Minicronica la concertul Blazzaj

Blazzaj e trupa perfecta, cel putin pentru mine. Nu stiu daca pot spune asta despre multe trupe din Romania, dar in cazul lor risc aceasta afirmatie fie si numai pentru ca nu ratez aproape nici o aparitie a lor in Bucuresti, saptamana trecuta nefacand exceptie. Daca muzica lor mi-a mers intotdeuna la suflet,  aparitiile scenice aduc “mult, mai mult” in plus. Dansul lui Tavi, solourile fine ale lui Horea, feelingul lui Petrica, groove-ul lui Utu, balansul perfect al lui Vali si joaca Cristinei, atate asta sunt ingredientele unui spectacol pe care nimeni din tara nu-l mai face.

La Blazzaj live nu auzi nici o greseala. Poate pentru ca nu fac, poate pentru ca nu reusesti sa iti dai seama, prins fiind de bit-ul impecabl, de miscarea scenica sau de ochii de deasupra flautului. Notele sunt fine, nimic nu e exagerat, totul e o soapta, fie ca e vorba de un vers sau de cateva note de trompeta. Doar toba mare se aude putin peste toate, dand acea dinamica ce iti spune clar: cata Blazzaj.

Vineri, o colectie de hituri. Hituri de jazz alb, de funk si blues, asta daca stilul permite asocierea cu ideea de hit. Fiecare vers, fiecare refren, cunoscut de public. Pe unii din public ii stiu, pe altii ii vad mereu in Viking si prin alte cluburi. Pe majoritatea ii vad din cand in cand la concerte Blazzaj. Vin constant si stiu exact la ce vin. Voie buna combinata cu ritm, combinata cu sentiment, combinata cu subtilitate. Subtilitate in versuri, in note si in miscare.

De pe la jumatatea concertului, s-a cerut insistent Urma. Nu stiu daca era in plan, dar s-a cantat in final. Iar, cum zice Vita, “Dupa Urma, nu se mai poate canta nimic”. Subscriu. E o piesa perfecta. Ca si trupa.

Atat.