concerte

Nova Rock: The Real Thing

Nova Rock: The Real Thing
TRUPE: Bring Me the Horizon, Caliban, Dimmu Borgir, Faith No More, Killswitch Engage, Machine Head, Mastodon, Metallica, Monster Magnet, Slipknot, Static X, Trivium

Ziua 1

Faith No More au inceput la ora stabilita – 20.40.  N-am vrut sa ma uit pe peste playlist-ul turneului inainte de concert, tocmai pentru ca am vrut sa ma las surprins de Patton si compania.
Si pe cuvant ca m-au surprins. Pentru ca probabil unii dintre voi ar vrea sa traiasca supriza in direct la concertul din Bucuresti, puteti sa sariti pasajele urmatoare.
Surpriza a venit chiar de la prima melodie – Reunited, un cover dupa Peaches And Herb. Patru dintre membrii trupei, imbracati toti la celebrul costum cu garoafa la butoniera, paleau totusi in fata lui Mike Patton, care avea un costum rosu, un baston si o palarie demne de cel mai stilat peste american (in sensul de stapan de bagaboante, mai degraba decat in sensul de ton sau rechin).

 

Mike Patton (Faith No More)

 


Playlist-ul s-a axat mai degraba pe albumele ultimele trei albume de studio ale trupei: Angel Dust, King for a Day... Fool for a Lifetime si  Album of the Year (1997).
Au fost Ashes To Ashes, Midlife Crisis, Be Aggressive si toata suita. Si, pentru cei care vor veni la concertul de la Bucuresti doar ca sa bifeze un nume mare – da, a fost si I’m Easy. La I’m Easy, cantata o idée la misto, am avut parte si de o faza haioasa: un pusti a reusit sa se suie o fractiune de secunda pe scena, inainte de a fi smuls de acolo de oamenii de ordine. Triumful pustiului a durat atat de putin si s-a curmat atat de brusc, incat pe Mike la bufnit rasul tocmai in mijlocul refrenului, asa ca s-a auzit ceva de genul: “So I’m Eaa-he-he-he-he-he-easyyyyyy”.  Oricum, vocalul Faith No More a punctat si faza asta cu o replica gen: “Does anyone else want to come to the stage and make a fool of themselves?... Cause I’m telling you it’s toootally wooorth it!”.Dar nu strigat, ci spus mai degraba pe tonul unui diavol reconvertit in agent de vanzari.

 

Roddy Bottum (Faith No More)

 


O alta imagine haioasa a fost la Be Aggressive. Claparul Roddy Bottum, care acum arata exact ca un functionar de banca (de la una de stat din Belarus, eventual) e cel care face vocea la momentul in care titlul piesei de spus pe litere. Practic, le inlocuieste pe gagicile alea (probabil bunese, nu?:) care fac chestia asta pe album. Ei bine, daca va imaginati vocile de pe album si le suprapuneti peste imaginea lui Roddy… vedeti voi efectul.
Din fericire pentru mine, am avut parte si de ceva mai vechi: un Introduce Yourself, la care Mike s-a prefacut c-a uitat primul vers si a cerut publicului sa-l cante, “otherwise I’ll look like an idiot…uh… actually more of an idiot than I already look”. Plus un Epic.
Desi prima zi nu prea a avut bis-uri, Faith No More au mai urcat totusi pe scena la cererea publicului, ca sa cante As The Worms Turns. Vreo 80 de minute de neratat, de neratat, de neratat. Chiar daca n-au fost We Care A Lot, I Started A Joke sau Take This Bottle – pe care printr-o minune sper sa le vad la Bucuresti.

         1. Reunited (Peaches & Herb cover)
         2. The Real Thing
         3. Land of Sunshine
         4. Caffeine
         5. Evidence
         6. Chinese Arithmetic
         7. Cuckoo for Caca
         8. Easy (Commodores cover)
         9. Ashes to Ashes
        10. Midlife Crisis
        11. Introduce Yourself
        12. The Gentle Art of Making Enemies
        13. Be Aggressive
        14. Epic
        15. Just a Man
        16. Encore:
        16. Chariots Of Fire (Vangelis cover)
        17. As the Worm Turns

 

Corey Taylor (Slipknot)

 

Am ascultat bis-ul de la Faith No More mergand cu spatele catre scena albastra, unde cantau cei de la Slipknot. Cum v-am spus, distanta dintre scene e destul de mare, iar cand 10.000 de oameni pleaca simultan dintr-un loc in altul, deplasarea e si mai grea. Asa ca am ajuns la a doua parte a concertului, cand deja locul era intesat de oameni – cred ca nu exagerez socotind in jur de 30.000. Oricum, de unde ma aflam (si m-am inghestuit cat am putut), nici ecranele-gigant de pe lateralele scenei nu pareau foarte mari.
Am prins cateva melodii de pe All Hope Is Gone (inclusive single-ul Psychosocial) si de pe precedentul album – Vol.3: (The Subliminal Verses). Show-ul este impresionant, bineinteles, iar americanii au beneficiat de acelasi sunet excelent de care au beneficiat, din cate am auzit, toate trupele de la scena albastra. Nu pot sa spun ca am fost de la inceput mare fan Slipknot – mai ales ca efortul de marketing cred ca bate efortul artistic al trupei. E prima trupa de metal “suparat” pe care am vazut-o prezentata la show-ul lui Jay Lenno – iar asta spune ceva despre ce echipa au baietii in spate. De altfel si Lenno cred ca era destul de incurcat – a incercat o gluma cu “Ladies and gentlemen, God help us all, Slipknot is coming” sau cam asa ceva, dupa care s-a retras uimit in fotoliul sau.
Dar, dincolo de masti si alte gimmick-uri, americanii au fost foarte energici si agresivi, stimulati si de miile de oameni (in majoritate sub 20 de ani) care cantau/racneau si faceau nenumarate moshpit-uri. Si a fost destul de impresionant sa vezi cum curgea sudoarea valuri-valuri de sub masti, ceea ce dovedeste ca oamenii se straduiesc. Oricum, am auzit The Blister Exists, Psychosocial si People=Shit, ceea ce m-a multumit pe deplin.

 

James Hetfield (Metallica)

 

Si un alt lucru impresionant: mii de pusti au plecat acasa – INAINTE DE METALLICA. Pe vremea mea (he,he) iti era rusine si daca plecai din rockoteca inainte de sfarsitul unei melodii Metallica. Acum lucrurile s-au schimbat: poate oamenii vazusera Metallica de zeci de ori; sau poate venisera doar pentru Slipknot

1. 742617000027
         2. (sic)
         3. Eyeless
         4. Wait and Bleed
         5. Before I Forget
         6. Sulfur
         7. The Blister Exists
         8. Dead Memories
         9. Disasterpiece
        10. Psychosocial
        11. Duality
        12. People = Shit
        13. Encore:
        13. Surfacing
        14. Spit It Out
        15. 'Til We Die

 

Kirk Hammett (Metallica)

 

Oricum, fara sa impartasesc parerile muzicale ale pustilor, la Metallica dupa Blackened am trebuit sa plec si eu, pentru ca venisem complet nepregatit pentru ploaia torentiala care se declansase la inceputul concertului. Ce e drept, weather.com zisese ceva de ploaie, dar comunicatele organizatorilor erau atat de optimiste si de convinse de contrariul, incat m-am lasat pacalit. Am inteles de la toti eroii romani care au avut rabdarea (si pregatirea vestimentara) sa stea la show ca recitalul a fost o copie fidela a celui de la Bucuresti, de la ordinea pieselor pana la efectele pirotehnice. Deci macar 25.000 de romani si-ar putea imagina cum a fost.

         1. Blackened
         2. Fuel Play
         3. No Remorse
         4. Leper Messiah
         5. One
         6. Broken, Beat And Scarred
         7. My Apocalypse
         8. Sad But True
         9. No Leaf Clover
        10. The Judas Kiss
        11. The Day That Never Comes
        12. Master Of Puppets
        13. Dyers Eve
        14. Nothing Else Matters
        15. Enter Sandman
        16. Encore:
        16. Last Caress (Misfits cover)
        17. Hit The Lights
        18. Seek & Destroy


Ziua 2

Monster Magnet au inceput la ora fixata (de ce dreaq mai zic asta, nu stiu, ca doar Metallica a intarziat). Concertul asta m-a facut sa inteleg si mai bine de ce, desi au deschis pentru Metallica (au fost si la noi, tineti minte), Monster Magnet au ramas doar o trupa aproape celebra – chiar si pe felia lor. Cred ca oamenii au evoluat cumva muzical, au tot incercat sa bage cand mai mult stoner, cand mai mult groove, cand mai multa forta, cand voce mai aspra, cand voce mai clean. Dar pur si simplu nu reusesc sa te convinga, cel putin la un concert mare. Inteleg ca aia care au aruncat cu sticle in ei la Bucuresti erau niste imbecili, dar admit ca si mie mi-a venit sa arunc niste sticle invizibile din cand in cand. Mai ales pentru ca pe album nici nu suna rau si la fiecare nou concet pleci cu asteptari mai mari – lasa ca de data asta o sa fie mai in vana. Dar nu… Chitaristul e 90% din timp imobil, iar cand isi aduce aminte sa se zbuciume pare scos din context; vocalul se pierde in prelungiri nazale demne de Axl Rose; iar sectia ritmica… poti sa pui si doua manechine, ca tot aia e. Momentele bune ale recitalului au fost utimele piese, in special Space Mother Fucker – cantecul cu care au inchis. Pacat, albumele alea merita 60 de minute de promovare ceva mai buna live.

 

Howard Jones (Killswitch Engage)

 

Prin contrast, Killswitch Engage s-au comportat de parca ar fi fost headlinerii serii. E adevarat ca nu e prima lor prezenta la Novarock, deci au fost probabil mai degajati decat alte trupe, insa nivelul de energie si comunicarea cu publicul a fost peste tot ce vazusem pana atunci la festival. As zice chiar un pic mai bine decat Slipknot, desi n-au avut atat de multi oameni in public. Pe Faith No More nu-i pun, ei sunt din alt film si oricum ambitia lui Patton nu e sa faca atmosfera de concert in sensul clasic al cuvantului.
Revenind la Killswitch Engage, au deschis cu A Bid Farewell si au continuat cu doua piese de pe ultimul album, dupa care au selectionat echilibrat piese de pe toate opus-urile. Ca de obicei, cand un meci iese bine, lauzi toti jucatorii. Asa a fost si aici, n-am avut nimic de reprosat nimanui, poate cu un plus de admiratie pentru vocalul Howard Jones.
Ah, ba nu, mint, am ceva de reprosat. M-au (cel putin) surprins interventiile chitaristului Adam Dutkiewicz, care parca fusese proaspat transferat de la Bloodhound Gang. La Fixation On Darkness i-a indemnat pe fanii din centrul multimii la mosh, promitand celor care ii lovesc cel mai tare pe altii merchandise Killswitch Engage pe moca. Eh, o ironie – am zis. Dupa aia, la Arms Of Sorrow a vorbit vreo 5 minute despre “men love you just for your big tits! For the wobblies, wobblies, wobblies! For the titties, titties, titties! For the [zgomot intraductibil facut prin miscarea rapida a limbii prin gura]!”. Oricum, cand a anuntat dupa aia Chest Of Sorrow (in loc de Arms Of Sorrow) toata lumea a stat incremenita vreo cateva secunde sa faca rebusul. Ah, uitasem, asta dupace spusese ca vrea sa le arate tuturor fetelor de 18 ani “penisul si testicolele lui, intr-un aranjament estetic care sa le faca sa para un cos cu fructe”. Nu mai tin minte formularea in engleza, dar va jur ca asta e traducerea exacta. Atunci n-a mai suportat nici vocalul si-a zbierat la el: “What the f**k are you doing, main?!! You’re way out of line!”.Si mi s-a parut c-a zis-o serios.

 

Adam Dutkiewicz (Killswitch Engage)

 

Iar ca sa incheie glorios a prezentat My Curse drept My Purse. Ia-o si p-asta… Acum sa nu ma intelegeti gresit, chestia asta n-a afectat spectacolul pe ansamblu, doar ca parea cumva din alt context. Ca si pelerina cu aspect de blana de leopard pe care o purta respectivul personaj.
In fine, n-as mai insist pe asta, ca o sa vi sa para ca a fost semi-nasol. Nu e deloc asa, Killswitch Engage au fost in forma de zile mari, iar spectacolul pe ansamblu a fost cel mai bun al serii. Doar o rugaminte pentru cei care au fost pe la mai multe show-uri Killswitch Engage: asa e omul ala mereu sau l-am prins intr-un exces de Jaggermeister?

         1. A Bid Farewell
         2. When Darkness Falls
         3. Fixation On The Darkness
         4. Still Beats Your Name
         5. Take This Oath
         6. Life To Lifeless
         7. Starting Over
         8. Rose Of Sharyn
         9. This Is Absolution
        10. The Arms Of Sorrow
        11. My Last Serenade
        12. My Curse
        13. The End Of Heartache
        14. Holy Diver (Dio cover)

 

Joe Satriani (Chickenfoot)

 

De la revelatia serii trecem la dezamagirea serii: Chickenfoot. Ma dusesem la ei ca la pomul laudat, avand in vedere colectia de nume mari: vocalul Sammy Hagar (ex-Van Halen), tobarul Chad Smith (Red Hot Chilli Peppers), basistul Mike Anthony (ex-Van Halen) si , bineinteles Joe Satriani (de la Joe Satriani band, haha). Sammy Hagar nu mi-a placut niciodata si a fost cel mult o umbra a lui David Lee Roth la Van Hallen, dar ma bazam pe Joe si Chad sa ridice nivelul. Din pacate, cred ca e clar de ce Satriani n-a prea cantat in trupe: chitara lui e absolut suficienta, tine loc si de voce de cele mai multe ori. Probabil ati observat pe albumele chitaristului ca, de cate ori apare vocea, ea e mai degraba discreta si un support pentru instrumentatie – nu invers. Ei bine, in conditiile astea, Sammy Hagar are ambitia sa iasa in evidenta si sa fie sufletul trupei. Pe album chestia asta se mai regleaza din butoane, insa in concert stridenta lui Sammy e de-a dreptul enervanta.

 

Sammy Hagar (Chickenfoot)

 

Mai ales ca vine asezonata si cu faze depasite ca “this song is really special” la fiecare piesa si cu versuri care contin “oh, yeah” si “oh, baby” din 3 in 3 secunde. Probabil ca, din garda veche, numai Manowar mai au un vocabular asa de limitat in versuri. Poate doar Give It Up a mai salvat ceva-ceva din plictiseala care crescuse exponential numarul oamenilor care fugeau catre corturile cu bautura. Recitalul s-a incheiat cu prima piesa pe care Sammy a compus-o in viata lui, atunci cand era in trupa MontroseBad Motor Scooter. Oare nu i-a dat nimic de gandit piesa aia?
La In Extremo populatia de limba germana s-a inghesuit in fata, in timp ce noi, croatii si alte neamuri d-astea ne-am dat usor inapoi. In cele 20 de minute cat am stat nu s-a intamplat nimic diferit fata de ceea ce probabil stiti: cantece de petrecere, voie buna, un pic de jale si un delir continuu din partea nemtilor si austriecilor, care stiau fiecare cuvintel pe dinafara. Am plecat cu inima impacata ca seara s-a incheiat totusi cu o trupa care n-a fost nici mai sus, nici mai jos ca asteptari.

 

 

Ziua 3

In incercarea de a-i retine pe spectatori pana in ultima zi, organizatorii au strans pe ambele scene nume mari (sau in plina ascensiune, in orice caz). Asa se face ca pe Red Stage au fost consecutiv Static X, Trivium, Dimmu Borgir si Machine Head (nemaipunand la socoteala August Burns Red sau Bring Me The Horizon inainte). Am zis ca asta e ziua care o sa consume cea mai multa cerneala, dar din pacate n-a fost asa, pentru ca, din nou, e foarte greu sa umpli pagina de superlative.

Static X au avut un show energizant, ca de obicei, insa nu stiu cati dintre spectatori au avut ochi pentru muzicieni, intrucat acestia s-au gandit sa aduca pe scena o fata foarte sumar imbracata si cu trasaturi si coafura ce aduc aminte de benzile desenate stil manga. Chiar de benzile desenate porno in stil manga (din cate mi-a zis un prieten:)).
Oricum, din fericire dupa primele piese lumea s-a mai obisnuit cu peisajul, asa ca I’m With Stupid, Down, Stem si Black And White n-au mai trecut neobservate. Excelent nivel de energie si un raspuns pe masura din partea publicului – oferit cumva in transe, intre doua miscari din corp ale domnisoarei animatoare.

 

Wayne Static (Static X)

 

Wayne Static a condus ostilitatile, ca de obicei (da, si freza era exact aceeasi), secondat de chitaristul solo – Koichi Fukuda. Pe dl. Fukuda il si suspectez ca fiind parintele ideii cu animatoarea porno-manga. Ziua parea sa fie perfecta, dar n-a fost chiar asa.

Pentru ca Trivium, ca si Monster Magnet, cred ca fac treaba mai buna in studio decat live. Cel putin din show-urile in care i-am vazut pana acum. Recitalul de la Nova Rock n-a facut exceptie. Liniar, liniar si iar liniar – cu ceva imbunatatiri catre sfarsitul recitalului. Anthem si Pull Harder... mi s-au parut cele mai bune piese ale americanilor.

         1. Kirisute Gomen
         2. Down From The Sky
         3. Throes Of Perdition
         4. Rain
         5. Like Light To The Flies
         6. When All Light Dies
         7. Insurrection
         8. Anthem (We Are The Fire)
         9. A Gunshot To The Head Of Trepidation
        10. Pull Harder On The Strings Of Your Martyr

Dimmu Borgir si-au facut numarul exact ca la carte si au avut un sunet destul de bun. Din pacate, facuti sandwich intre 2 trupe de cu totul alt gen, n-au mai obtinut o reactie foarte puternica de la public. Desigur, fanii lor au fost incantati si au dat navala catre scena, insa o mare parte a spectatorilor s-a “tras pe margine” cumva si a urmarit show-ul cu detasare. Oricum, asta nu i-a impiedicat sa cante ca si cum ar fi avut un stadion plin in fata.
Si ajungem la Machine Head – care adunasera cel mai mare numar de oameni in acea seara. Perioada de pauza intre norvegieni si americani a semanat cu o manevra militara, in care “flancurile” thrasher-ilor au intrat in centrul actiunii, iar o parte din fanii Dimmu s-au retras mai departe de scena, sa priveasca linistiti.

Rob Flynn si compania au fost in forma de zile mari. Conform declaratiilor lui Rob, au fost doua lucruri care i-au stimulat pe cei de la Machine Head: 1) Se intorceau in Austria dupa un alt show plin de succes acum cativa ani si 2) nu mai fusesera demult headlineri intr-un festival mare. Motivele conteaza mai putin, cert e ca noi am avut parte de peste o ora metal ca la carte, in care piesele mai vechi sau mai noi au fost interpretate intr-o maniera ultra-agresiva, demna de inceputurile Machine Head. In rest, cum va imaginati: moshpit-uri la greu, multi oameni care stiau versurile, multi oameni care cereau diverse melodii – tot tacamul. A fost asa un haos si un entuziasm, incat n-a mai fost nevoie de bis – sau, mai corect, incat bis-ul a fost precedat de o micro-micro-micro pauza. Ca si la Faith No More, n-am absolut nici un repros.
Un sfarsit cum nu se poate mai bun pentru un festival care nu joaca deocamdata in prima liga, dar are toate premisele sa mai creasca.

         1. Imperium
         2. Ten Ton Hammer
         3. Beautiful Mourning
         4. Old
         5. Bulldozer
         6. None But My Own
         7. Seasons Wither
         8. Hallowed Be Thy Name (Iron Maiden cover)
         9. Halo
        10. Struck A Nerve
        11. Descend the Shades of Night
        12. Davidian


Alte setlist-uri:

Bring Me The Horizon
         1. Diamonds Aren't Forever
         2. The Comedown
         3. For Stevie Wonder's Eyes Only
         4. Football Season Is Over
         5. Sleep With One Eye Open
         6. The Sadness Will Never End
         7. Pray For Plagues
         8. Chelsea Smile

Caliban
         1. Nowhere To Run, No Place To Hide
         2. I Rape Myself
         3. My Time Has Come
         4. 24 Years
         5. I've Sold Myself
         6. It's Our Burden To Bleed
         7. I Will Never Let You Down

Mastodon
         1. Oblivion
         2. Quintessence
         3. The Czar
         4. Bladecatcher
         5. Colony Of Birchmen
         6. The Wolf Is Loose
         7. Crystal Skull
         8. Capillarian Crest
         9. Seabeast
        10. Megalodon
        11. Blood and Thunder
        12. Crack The Skye
        13. Iron Tusk
        14. March of the Fire Ants

 


 

 Faith No More

 Slipknot

Metallica

Autor: Tzugu
Vezi galeriile trupelor: Bring Me the Horizon, Caliban, Dimmu Borgir, Faith No More, Killswitch Engage, Machine Head, Mastodon, Metallica, Monster Magnet, Slipknot, Static X, Trivium

Data concert:  June 19, 2009  | 5 Comentarii  | 4489 Vizualizari « INAPOI

Comenteaza la: Nova Rock: The Real Thing

COMENTARIUL TAU

Alte articole din Concerte