-a marcat definitiv copilaria... ei bine, atunci nu mai gandesti obiectiv.
As vrea sa fi putut scrie mai mult. Dar acum nu gasesc cuvinte. Dupa ce am ajuns acasa, desi moarta de somn, am mai stat cateva ore pentru ca nu puteam iesi din acea stare de surescitare. Aveam energie si eram undeva sus, ca un drog; si credeti-ma ca altceva decat apa nu bausem. Cred ca asta inseamna sa fii in stare sa transmiti energia ta de pe scena catre public. Excelenta trupa, excelent concert. Remarcabil.

Lauren Harris:

Trooper:

Iron Maiden: