Iron Maiden - The Book of Souls World Tour și momentul inexplicabil din București, la Rock the City 2016
Cȃnd publicațiile anunță că Iron Maiden vine să cȃnte ȋn orașul tău e clar că e rost de fericire. Te bucuri ca un copil care se entuziasmează de propria isterie, sau ca un om mare căruia i s-au dezvăiluit căile spre un ceva absolut, ori cine știe cum. Fiecare știe cum și de ce se bucură, iar eu nu pot decȃt să intuiesc că au fost mulți cei care au fost ȋncȃntați de așa ȋntȃmplare, fiindcă ȋn ziua concertului, sȃmbătă, 30 iulie, centrul orașului era sub asediul logoului britanicilor legendari. Bruce Dickinson spunea de pe scenă că au fost vreo 18 000 de oameni la concert... Deci, cu siguranță mulți! Ȋmi amintesc că, după ce s-a terminat, am vrut să aștept pe cineva la ieșirea din aria de evenimente din Piața Constituției și am văzut o bună parte din oamenii care părăseau incinta… M-am simțit un pic ca ȋn filmele non-verbale ale lui Ron Fricke, mai precis ca ȋn cadrele alea ȋn care vezi mușuroiul omenesc din lumea urbană redată ȋn time-lapse. Am amețit, ce să mai…
Aflȃndu-se la finalul turneului mondial “The Book of Souls”, cei de la Iron Maiden au fost invitați și ȋn București, ȋn cadrul festivalului Rock the City, aceasta fiind antepenultima dată din călătoria lor vastă. Festivalul, organizat de Marcel Avram și East European Production în colaborare cu D&D East Entertainmen, nu e chiar un festival. L-aș numi mai degrabă o serie de concerte cu două nume gigantice și cu două, trei trupe de deschidere, pentru că astăzi, lumea are o anumită percepție asupra ideii de festival și asta ȋnseamnă ceva ce adună mai multe trupe ȋnscrise ȋntr-o identitate organizatorică, care dă o anumită direcție prin lineup-ul ales și care ține oamenii aproape de scene pentru mai mult de două, trei ore pe zi. Era vorba că grupul Twisted Sister va fi inclus ȋn acest eveniment, dar nu s-a ȋntȃmplat nimic. Americanii se află ȋn ultimul lor turneu dat sub numele “Forty and Fuck it”. Există o oarecare sensibilitate ȋn instalația trupei, mai ales că anul trecut toboșarul Anthony Jude Pero a făcut un atac de cord ȋntr-un autobuz care ȋi ducea pe cei de la Adrenaline Mob către New York, unde avea loc următorul concert din turneul lor. Ȋntȃmplarea a fost fatală, dar Twister Sister a vrut un turneu de ȋncheiere a socotelilor, așa că l-a luat la tobe pe Mike Portnoy. Turneul americanilor e destul de haotic, astfel că săptămȃnă trecută ei erau ȋn Mexic, iar spre finalul săptămȃnii acesteia vor cȃnta ȋn Finlanda. Ultimele lor concerte din carieră vor avea loc la Wacken Open Air și la Bloodstock Festival, așa că cine merge acolo se alege cu ceva special, ȋn timp ce noi nu am avut luxul de a vedea asemenea nemernici ai heavy metal-ului ȋn zona noastră.
S-a mai pus problema și că Volbeat va participa la Rock the City, dar concertul danezilor s-a ținut ȋn pustiuri, sau oriunde altundeva, mai puțin ȋn București. Cred că mulți programatori au fost dezamăgiți. Nu vreau să spun nimic prin asta decȃt că am observat că muzica trupei respective prinde foarte bine la programatori. Faceți voi legăturile. Muse a fost celălalt cap de afiș al evenimentului, ȋnsă mi-a fost imposibil să ajung la showul lor care s-a ȋntȃmplat vineri, pe 29 iunie și, ȋmi pare rău că nu am ce să vă povestesc. Mulți oameni mi-au spus că a fost frumos, dar s-a cȃntat la un volum deranjant de scăzut, cȃt să nu se trezească mințile care dormeau ȋn vecinătatea Casei Poporului, chestia aia „urȃtă”, așa cum a numit-o Dickinson. Au fost cȃteva formații de deschidere la fiecare headliner. La Muse au fost Eyedrops, Birth of Joy și Firma, iar la Iron Maiden, The Raven Age, trupa fiului basistului Steve Harris, care obișnuiește să deschidă concertele celor mari de ceva vreme.
Sub discplina pilotului Bruce Dickinson, oamenii de la Iron Maiden s-au plimbat pe vreo cinci continente din februarie și pȃnă acum. Aeronava Ed Force One de dimensiunile unui transatlantic i-a dus din San José ȋn Belo Horizonte, Vancouver, Shanghai, Melbourne sau Cape Town, acestea fiind doar cȃteva exemple. S-au ȋntors ȋn Europa și de la un punct, l-au lăsat pe Ed Force One ȋn garaj, fiindcă n-au vrut să facă uz de atȃtea resurse și de atȃt spațiu cȃnd grafica turneului le permitea să se deplaseze cu alte vehicule. Oricum, nu prea ȋl văd pe Ed Force One aterizȃnd pe Otopeni, fiindcă nu știu unde ar fi putut să intre. Concertul din Piața Constituției a ȋnceput la ora opt și jumătate, iar eu eram prin zonă ȋn jurul orei opt, cȃnd chipurile, opening act-ul trebuia să cȃnte. Dar eu mă apropiam de scenă și nu se auzea nimic ȋn afară de niște zgomote vagi care mă făceau să-mi imaginez că cineva și-a pus niște muzică pe telefon. Nu m-am grăbit să prind acest act de deschidere, fiindcă prea puține lucruri contează atunci cȃnd contextul e dat de Iron Maiden. Am făcut provizii de băutură imediat cum am intrat ȋn aria pseudo-festivalului. A durat ceva, fix pȃnă cȃnd a ȋnceput să se audă de undeva refrenul „Doctor, doctor, please, don’t you know I’m goin’ fast…” Așa că ȋmi făcusem intrarea la fix. Ȋncercam să găsesc un loc ȋn regulă din care să aud concertul și să și văd ceva din ceea ce avea sa se ȋntȃmple pe scenă. Dar, ȋn final, nu prea a contat faptul ăsta. Am găsit pȃnă la urmă un punct ȋn cercul normalilor și m-am așezat ȋntre mulți oameni. Treaba asta cu cercurile devine și mai ilară cȃnd la un show e dezastru la sunet. Ar fi frumos dacă s-ar permite oamenilor să se poată plimba și să aleagă un loc ȋn care lucrurile se aud ȋntr-un mod cȃt mai aproape de stadiul decenței, dacă tot e așa dificil să se rezolve problema asta. Din nou, oamenii au o noțiune anume despre cum un festival ar trebui să se desfășoare. Mulți au fost de-a lungul vremii pe la tot felul de festivaluri open air ȋn Europa, mai renumite sau mai puțin, dar cu toții au observat că acele evenimente nu implică cercuri sau delimitări. Un abonament la Rock the City la așa-zisul diamond circle are prețul apropiat de un abonament la un festival european la care poți să vezi 100 de trupe, printre care și clasici și reprezentanți ai valului contemporan.
Scena era amplasată ȋn așa fel ȋncȃt oamenii să aibă vizibilitate din cȃt mai multe colțuri, mai ales că mulțimea era dispusă pe lățimea suprafeței. După ce s-a terminat “Doctor, Doctor”, pe ecrane a ȋnceput un film scurt de introducere, realizat prin modelare și animație 3D… O junglă cu ceva arătări, ȋn care chipul lui Eddie apărea sculptat pe copaci și format din elemente naturale, iar personajul ieșea de sub o arcadă ascunsă de vegetație. Vehiculul aerian Ed Force One apărea și el acoperit de liane, dar motoarele au pornit și o mȃnă uriașă de Eddie, cu aspect demn de filme pentru copii a ieșit din pămȃnt și a pus avionul ȋn mișcare. Imaginile astea mi-au creat o stare de extaz, mai ales că se completau perfect cu niște ciori care tot zburau pe deasupra ȋn stoluri infinite… Unde mai pui că lumina era coordonată de soarele care aproape se culcase și asta făcea o atmosferă de vis. Era chiar un lucru bun să știi că urmează să vezi o trupă ȋn care se manifestă o chimie fascinantă ȋntre niște chitariști atȃt de buni, o trupă care de aproape 20 de ani umblă ȋn aceeași componență, iar o parte din membri sunt acolo din anii ’70. Chestia asta a făcut posibilă dezvoltarea unei energii și unei complexități muzicale de excepție și, cȃnd zic excepție nu o fac de dragul de a mă pronunța despre ceva special. Printre cei bătrȃni, Iron Maiden face școală de ritmuri ȋn care viteza se confundă cu echilibrul, de linii melodice care cresc și se ȋncolăcesc și ating formule desăvȃrșite și de teme lirice care trag omenirea la socoteală folosind cele mai puternice arhetipuri și fenomene descoperite ȋn istorie și literatură. Printre cei mai tineri, Iron Maiden face pur și simplu educație muzicală. „The Book of Souls” (2015), al 16-lea album de studio al englezilor continuă formele clasice descoperite de aceștia ȋntr-un parcurs vast, la care se adaugă o abordare progresivă și o voce și mai matură a lui Dickinson, care atinge atȃtea note cu un nou tip de gravitate. Așadar, te gȃndești că ȋn condițiile astea, un show Iron Maiden reprezintă apogeul exaltării. Ești curios de setlist, de abordare, de cum o să fie decorată scena și ce maimuțe vor apărea pe ea. Legat de maimuțe, Dickinson a fost el ȋn rolul maimuței de data asta, o maimuță care avea menirea să cȃnte „Death or Glory”, o piesă colosală de pe noul album, care amintește un pic printr-un riff de la ȋnceput de tema principală de la „Running Free”, de pe „Iron Maiden” (1980), dar care merge mult mai departe, incredibil de departe, iar linia de voce e mai epică decȃt ȋți poți ȋnchipui, ȋn special atunci cȃnd Bruce cȃntă „Climb like a monkey / Out of hell where I belong.” Avȃnd coordonatele astea, ȋți ȋnchipui că un alt concert Iron Maiden nu are cum să fie altfel decȃt marfă! Sau… Cineva ori ceva te lovește ȋn cap și apoi ȋti spune că lumea asta nu dă doi bani pe ce consideri tu că e frumos și nemaivăzut.
Concertul a ȋnceput cu “If Eternity Should Fail”, o altă piesă nouă, cu un intro inspirat din lumea șamanilor, cu o voce ca un preludiu care anunță niște riff-uri heavy ce nu fac decȃt să trezească nostalgii imense. Sunt acele riff-uri care te fac să te simți trist, dar să nu-ți pară rău. Scena avea ceva detalii scoase din arhitectura mayașă și niște materiale care să țină vie ambianța din jungla pe care o văzusem mai devreme. Nu numai că volumul la care s-a auzit acest concert a fost impardonabil de scăzut, dar factura de sunet era una care te făcea să crezi că cineva s-a apucat să cȃnte sub pămȃnt. Stăteam ȋn aria de mijloc din față scenei, cam pe la jumătatea mulțimii… Armoniile specifice muzicii Iron Maiden nu erau acolo. Sunetul se comporta ca și cȃnd ar fi fost luat de vȃnt, deși afară erau doar scurte adieri care nu fluturau decȃt reclamele puse pe steaguri și alte elemente cu materiale textile foarte subțiri. Copacii care ȋmprejmuiau blocurile de la colțul cu Bulevardul Unirii erau nemișcați. Cu toate astea, volumul alterna ȋntr-un fel de neexplicat. Unii au crezut că totul a fost ȋn regulă și doar vocea lui Dickinson ieșea din schemă. Știm cu toții că solistul a avut ceva probleme primejdioase de sănătate și mai știm că ȋn ultima vreme, ȋn concerte, el ȋși coboară brusc volumul, intenționat, ca să nu facă prostii. La concertul din cadrul Rock the City, vocea lui Bruce pleca ȋmpreună cu chitarele și migra ȋntr-un loc ȋndepărtat. McBrain părea că bate de undeva de pe lumea cealaltă, basul era undeva ȋn nicăieri, iar din trei chitare se auzea aproape una. Ȋn aceste condiții am văzut un pic mai mult de jumătate de concert. Am auzit „Speed of Light”, „Tears of a Clown”, „The Red and the Black”, „The Book of Souls” și „Death or Glory” dintre cȃntecele noi, dar și „Children of the Damned”, piesă pe care că oamenii nu cred că au mai cȃntat-o de ceva ani buni pȃnă să ȋnceapă turneul actual. Ce frumos e să-ți cȃnte „Children of the Damned”, dar ce urȃt să o auzi doar ȋn prorpia minte, cȃnd muzicienii sunt la cȃteva zeci de metri. Cȃnd publicul aplauda ȋn timpul cȃntecelor, atunci chiar nu se mai auzea nimic, decȃt zgomotul strident și obositor al palmelor care se lovesc una de alta… Unde mai pui că uneori, fiecare grup de oameni bătea ȋn ritmuri diferite. Era un adevărat dezastru! „Scream for me Bucharest!” Sau mai bine ciocul mic că nu se aude muzica! Era okay ȋn schimb atunci cȃnd fredonau ȋn cor prin vocale liniile principale. Dar, per ansamblu, a fost cel mai trist lucru la care am fost martor ȋn această dimensiune a live-urilor! Dacă rȃndurile astea sunt citite de cineva dintre cei care au fost la un concert Iron Maiden pentru prima dată, ȋn 2016, ȋn București trebuie să specific că lucrurile nu merg așa. Ceea ce s-a ȋntȃmplat sȃmbătă seara a fost un fenomen anti-muzică.
Despre cauza care a făcut ca lucruile să se desfășoare la o calitate total inferioară sunt cȃteva lucruri de zis. Se spune că noua conducere a primăriei din București ar fi aprobat tacit o lege care pune o limită pe decibeli la evenimentele din spațiile deschise. La Scorpions, de exemplu, volumul a fost destul de mic fiindcă puteai să spui ceva oamenilor de lȃngă fără să zbieri, dar la Iron Maiden, sunetele au fost și mai joase. Dacă treaba asta are ȋntr-adevăr legătură cu dorințele primăriei și este ceva ce va persista, nu pot decȃt să spun că e absurd și că orice concert outdoor devine ceva care poate fi ignorat fără regrete. Ȋn multe țări europene, cel puțin, există o lege care impune clar o limită de decibeli atȃt la concertele outdoor, cȃt și la cele indoor. Nu prea am experiențe de la festivalurile open-air din Europa, dar nu am auzit pe cineva să se plȃngă de astfel de aspecte. Am fost ȋn schimb ȋn trecutul recent la mai multe evenimente indoor ȋn țări diferite și am văzut că există scule care țin decibelii potoliți, dar cu toate astea, muzica se aude și toate instrumentele ȋși văd de treabă fără probleme. M-am gȃndit serios la faptul că, dacă mai traiesc pȃnă la un următor turneu cu nume gigantic care ajunge pe-aici, ar trebui să fac cumva și să fie posibil să văd concertul ȋntr-o țară vecină. Cȃnd Bruce Dickinson a spus că al lor concert este ultimul eveniment susținut ȋn fața fostei Case a Republicii, m-am bucurat și am zis că, decȃt să mai fie o astfel de catastrofă, mai bine deloc. Organizatorii Rock the City au anunțat ȋnaintea evenimentului următoarele: „Datorită zgomotului foarte puternic produs în cadrul evenimentelor de acest tip, organizatorii nu recomandă prezența la concert a copiilor sub 7 ani. Din acest motiv, prezența copiilor sub 7 ani este strict interzisă.” Trecȃnd peste „bubele” lingvistice din acest comunicat, pot spune că cineva ar fi putut să vină cu un fetus agățat la chei, pentru că dacă ȋl lăsa legat de cordon, fătul s-ar fi dezvoltat fără probleme. Auzul ar fi rămas neafectat și creatura ar fi crescut mare și frumoasă, fără să apară ca și cȃnd ar fi fost concepută de un frate și o soră. Sirenele ambulanțelor din București sunt ȋntr-adevăr un coșmar pentru urechile copiilor. Concertele de la Rock the City ȋn schimb au fost mult mai puțin periculoase pentru auz decȃt țipetele mamelor.
Să revin la show și să spun că ȋn setlist și-a făcut loc, bineȋnțeles, piesa „The Trooper”, moment ȋn care atȃt de mulți oameni au scos telefoanele ca să filmeze. Cum reacționezi cȃnd ești entuziasmat de un fapt? Scoți telefonul, filmezi, iar fișierul se duce ȋntr-o pustietate pe care nimeni nu are de gȃnd să o cerceteze vreodată. Cineva, aflat la o distanță considerabilă de mine a spus: „lăsați telefoanele că nu mai văd nimic,” sau ceva de genul. L-am auzit fără probleme, pentru că asta trebuie să auzi cȃnd se cȃntă „The Trooper”, nu cumva să ai ȋn urechi structura unui mare hit al heavy metal-ului. A urmat „Powerslave”, apoi s-a revenit la fragmente de pe „The Book of Souls”, chestie pe care nu aș critica-o deloc, chiar dacă mulți au așteptat mai multe clasice, cum ar fi cȃntece de pe „Seventh Son of A Seventh Son” (1988). Cum spuneam mai sus, noul album e prea bun ca să treacă pe lȃngă noi cu ușurință. Cu prilejul expunerii acelei imagistici de influență mayașă caracteristică noului release, Dickinson a specificat că ȋn inscripțiile descoperite ȋn vechea civilizație din America Centrală există un mesaj foarte important și anume că, ȋn anul 2016, Nicko McBrain ȋmplinește 64 de ani, așa că toboșarul a fost catalogat de solist ca fiind o creatură străveche. S-a ținut Dickinson numai de astfel de glume, așa cum obișnuiește și a mai dat și cȃte un indiciu filozofic cu acest prilej. Nu ȋmi pare rău că am fost la concert pentru că e o plăcere să-l auzi pe acest muzician vorbind, chiar și cȃnd muzica primește un rol mai lipsit de importanță.
Cȃnd pe scenă se cȃnta piesa cu titlul noului album, am observat un cuplu care citea un text lung și compact pe display-ul telefonului. Erau versurile piesei. Cei doi nu priveau scena. Citeau și ȋși mișcau buzele ȋn fel anost. Bieții de ei, mai bine mergeau la o seară de karaoke că era intrarea liberă. 180 de lei ȋn comparație cu 0 e chiar ceva! Ȋn timpul ăsta, Eddie cu noua lui ȋnfățișare primită odată cu facerea albumului “The Book of Souls”, avȃnd astfel mai multă carne și arătȃnd mai sălbatic, ȋși bătea joc de ei de pe scenă. Chitariștii se jucau cu el și era treaba bună! Ȋn momenul ăsta m-am deplasat către colțul extrem din stȃnga scenei, unde volumul era mai ridicat din pricina unui ecou care se lovea puternic de un bloc mare. Măcar se auzea un pic mai bine, iar aglomerația nu mai era problemă. Așa că nici palmele nu mai produceau intermitențe, nici telefoanele nu mai rătăceau privirea. Era doar vȃntul inexistent care plimba sunetele ca și cȃnd ar fi fost furtună ȋn deșert. Astfel, solourile se auzeau ȋntr-un mod sărăcăcios, dar erau pe undeva pe-acolo. A urmat „Hallowed Be Thy Name”, care părea să fie cȃntată foarte frumos, apoi, ȋn chip evident s-a auzit cum ȋncepe „Fear of the Dark”, ceea ce a stȃrnit niște tineri la un mic moshing mai tȃrziu, iar fetele din grupul lor s-au ȋntors cu spatele la scenă și le-au documentat momentul cu telefoanele din dotare… O gașcă mult mai onorabilă decȃt exemplele care păreau că-și doresc un ecran cu versuri și cele necesare pentru karaoke la Iron Maiden.
Apoi, piesa „Iron Maiden” dădea foarte bine cu sunetul acela mizerabil. Dacă eram la un festival ȋn Băicoi, ȋn anul 1994, ar fi fost chiar perfect! Cum piesa se sfȃrșea, Janick Gers a ȋnceput să-și amețească chitara cu schemele lui spectaculoase cu care suntem deja obișnuiți. Dar mereu ȋmi stă inima ȋn loc cȃnd văd o așa chitara frumoasă ȋntr-un așa mare pericol! Era clar că ăsta e momentul de dinainte de encore. A intervenit o liniște scurtă și apoi a ȋnceput discursul din „The Number of the Beast” și, curȃnd, un cornut haios văzut ca o satană a ieșit de sub scenă. Surpriza a venit odată cu melodia „Blood Brothers”, fiindcă Iron Maiden nu prea obișnuiește să cȃnte de pe „Brave New World” (2000), dar consider că ar fi minunat ca acest lucru să se schimbe. Dickinson s-a folosit de acest prilej pentru a semnala absurdul grotesc al lumii contemporane cu toate ororile pe care le prezintă zilnic. A spus că, așa cum la un festival se adună atȃtea mii de rockeri de culori diferite, de sex diferit, cu orientări diverse, care se pot ȋnțelege și supraviețui ȋn pace, așa ar putea și această lume să-și țină indivizii ȋn echilibru. Dar lumea nu cȃntă așa frumos ca Iron Maiden și nu face decȃt să arate cele mai urȃte aspecte ale speciei. Oricum, momentul „Blood Brothers” a venit la fix pentru cei care s-au săturat de ieftinul și macabrul circ. „Wasted Years” a ȋncheiat concertul, un concert care putea să fie atȃt de bun! Felul ȋn care piesele au fost incluse ȋn setlist mi s-a părut captivant pentru că, ȋn afară de hiturile de nelipsit, au intrat piese vechi care aveau o structură asemănătoare cu cȃteva fragmente din muzica nouă. E un tip inedit de compatibilitate ȋntre aceste cȃntece și atunci cȃnd sunt prezentate ca un tot creează un sens util invidivului fascinant de muzică. Bineȋnțeles, ultimul lor concert susținut ȋn București ȋnaintea acestuia, cel din cadrul turneului „Maiden England World Tour” care i-a adus aici ȋn 2013, a fost mai catchy ȋn ceea ce ține de setlist pentru că punctul de concentrare a fost „Seventh Son of a Seventh Son”, un album care rămȃne preferatul atȃtor oameni și e un fapt lesne de ȋnțeles. Dar dincolo de preferințe generale, Maiden face ca lucrurile să fie deosebite oricum, numai că, showul din 2013 s-a auzit cum era firesc să se audă. Cȃnd a ȋnceput muzica nu a mai fost loc de altceva, dar de data asta s-a creat o stare de amorțeală, parcă la fel de absurdă ca ritmul general al lumii. Cu toate astea, showul a fost minunat, cu multă activitate pe scenă așa cum știu britanicii să facă. Muzica creată de Iron Maiden este ilustrația perfectă a unui mod ȋn care Huxley descria puterea acestui mediu. El zicea că după liniște, muzica e singurul lucru care poate exprima inexprimabilul și că Shakespeare, atunci cȃnd trebuia să exprime acel inexprimabil, lăsa stiloul și cerea muzică. Tocmai d-aia, muzica marfă trebuie să se audă, să răsune și să fie cȃt mai clar asimilată de indivizi, că altfel iluzia o să le roadă oasele. Cȃnd Bruce a zis că toate imperiile cad, m-am bucurat și mi-am spus că de-abia aștept să fie liniște deplină, fiindcă dacă muzica e tratată ca fiind ceva banal, ȋnseamnă că oamenii nu o merită.
Posteaza pe pagina mea de Twitter
Posteaza pe pagina mea de Facebook
Posteaza pe pagina mea de MySpace
Trimite pe YM
Trimite pe emailComenteaza la: Iron Maiden - The Book of Souls World Tour și momentul inexplicabil din București, la Rock the City 2016
COMENTARIUL TAU
Alte articole din Concerte
Scandal – „Payback Days Romanian Tour”, cap...
Crippled Black Phoenix cu The Devil’s Trade în ...
The Hives - Bucharest GreenSounds Festival 2018
Judas Priest la București – amintiri din „Epo...
Layne Staley a murit, dar Alice In Chains trăieș...
Stone Sour infiltrează Europa
„Crazy World Tour” – alt concert criminal cu...
Am luat maşina timpului până la Quantic, la pet...
TOP 2017
• Cadaveria: heavy metal cu zâmbetul pe buze
• Paul Dean (Jerusalem): from John Mayall to Ian Gillan - the story of Jerusalem
• Dizzy Reed (Guns N'Roses): It takes time to make a record
• Buday Tamás (Tormentor, Nifelheim): being true and honest to each other and never let a system to tell you who you are and what you are capable of
• Festivalul Celtic Transilvania 5 sau fabrica de rockeri de la Beclean; interviu cu Narcis Mureșan
• Magazinu’ 51: Întotdeauna am preferat scena mare în locul pivnițelor
• Ionuț Șolescu „Shole” (Crize): o lume mai bună, curaj și verticalitate
• Sofia Sarri: traiul aproape de natură m-a făcut să fiu mai mult un spectator
• Scandal – „Payback Days Romanian Tour”, capăt de linie în Bucureşti, cu BKS şi Heresy
• Crippled Black Phoenix cu The Devil’s Trade în deschidere – muzică de salon dintr-o eră inexistentă
• The Hives - Bucharest GreenSounds Festival 2018
• Judas Priest la București – amintiri din „Epoca de Aur” – trăiri contradictorii
• Layne Staley a murit, dar Alice In Chains trăiește
• Stone Sour infiltrează Europa
• „Crazy World Tour” – alt concert criminal cu Scorpions în Bucureşti, ultimul sau nu
• Am luat maşina timpului până la Quantic, la petrecerea cu Scandal – 20 de ani, Damage Case şi Magazinu’ 51
Fleshgod Apocalypse - Oracles (30.03.2009)
Nota utilizatorilor 8.5
In Piata Constitutiei mereu au fost probleme cu sunetul. Doar AC/DC a fost un concert cu mult peste orice asteptare (de fapt ala a fost concertul cu cel mai bun sunet ever, si asta in conditiile in care eram pozitionat la semaforul din stanga, aproape de gardul casei poporului, nici astazi nu imi pot explica cum a fost posibil asa ceva).
In fine, acum la Maiden am stat in fata, Diamond Circle. Daca nu veneau in Romania as fi platit oricum o suma cu mult mai mare sa ii vad undeva in Europa... asa am zis ca 300 de lei e o suma oarecum ok (ce-i drept, am ramas 4 luni cu restanta la intretinere... platitnd de fapt doua astfel de bilete, eu si nevasta-mea). A fost ok sunetul de acolo, microfonul lui Bruce a facut un pic figuri spre sfarsit, insa nu deranjant. Pertotal au meritat banii, mai ales ca si eu sunt entuziasmat de ultimul album. Cat despre locurile din spate... am auzit persoane care spuneau ca vocea a fost cu bube, restul instrumentelor fiind ok, altele care nu au auzit mai nimic de nicaieri, si tot asa.
Este evident ca Piata Constitutiei poarta principala vina unor astfel de esecuri. Printre betoane nu ai cum sa faci treaba, e normal. Asa e si la Arenele Romane si la Romexpo (ma refer la concertele din aer liber)... adica niste locatii de care ma feresc precum dracu de tamaie. Iron Maiden a fost o exceptie datorita numelui. In rest, in astea trei locatii nu voi mai calca niciodata tocmai pentru ca imi este frica sa nu ies dezamagit, asa cum in 95% din cazuri s-a intamplat. Ai stadion in Ghencea (nefolosit), in Stefan cel Mare, la Arcul de triumf. Ai km de camp fara nimic plantat pe el. Ai dita mai orasul... nu e normal sa iti bati joc de spectator cu Piata Constitutiei, Romexpo sau Arenele Romane. Hai, un festival de bere e ok, un Iris, Cargo, Smiley sau Alex Velea... merg si ele, o parada militara, gay... orice, sunt binevenite, desigur. Dar nu concerte cu muzica, fratilor. Nu concerte. Un lucru bun e ca Piata Constitutiei iese din schema. Asteptam cu interes interzicerea Arenelor Romane (care sunt pe punctul de a se darama... la cort e ok pe timp de frig) si Romexepo-ului. La Bestfest pe camp in Tunari cum era posibil sa se auda impecabil?
Fantotzii, si totusi faptul ca la AC/DC s-a auzit cum s-a auzit dovedeste ca se poate si la Piata Constitutiei. Si iti mai dau niste exemple, din zone muzicale diferite: Bon Jovi, Sting si Leonard Cohen. La ultimul am stat afara si tot era lacrima sunetul.
Cat despre Maiden, si mie mi s-a spus ca la Diamond Circle ar fi fost ok. La normal problema - mare! - a fost vocea. In special in acut, pentru ca in registru mediu era audibila, dar cum urca mai sus de o anumita limita disparea cu totul. Altfel, instrumentele nu s-au auzit rau. Cat despre volum, nu cred ca trebuie sa fie foarte ridicat, dimpotriva. Nu vorbim despre hardcore, asa ca daca-ti zgaltaie creierul si iti perforeaza timpanele, muzica isi pierde orice subtilitati armonice si de nuanta.
Eu am stat la Golden, in lateral dreapta fata de scena. S-au auzit bine instrumentele, vocea a dat rateuri pe acute, dar nu cred ca din cauza sunetului, ci din vina lui Bruce, atat poate acum. Am trecut peste, show-ul m-a multumit. Si ca o parere personala, "Death or Glory" nu mi se pare deloc colosala, sunt altele pe noul album (si nu ma refer la Speed of Light, cea mai comerciala).
Am fost si la Muse, nu sunt fan, m-a carat nevasta. S-a auzit perfect, cam din acelasi loc.