concerte

Metalhead Meeting – Micul Mad Max

Metalhead Meeting – Micul Mad Max
TRUPE: Amorphis, Antimatter, Blacksheep, Bloodbath, Bloodway, Breathelast, Bucovina, Centinex, Chaos Cult, Crimena, Damage Case, Dark Funeral, Demonical, Dew Scented, Grimegod, Heidevolk, L.O.S.T., Lacrimas Profundere, Negative Core Project, Negura Bunget, Primordial, Satyricon, The Sirens, Triptykon, Turisas, Winterhorde

Ce legătură are Mad Max cu un festival de metal? Aparent niciuna… Dar există căldura care face ca lucrurile să se topească şi să se amestece cu mare uşurință. Ediția anului 2015 a evenimentului numit Metalhead Meeting a avut loc în intervalul 11-14 iunie, adică cele mai călduroase zile din acest an. De-aici şi atmosfera de deşert, parcă scoasă dintr-una din părțile filmului Mad Max, colorată în galben, portocaliu şi roşu dintr-un punct de vedere imaginar, în ciuda griului urban care dădea de fapt tonul de bază. De ce e mic Mad Max? Pentru că nu am avut de-a face cu giganți ai mecanicii şi ai fiarelor, n-ar fi frumos să distorsionăm realitățile. Chiar dacă la acest festival, echipele Live Pro şi Green Sound Team s-au ocupat de tot ceea ce ține de scenă şi, ca de fiecare dată când i-am văzut undeva, lucrurile s-au desfăşurat mai mult decât bine, totuşi nu vorbim despre ceva spectacular de tip de sci-fi, pentru că nu asta este intenția unui asemenea eveniment. Aşa că din această pricină l-am invocat pe Max în miniatură, mai ales că vremea extremă m-a determinat să „ameninț” câțiva oameni din jurul meu că le dau cu bronz pe dinți şi îi trimit în Valhalla, „shiny and chrome”
 
Nu m-am dus la concertele din prima zi a festivalului, moment care de obicei e considerat ca fiind ziua zero, reprezentând mai mult o petrecere de deschidere a evenimentului în care protagoniştii sunt trupe exclusiv locale. În cazul Metalhead Meeting, aceasta a fost pusă la socoteală ca o zi oficială de fest. Consider că patru zile înseamnă un pic prea mult pentru un spectator trecut de vârsta de 22 de ani, chiar şi pentru unul mai tânăr dacă nu vorbim despre o perioadă de vacanță. Mai precis, patru zile sunt bune pentru cine nu are prea multă treabă, pentru restul mai puțin. Chiar şi pe parcursul celor trei zile, mi-a fost imposibil să prind la treabă toate trupele participante. 
 
Am văzut în schimb o grămadă de fotografii din această primă zi care denotau că a fost lume multă şi distracție. Obiectul principal de-aici a fost un show aniversar al trupei Cargo, grup care a atins nivelul de 30 de ani de activitate, iar in deschidere au fost: o formație tribut KISS, adică Kiss Forever, AURA, Shifting Sands, Gothic, An Theos şi 9.7 Richter. Într-un articol publicat pe Rockstadt.ro, trupa AURA este criticată negativ pe motiv că un membru ar fi insultat pe cineva din public într-un mod mult prea grosolan. Nu am fost acolo, nu am ce să spun, dar dacă respectivul a fost provocat e liber să facă ce vrea, e trupa şi imaginea lui. Dar apropo de asta, am găsit o filmare pe canalul Arhiva Mea de la concertul celor de la Gothic, în care se interpreta o piesă cunoscută de-a lor, una destul de dramatică, demnă de acel clasic doom-death melodic al anilor ‘90, iar cu acest prilej, vocalistul, cuprins de o exaltare deosebită, a transmis oamenilor care stăteau la mese o urare deloc prietenoasă, folosind o expresie „pătată” de urină, ca să-i spun aşa. Bun, cine este Gothic? Este un grup format în Petroşani cu experiență de aproape 15 ani de cântat şi cu ceva important de spus în genul pe care îl desfăşoară. Vocalistul de la Gothic s-a comportat de parcă tot parcursul acestei trupe nu ar fi existat. Din nou, e trupa şi imaginea lui, face ce vrea cu ea, doar că intervenția asta a fost gratuită şi de rău augur. Anumiți muzicieni nu pot înțelege că e foarte natural ca unora să nu le placă ceea ce aud, sau că pur şi simplu e foarte în regulă ca spectatorul să-şi aleagă locul din care să vadă şi să audă un concert, atât timp cât nu deranjează pe nimeni.  

-- A doua zi -- 
 
Pe dup-amiază, m-am îndreptat către AFI Palace Cotroceni Mall cu un oarecare scepticism în minte, întrebându-mă de ce se ține acest festival acolo. E un scenariu tradițional pentru momentele în care se anunță un spațiu nou pentru evenimentele muzicale. Ne-am obişnuit să nu ne placă, dar nu ştiu ce alternative mai bune existau. În niciun caz bucata de asfalt de la Romexpo nu reprezenta o soluție, iar la Arenele Romane se întâmplau alte lucruri. Pe măsură ce mă apropiam, mi-am dat seama că nu ar trebui să-mi fac probleme. Treceam pe lângă lunga clădire a mall-ului, admirând nişte deşeuri lăsate aleatoriu pe lângă ziduri de angajații de la AFI, iar apoi am observat că pe partea cealaltă era o cale ferată, pe care erau aşezați nişte rockeri experimentați în ale vieții, degustând nişte alcooluri. O imagine foarte potrivită, având în vedere că deja se auzea muzica suedezilor de la Centinex. Era ceva de pe un album mai vechi, adică o coloană sonoră numai bună pentru un horror contemporan urban care tot spre trecut trage. Zona de festival arăta bine, înconjurată de garduri şi buruieni. E drept că erau ceva capacane create de nişte denivelări ale solului, dar cu puțin noroc puteau fi evitate. Sunetul era super-bun, iar Centinex treceau imediat la piese mai noi, precum "Moist Purple Skin" de pe ultimul lor disc, numit "Redeeming Filth"
 
Treaba cu Centinex e că tot ce e făcut mai devreme de 2004 sună foarte Swedish death metal, iar lucrurile create mai recent, în special muzica de pe albumul menționat tind către o abordare de tip american a death metal-ului, ceea ce e mai puțin interesant. În timpul concertului dat de suedezi, s-a pornit un vânt care iar m-a făcut să mă gândesc la Mad Max, amintindu-mi de scena cu furtuna din deşert din "Fury Road". Nu se mai vedea nimic din cauza prafului, iar asta cred că se putea rezolva uşor cu nişte furtunuri cu apă, fiindcă zona nu era chiar atât de mare. Nu s-a rezolvat, dar ce bine că a venit ploaia! Oricum, nu cred că asta îi deranjează atât de grav pe cei mai mulți dintre rockeri, mai ales că lucrurile de genul devin şi mai extreme la evenimente precum Hellfest sau Brutal Assault, sau cel puțin aşa reiese din imagini şi poveşti. Nu am fost niciodată la aceste festivaluri şi nici nu intenționez. 
 
Ajungând de-abia la concertul celor de la Centinex este evident că nu am prins Hatemode şi nici Kistvaen, aşa că regret faptul că nu am ce să vă spun despre ei. Am văzut însă Dew Scented pe vreme de ploaie, formație care a făcut un show fără cusur. Este o întâmplare fericită că această trupă nemțească este încă activă fiindcă e capabilă să execute un thrash-death foarte viu şi bine pus la un punct. La sfârşitul lunii acesteia, Dew Scented va lansa un nou material, "Intermination", care pare destul de lucrat din ce am auzit cu prilejul acestui live. Tot de pe acest material au inclus în playlist şi un cover pentru care merită toată onoarea, mai precis „Radiation Sickness” de la Repulsion, piesă cu care au încheiat glorios show-ul de la Metalhead Meeting. 


 
Curând, a început şi seria de concerte de la scena mică, un loc foarte bun pentru trupele locale, care a adunat destui oameni pentru fiecare dintre ele. Calitatea sunetului era în standarde mai mult decât decente şi acolo, iar faptul că nu s-a cântat în paralel pe ambele scene e de lăudat. Tessa a fost primul grup care a apărut pe această scenă, dar ploaia m-a ținut departe de el, însă nu şi pe alții care păreau că-l apreciează considerabil. Este vorba despre o trupă tânără care practică un metal influențat de valurile recente, mai precis îmi sună ca un Lamb of God cu limite româneşti de interpretare şi cu voce de hardcore oarecum old school.  
 
Bineînțeles că Bucovina a avut un loc foarte bine păstrat pe scena mare. Ca de obicei, ieşenii au adus o grămadă de lume în fața lor şi nu cred că poate ieşi ceva rău pentru ei, oriunde ar cânta. Observ că, în continuare publicul din țară are o deschidere colosală către genurile marcate de folk, motiv pentru care la acest festival au fost destule trupe din această zonă stilistică, de origini diferite. Entuziasmul este evident, mai ales în cazul unui grup autohton, când majoritatea spectatorilor pot cânta cu lejeritate în cor cu trupa, folosind un volum remarcabil. Aşa a fost la Bucovina, mai ales la cântece precum „Luna Peste Vârfuri”, „Straja”, sau „Spune tu, vânt”. 
 

 
A fost un amestec haios de genuri între scenele de la Metalhead Meeting în seara de vineri. Influențele folclorice etalate pe scena principală s-au întrepătruns cu elementele de new wave of hardcore şi metalcore de la scenă mică, fiindcă şi cele din urmă reprezintă atracții majore ale publicului din acest colț de lume. Legături nu există dar lucrurile se întâmplă. Anumiți muzicieni reuşeşc să fie atât de polivalenți încât abordează ambele genuri cu proiecte diferite. Cumva, parcursul în timp dintre perioada dacilor şi a americanilor de după anul 2000 este total neglijabil. 
 
Aşadar, după Bucovina am auzit Crimena, ceva un pic mai groove de data asta, cu o energie de admirat şi cu o vacă gonflabilă, sau un măgar gonflabil care a zburat prin toate părțile. Încă nu ştiu ce animal era ăla. 


 
Oamenii de la Turisas au fost în rolul mireselor cu piei roşii. Nu vorbesc despre amerindieni, ci despre nişte finlandezi care s-au murdărit cu vopsea roşie. I-am numit mirese pentru că a durat ceva vreme până când s-au apucat de cântat şi când au făcut-o, mai mult au vorbit decât s-au ocupat de muzică. Au fost vreo şase inşi pe scenă, gălăgioşi, cu vioară, cu clape, cu nebunie şi cu un fundal cu figuri ortodoxe, care nu arătau rău din punct de vedere al execuției, dar nu ştiu cum să leg acea imagine de contextul trupei. Mai ales că aceşti finlandezi cântă despre bătălii şi alte conflicte mai mult fizice decât religioase. Deşi religia e direct proporțională cu scandalul, mă tem că nu ăsta era punctul de vedere al finlandezilor. 
 
Chaos Cult au venit la acest eveniment cu o vocalistă nouă care pare că se simte foarte bine cu ceea ce face. Îi lipseşte atitudinea rock’n’roll cu desăvârşire, dar probabil că nici nu i s-a cerut, fiindcă vorbim de o trupă care se descrie ca fiind „chaos metal” şi cam aşa şi sună, doar că nu deține un caracter exploziv. Nu pot să explic prea multe despre ce am auzit, sună doar ca acelaşi tip de metal modern care prinde foarte bine la trupele româneşti. Noua voce se potriveşte la fix în această împrejurare, dar atunci când invita la un circle pit sau ceva similar, nu pot spune că mă convinge.


 
Înapoi la scena mare i-am găsit pe Dark Funeral, de la care aveam mai multe pretenții, dar sunetul a fost anihilat de un bâzâít tipic trupelor de black metal care nu mai sunt în stare să facă prea multe lucruri spectaculoase şi au nevoie de un element de ansamblu care să trimită atenția către zgomot. Aş sfătui toți organizatorii să nu mai pună la bătaie costuri atât de mari pentru astfel de trupe care nu merită, doar că nu părerea mea contează în condițiile în care multă lume e îndrăgostită în continuare de idoli apusi, prefăcuti în titani reîntorşi în regate imaginare. Dark Funeral nu mai e aceeaşi grupare din anii ’90, care îşi trăgea insipirația din manifestări obscure, precum black-ul americanilor de la Von, ci doar o apariție care fuge de anonimat. Au cântat printre altele „My Funeral”, „Goddess of Sodomy”, sau „Nail Them to the Cross”, mai pe scurt, piese de pe cele mai fade albume create de aceşti suedezi. 
 
După Dark Funeral, show-ul celor de la Breathelast a fost un fel de „opiu pentru popor” şi nu o spun în sensul ironic pe care Kundera îl foloseşte în această expresie, ci în sensul în care era nevoie de introducerea unui fenomen pozitiv. Pâna la urmă ce caută Kundera într-un text despre metal? Cine ştie… Oricum, în ultima vreme, numele scriitorului ceh este destul de des pronunțat, aşa că intră şi-aici. Revenind la Breathelast, piesele noi din setlist-ul cu pricina au fost numai bune, cu mult mai multă melodie şi mai puține break down-uri, fapt care îmi pare a fi o evoluție firească şi aşteptată a acestei muzici. La final au adus şi cântece mai ştiute, "Enemy" sau "The Flood", iar la cea din urmă l-au invitat pe vocalistul de la Tessa să ia parte la distracție. 


 
Cei de la Satyricon au venit cu un setlist foarte divers care a bifat toate albumele. Chiar mă gândeam înainte să înceapă concertul că nu ar face o faptă atât de bună încât să cânte ceva de pe „Rebel Extravaganza”, unul dintre cele mai demente albume de black metal. Dar m-au surprins şi s-a întâmplat, au cântat „Filthgrinder”, numai că interpretarea nu a fost cea mai fericită. Oricum, „Rebel Extravaganza” este un album care fără producția respectivă nu ar fi prins viață. Cred că norvegienilor le prinde cel mai bine să cânte piesele de dans la discoteca, precum „Fuel for Hatred”, „Diabolical Now”, „The Pentagram Burns”, sau „King”, ceea ce au şi făcut şi a ieşit într-un fel exemplar. Bineînțeles că nici la capitolul nostalgic nu pot fi refuzați, aşa că "Walk the Path of Sorrow", "Hvite Krists død" sau "Mother North" sunt nişte cântece care vin mereu cu o încărcătură serioasă acumulată în timp, iar cei de la Satyricon ştiu acest lucru.  
 
-- A treia zi --
 
Sâmbătă am reuşit să ajung încă de la primele concerte, ba chiar mult mai devreme din pricina unor treburi conexe. Am văzut Grimegod care a avut un moment scurt dar frumos. Păcat că era greu de rezistat sub soarele apocaliptic care anihila orice proces mental. Grimegod a scos la suprafață, nu demult, un album numit „Wrong Roads”, un material care se leagă într-un mod foarte expresiv de registrul gothic-doom şi bineînțeles că am auzit ceva din acesta la concert, „Jump Into the Void”, de exemplu, o piesă pe care am mai ascultat-o şi cu alte ocazii şi care rămâne mereu la fel de plăcută. 
 
Au urmat cei de la Bloodway pe aceeaşi scenă transformată în cuptor, care la rândul lor au avut tot un setlist scurt, bazat pe cântece de pe materialul care va ieşi în toamnă, dar şi cu un moment extras de pe EP-ul „Sunstone Voyager and the Clandestine Horizon”, mai precis piesa cu acelaşi nume. Ca să amplifice presiunea iadului din deşert, ei au pus pe ecrane simbolul trupei, adică inițiala numelui într-o nouă formă dată de flăcări. Au avut condiții de sunet de excepție, însă vremea nopții este cea care li se potriveşte cel mai bine, fiind o vreme mai bună pentru contemplație, asemeni muzicii pe care o creează. 
 
Direcția s-a schimbat complet odată cu apariția trupei Demonical, cu ai cărei membri eram deja familiarizați din ziua precedentă când au cântat cu Centinex, cu excepția chitaristului Johan Haglund. Din nou a fost vorba de sunetul Swedish metal care face o pereche bună cu acel Mad Max din imaginația mea. Ce poate fi mai minunat decât să-ți închipui carcase de maşini imense, arse de soare care sunt aruncate pur şi simplu pe o vale nisipoasă? La asta a ajutat muzica suedezilor din punctul meu de vedere. Într-un mod bizar, vocalistului i s-a transformat vocea în ceva nu tocmai grozav la ultima piesă, dar se mai întâmplă. 
 
M-am dus la scena mică, să văd concertul dat de Blacksheep, un grup tânăr format din membri experimentați cu viziuni clasice şi definite. Părea că pe scenă se află o întrunire de văcari din Alabama care nu stau bine cu răbdarea. Ce-i drept, muzica făcută de Blacksheep nu dă prea multe alternative. E vorba de o abordare mânioasă a unor influențe venite din albumele anilor ’90 de la Gorefest, combinată cu părți mai "cuminți" de la Grave sau Desultory să zicem, poate şi ceva Pestilence mai de petrecere, cu o voce de elev mai mic al lui L-G Petrov. Show-ul lor a fost apreciat de numeroşi oameni, iar de pe materialul „The Future Started Yesterday”, Blacksheep a cântat „Free Fall”, „A Story for You” sau deja binecunoscuta în anumite cercuri, „Whiskey Galore”. 


 
A urmat Negură Bunget care încă se bucură de o atenție deosebită indiferent de ora la care cântă. Deşi nu am aplicat niciodată preconcepția că anumite trupe cu un trecut consistent au doar primele materiale demne de apreciat, în cazul celei de față mă văd în fața faptului de a spune că doar primele două albume au dat dovadă de o esență aparte. Şi nu e o preconcepție, ci doar gândul că de la „‘n crugu bradului” am început să percep concret mesajul acestei trupe, un mesaj care nu era transmis pe limba mea. Am simțit şi la concertul ăsta că e rost de un misticism forțat, transpus atât în latura muzicală cât şi în cea lirică. Nici măcar unul dintre instrumentele preferate, theremin-ul, nu mi-a putut schimba percepția. Dar, aplauze destinate celor de la Negură au fost o mulțime, iar aceştia au făcut şi un gest imprevizibil, acela de a-l invita pe scenă pe fostul vocalist, Chakravartin, ca să cânte ceva împreună.  
 
 Din punctul ăsta am căpătat o oarecare insolație, aşa că m-am retras pentru o bucată de vreme într-un loc mai răcoros şi nu i-am prins pe scenă pe tinerii thrash-eri de la Damage Case şi nici pe Tanin, o trupă locală nouă de atmospheric melodic death despre care nu ştiu mare lucru. Apoi, am văzut un fragment din concertul prietenilor irlandezi ai celor de la Primordial, Cruachan, un fel de folk black care suna ca un soundtrack de desene animate cu poveşti despre aventurile unor numeroase animale.  
 
Cu o oră înainte de apusul total al soarelui, Primordial s-a pus pe cântat şi cred că a fost unul dintre cele mai tari show-uri ale acestui grup din ce am văzut până acum. Alan Averill se transformase complet pentru un ritual al mulțimilor, ochii îi erau mai tulburi ca niciodată şi cert e că s-a dus într-o altă lume. Ajunsese într-un altfel de loc din care ne transmitea idei despre această planetă a tensiunii şi conflictului. De obicei, un concert cu Primordial se caracterizează simplu ca fiind epic, dar de data asta „epic” e un cuvânt prea mic. Cântecele de pe cel mai recent album, „Where Greater Men Have Fallen” sunt mai grele şi mai impresionante decât cele din trecut, iar atunci când sunt cântate pe scenă reduc la tăcere, începând cu cea care dă titlul materialului, continuând cu „Babel’s Tower” şi „Come the Flood”. Bineînțeles că n-au lipsit nici clasice precum „Empire Falls”, care au curs într-un mod melancolic dar puternic în acelaşi timp, având în vedere precisele sincronizări dintre chitare şi ritmul de procesiune. 
 
În partea cealaltă, în colțul mai mic al festivalului, trupa Marchosias delecta oamenii cu un black metal melodios şi cumva leneş, potrivit cu mediul înconjurător. E o trupă care nu sună deloc rău live, doar că ar putea să mai lucreze puțin la părțile de atmosferă în care chitara rămâne singură.  


 
Pe scena mare s-a întâmplat un alt concert cu un impact imens. Triptykon a venit pentru prima dată în țară şi a fost cel mai bun timp pentru asta, pentru că îmi amintesc când i-am văzut la Roadburn atunci când au lansat „Melana Chasmata”, având un setlist similar cu cel de-aici, dar rezultatul final nu a fost atât de spectaculos. Între timp, elvețienii au dobândit o naturalețe mai clară în a interpreta anumite lucruri, aşa că show-ul se prezintă total altfel. Au început cu „Procreation of the Wicked” şi „Circle of the Tyrants” de Celtic Frost, fapt care nu poate să fie altcumva decât minunat. Am auzit bineînțeles şi ceva de pe materialul nou, de exemplu „Tree of Suffocating Souls” şi concertul s-a încheiat într-un fel magistral cu un lung capitol, numit „The Prolonging”. Au fost ceva probleme cu volumele la începutul acestuia, dar s-au remediat după scurt timp. Cu siguranță că atunci când vine vorba de acest cântec, Santura nu o să poată niciodată să facă sfârşitul aşa cum se aude pe albumul „Eparistera Daimones”, dar felul în care a săvârşit acel fragment la concertul în cauză este unul de admirat. Cei de la Triptykon au părăsit scena pe outro-ul „Winter (Requiem, Chapter Three: Finale)”, de pe "Monotheist", o compoziție care, după părerea mea cere să nu se mai petreacă nimic altceva în continuare. 
 
Am avut cele mai bune intenții de a trece şi pe la concertul celor de la Negative Core Project, am încercat, dar nu am putut sta prea mult. Deathcore-ul vesel chiar nu se lega deloc cu starea lăsată de Triptykon, dar au fost alți oameni care s-au strâns într-un număr mai mult decât considerabil şi au făcut gălăgie. 


 
Iar Bloodbath, ultima apariție din această seară mi s-a părut a fi destul de inexpresivă. Nick Holmes nu se potriveşte nici în această trupă, aşa cum îmi făcusem impresia după ce am ascultat noul album. Tonurile de chitară au fost banale, precum întregul aranjament, dar să zicem că lispa chitaristului Sodomizer pierdut pe drum ar fi o scuză pentru acest aspect. Citez fără să comentez din ce a spus Holmes pe scenă, „… Şi sataniştii merg cu avionul.” Am recunoscut doar câteva piese de pe ultimul release, „Grand Morbid Funeral”, iar în rest nu am înțeles nimic din ce s-a întâmplat la concertul lor. 
 
-- A patra zi --
 
Nu am reuşit să ajung la începutul programului din această ultimă zi, dar am adunat nişte informații, mai întâi despre show-ul celor de L.O.S.T., care au cântat în acelaşi decor vulcanic, pe la ora 14:30. Au venit în formula cu Adrian Dumitrescu de la Icon of Sin la chitară, iar în locul lui Tase a fost Victor Stoica la tobe, obişnuit la rândul lui cu această trupă, din anul 2008. Din ce am aflat, L.O.S.T. a interpretat în mod ireporşabil piese reprezentative, precum „O viață”, „Closure”, „Victims”, sau „Becoming a Lie”.


 
A urmat Winterhorde, un grup de black metal melodic din Israel… Este într-adevăr o alegere curioasă de nume având în vedere condițiile climatice de pe coasta evreiască, dar începe să capete sens atunci când să le descoperi muzica inspirată din diverse fapte şi legende stabilite în diferite spații geografice. A fost a treia oară când Winterhorde a venit în România, de data asta într-o formulă total diferită şi au prezentat un setlist cu piese de pe albumele „Nebula” şi „Underwatermoon”.
 
Am apărut în peisaj când pe scenă se aflau cei de la Windrose, o trupă de care nu mai auzisem până atunci şi care se crede Blind Guardian. A urmat Antimatter, o formație de progressive/alternative după urechile mele, care cântă din 1998 şi care, pentru o bună vreme l-a avut alături pe Duncan Patterson de la Anathema la bas. Am auzit aici numai compoziții melancolice care duceau uşor şi către un stil mai atmosferic, dar cu toate astea chitara era cea care conducea muzica. A fost o prezență foarte plăcută, dar asfel de intervenții devin un pic mai greu de apreciat atunci când eşti în deşert.  
 
În sectorul destinat exclusiv trupelor româneşti, am văzut pe Secret Society, ceva proaspăt cu o imagine foarte copilărească. A sunat foarte bine ce am auzit acolo. Este o trupă cu membri foarte tineri care practică un rock clasic în stilul Bon Jovi sau Europe şi nu se încurcă deloc, cântă foarte corect şi catchy şi este evident că se munceşte mult pentru asta. 


 
Heidevolk au cotit din nou direcția către dansuri populare. Textele dintre piese care conțineau neapărat cuvântul „bere” au întărâtat spectatorii şi s-a cântat pentru un timp considerabil numai imnuri de rockeri cu fantezii de vikingi. 
 
Din cauza numelui, nu am luat niciodată în serios trupa Lacrimas Profundere, dar la acest festival am realizat că nu e vorba deloc de o muzica monotonă, aşa cum credeam. Din contră! Este ceva goth-metal dansant, în stilul The 69 Eyes sau Fields of the Nephilim, dar asta se aplică în cazul materialelor mai recente. Abordarea de tip dark este şi ea prezentă, iar în regim live vocea este excepțională, fuzionând într-un mod foarte îngrijit cu ritmul şi riff-urile inspirate. Am auzit piese doar din acel registru de gothic rock, cum ar fi „A Sigh” sau „Ave End” cu care au încheiat concertul. Pare că trupa nu mai vrea să se întoarcă la acel melodic doom-death care o caracteriza la început, ceea ce consider că e perfect. 
 
Din motive pe care nu mi le amintesc, nu am văzut concertul Dark Fussion, dar am fost să arunc o privire la Arthur, un chitarist singur cu tobe pe back tracks care etala solouri stridente în fața a câțiva oameni care păreau destul de confuzi. 


 
Apariția „bombă” de la acest festival a fost The Sirens, care a întârziat destul de mult concertul. Vă imaginați că atunci când avem de-a face cu trei doamne celebre, lucrurile încep să se mişte lent, ducând către un scop fără prea mult conținut. Cred că un show cu Madonna ar fi fost mult mai captivant decât ceea ce au făcut Liv Kristine ex-Theatre of Tragedy, Anneke van Giersbergen ex- The Gathering şi Kari Rueslåtten de la The 3rd and the Mortal, alături de alți instrumentişti al căror nume e mai greu de aflat. Dar ce să-i faci? Cred că peste tot unde merg, sirenele primesc o atenție colosală. Aşa a fost şi în Bucureşti, doar că eu m-am simțit ca şi când cele mai plicticoase mătuşi m-ar fi târât la o petrecere de-a lor, unde se vorbeşte despre haine, bijuterii şi se ascultă muzică de aeroport. „Hei, Liv şi-acum ce facem?” se auzea de pe scenă. M-am bucurat că răspunsul n-a fost: „nişte plăcinte”. Ca să nu mai spun că în fața scenei mirosea atât de tare a parfum… Nu ştiu dacă era parfumul doamnelor artiste, sau al doamnelor şi domnişoarelor din public venite să impresioneze artistele. Dincolo de astea, bine că au luat decizia să cânte ceva The Gathering, că altfel chiar nu găseam niciun sens în întâmplarea asta. 
 
Am descoperit la scena mică o nouă trupă românească ce mi-a adus aminte de Magica din Constanța şi anume, Stonelight. Nu ştiu de ce, cumva e ceva diferit, poate doar influența de heavy metal să mă fi trimis la asta. Am apreciat că au încheiat cu un cover la "The Trooper", cântat bine la nivel instrumental. Nu intenționez să spun că vocea e rea, din contră, doar că urmăreşte prea mult un fir al unui gen hibrid care ori a apus, ori nu a avut niciodată prea multe şanse. 


 
Deznodământul cu Amorphis mi s-a părut fascinant. A fost cel mai bun concert de-aici al finlandezilor din tot ceea ce ştiu. Am văzut show-ul din vreo două locuri diferite şi sunetul a fost perfect în ambele. Specific asta pentru că prima parte am auzit-o din primul rând şi mai rar aud ceva atât de bine de-acolo. Setlist-ul a fost scurt dar foarte interesant, mai ales din pricina ordinii, cu piese de pe "Tales from the Thousand Lakes" sau „Elegy”, ajungând până la albumele „Eclipse”, „Silent Waters” şi „Circle”. Nu au cântat „Black Winter Day” şi ăsta a fost un lucru foarte bun, cel puțin pentru cei care nu înțeleg de ce e atât de supraestimata această piesă. Am impresia că un nou tip de energie înconjoară această trupă şi nu rămâne decât să aşteptăm noul album despre care ne-au anunțat, să vedem ce se mai întâmplă. 
 
Despre eveniment, în general, nu-mi vine altă formulă de descriere în minte decât una care să indice o mişcare pozitivă. În ciuda unor probleme de comunicare premergătoare festivalului, lucrurile şi-au văzut de cursul firesc, unul deloc anost ori suspect. Mai jos se află o galerie cu imagini de la majoritatea concertelor de pe scena principală.   
Autor: Gina S.
Foto: 13, Gina S.
Vezi galeriile trupelor: Amorphis, Antimatter, Blacksheep, Bloodbath, Bloodway, Breathelast, Bucovina, Centinex, Crimena, Damage Case, Dark Funeral, Demonical, Dew Scented, Grimegod, Heidevolk, L.O.S.T., Lacrimas Profundere, Negura Bunget, Primordial, Satyricon, Triptykon, Turisas, Winterhorde,

Data concert:  June 11, 2015  | 1 Comentarii  | 6612 Vizualizari « INAPOI

Comenteaza la: Metalhead Meeting – Micul Mad Max

  • Pe langa text, care e evident foarte bun, pozele sunt intr-un mare fel. Adica, Bucovina, trupa cu muzica din vremea lui Stefan si a lui Alexandru cel Bun, canta pe spate cu celebrele blocuri made in Bucuresti si cu un santier lasat in paragina. Caterinca maxima, jur. Festivalul era mai nimerit daca ar fi fost de hip-hop... dar nu de orice fel de hip-hop, sa nu jignim maestrii, ci de d-ala "mai aparte" in genul Bug Mafia sau La Familia. Evident, nu am nici cea mai mica tenta de a jigni organizatorii, sunt convins ca in Bucuresti nu s-ar fi gasit o varianta mai buna, si asta doar din simplul fapt ca suntem in Bucuresti. Ma mir totusi ca s-a gasit un mic spatiu inca nebetonat, e mare lucru. Mi-ar fi placut orucum sa fiu prezent la fest, am auzit ca sunteul a fost de vis, mai ales la Satyticon.

    1. Posted by Fantotzii | 20 Iunie 2015 00:31
COMENTARIUL TAU

Alte articole din Concerte