concerte

„Now that we are dead… ” – despre Metallica şi un live ȋn Copenhaga

„Now that we are dead… ” – despre Metallica şi un live ȋn Copenhaga
TRUPE: Metallica

A trecut mai bine de o săptămȃnă de la primul concert Metallica ȋn Europa după lansarea albumului „Hardwired... to Self-Destruct”, eveniment la care am socotit să merg graţie unei extazieri copilăreşti, ȋnsă nu ştiu de ce de-abia acum reuşesc să pun ceva pe hȃrtia virtuală despre ȋntȃmplarea asta. De fapt, nici nu cred că reuşesc să spun mare lucru cu aceste rȃnduri, dar rȃndurile ajung să fie existente din pricina unui mecanism ivit din amintirea că de cȃţiva ani scriu cȃte ceva aproape de fiecare dată cȃnd merg la un concert, exceptȃnd momentele cȃnd muzica se ȋndepărtează prea mult de stilurile metal, rock şi cele experimentale. Ma gȃndesc că nu e etic să continui să scriu doar ca să păstrez o tradiţie personală, dar e drept că ȋmi doresc să fac o poveste despre show-ul Metallica din Copenhaga, de pe 3 februarie 2017, chiar dacă există un impediment mental, o barieră ȋntre mine şi textul care se formează acum, căreia nu-i pot găsi un fundament raţional. 
 
Ȋncerc mai ȋntȃi să caut motivul ȋnfiinţării acelei bariere de care vorbesc. Poate că e construită de gȃndul că fac parte dintr-o minoritate ȋn cercurile ȋn care mă desfăşor, indiferent de originea lor, adică mă ȋncadrez ȋntr-un grup format din oameni care nu au atins vȃrsta de 30 de ani, ori sunt pe undeva pe-acolo şi ȋncă se entuziasmează la un nou release Metallica, la fel cum se bucură atunci cȃnd ascultă un album consacrat al legendei din Los Angeles… „No Life ’Til Leather!” Dar asta e o glumă. E ceva mai mult de-atȃt! Ipoteza asta cu minoritatea cade, doar pentru că am trecut prin atȃtea judecăţi pe fondul preferinţelor muzicale, produse de mulţi oameni care „săreau gardul” atunci cȃnd realizau că mie ȋmi placeau lucrurile pe care ei le detestau. Un exemplu suficient pentru a reda atmosfera din tabloul judecăţilor amintite este momentul ȋn care a fost lansat „St. Anger”, iar eu nu am simţit nicio dezamăgire, ba din contră, am descoperit un album colosal, original, viu, o operă de artă creată prin simboluri sonice ale violenţei şi menită să apară ca o radiografie a degradării mentale. La momentul respectiv nu cunoşteam pe nimeni care să nu afişeze grimase ce subliniau dezgust cȃnd ȋmi făceam cunoscută părerea despre „St. Anger”. De-atunci s-au mai schimbat lucrurile. Cred că sunt doi oameni care se bucură să asculte albumul ăsta cu mine, deşi am cunoscut „tone” de indivizi de-a lungul timpului. 
 
Glumeam cu cineva de curȃnd vizavi de subiect şi spuneam că obiceiul de a ȋnjura constant trupa Metallica fără argumente de luat ȋn seamă e ca tendinţa de a-ţi urȋ mama, care te-a ȋnvăţat să mergi cu „Kill ‘Em All”, ţi-a vorbit despre simţăminte cu „Ride the Lightning”, te-a dus la şcoală cu „Master of Puppets”, te-a pregătit pentru socotelile sociale cu „… And Justice for All” şi te-a lăsat să crezi ce vrei odată ce ai crescut, cu „The Black Album”. Atunci cȃnd te-ai văzut independent, ţi-ai dat seama că-ţi place thrash-ul şi mizeria, bineȋnţeles că nu te-ai mai identificat cu respectiva mamă şi cȃnd a ȋnceput s-o dea pe antidepresive cu „Load” şi a căzut ȋn capcane spirituale cu „Reload”, ai desconsiderat-o, ceea ce e firesc dacă acumulezi nişte valori, dar poţi la fel de simplu să o laşi ȋn treaba ei ȋn timp ce tu te ocupi de a ta, mai ales că astfel de mamă nu-ţi mai trebuie. Ȋncă de cȃnd te-a lăsat să crezi ȋn ce vrei ai realizat că nu prea ai nimic de-a face cu ea. E amuzant dacă tu continui şi azi să-i reproşezi diverse pentru că pur şi simplu nu ai putut să depăşeşti momentul schimbării. Există posibilitatea să fi exagerat aici cu adresarea la persoana a doua şi, pȃnă la urmă, nu ştiu dacă există o aşa utopie de mama. E cert ȋnsă că Metallica n-are nicio datorie la nimeni. E mainstream? Sigur că da. E o problemă ȋn a asculta ceva comercial? Sigur că nu, ȋn special cȃnd vorbim de cei care au pornit din cele mai teneboroase ascunzişuri, au dat lumea anilor ’80 pe spate şi au ajuns ȋn 2017 să aibă un nume cunoscut de lăutarul din Ferentari, măturătoarea din Rahova, şoferul de camion din Adunaţii-Copăceni, domnişoara care serveşte cafea ȋn Montparnasse, cea care pictează unghii false la un salon ȋn Kreuzberg sau cel care aplică fizica particulelor ȋn zona Meyrin. Şi iată că ’tallica s-a prezentat weekend-ul trecut cu Lady Gaga pe scenă la ceremonia premiilor Grammy. Şi ce dacă? Şi Hetfield şi Gaga au umblat cu logoul Discharge pe ei. Gaga avea chiar şi logourile de la DOOM şi G.I.S.M. pe geaca ce o purta ȋn videoclipul cu Beyoncé. Cineva ar putea spune acum că şi Andreea Bălan (aş vrea să atribui o referinţă pentru numele ăsta, dar nu găsesc) a avut o vestă cu Satan, dar vă asigur că mergem deja prea departe. Am urmărit captura cu Metallica şi Lady Gaga cȃntȃnd „Moth Into Flame” şi mi-am spus că lumea asta nu ar trebui să mai supravieţuiască cu atȃta non-capabilitate manifestȃndu-se. Pe parcursul primei strofe şi al primului refren, microfonul lui Hetfield a fost complet inactiv şi o logică elementară spune că nu există niciun motiv pentru o „gafă” intenţionată. 
 
Aşadar, Metallica a stat doi-trei ani ȋntr-un studio ȋn trecutul recent, a testat o grămadă de abordări, a conceput numeroase riff-uri şi linii şi ritmuri dintre care a păstrat cȃteva şi, ȋntr-un final a venit cu acest „Hardwired... ” cȃnd ar fi putut să copieze structurile de pe un album vechi şi să le amestece ȋntr-o nouă ordine şi să facă un sunet vintage. Tot n-ar fi fost bine pentru că acest nume e atȃt de uriaş ȋncȃt nu mai poate căpăta credibilitate. Culmea, aşa merg lucrurile! Uite cum cei patru cavaleri au scos un album care ȋnsumează toate tendinţele muzicale instaurate de Metallica printr-o foarte bună parte din discografie, ceva ce pleacă de la „Master of Puppets” şi ajunge pȃnă la „Death Magnetic”, exceptȃnd doar „St. Anger”, bineȋnţeles. Producţia acestui material este aur pur şi nu avea de ce să fie altfel, sunetul denotă momentul şi semnificaţia materialului din punct de vedere strict muzical, chiar dacă am auzit din gura unor muzicieni extrem de talentaţi şi ȋnrădăcinaţi ȋn rigorile metal că ar fi apreciat mai mult noul album dacă ar fi avut un alt tip de sunet, evident unul mai old-fashioned
 
Metallica e mai mult decȃt o trupă, e o companie cu mulţi oameni implicaţi şi un label ȋn acelaşi timp. Cȃnd compania Metallica a hotărȃt să scoată ȋn timp record videoclipuri la toate piesele de pe albumul nou, pe care să le lanseze prin entităţi Media din toate colţurile aşa-zise importante ale lumii, se ȋntȃmpla ca dimensiunea online să fie absorbită de cazul Donald Trump. A fost necesar ca Metallica să-şi asume o caterincă şi să apară videoclipul la „ManUnKind”, ȋn care s-a folosit casting-ul şi scenografia de la producţia regizată de Jonas Åkerlund, adaptarea la „Lord of Chaos” de Michael Moynihan şi Didrik Søderlind, o controversată non-ficţiune despre scena norvegiană de black metal şi toate dedesubturile creatoare de cancan. Evident că filmul, aşa cum e cazul multor adaptări, va pune accentul şi mai mult pe senzaţional, motiv pentru care eu cred că acesta nu este adresat metaliştilor, ci viitorilor metalişti, cei care vor merge la cele mai notorii festivaluri şi vor căuta pe Google informaţii despre trupa care se află ȋn faţa lor pe o anumită scenă. Jonas Åkerlund a mai lucrat cu Metallica la „Turn the Page” şi „Whiskey in the Jar”, ȋntr-o perioadă ȋn care trupa devenise destul de mare ca să instinge deja la multe păreri negative ivite din judecata de tip „nu mai e ce-a fost”. De aceea, eu ȋmi ȋnchipui că decizia unei noi colaborări n-a fost o chestiune deloc complicată. Ceea ce a reuşit Metallica să facă cu clipul la „ManUnKind” a fost să anihileze din atenţia colosală oferită subiectului Trump şi sa canalizeze online-ul pe fel şi fel de „filozofii”, cum ar fi una bazată pe ipoteza că Metallica a vrut un videoclip care să reflecte o potretrizare ironică a grupului Mayhem cu Dead la voce, cu o atmosferă de show cult, cu personaje suicidare şi haioase ȋn acelaşi timp, cu un Metalion (Jon Kristiansen – Slayer Magazine) ȋn public, toate astea ca să stȃrnească o controversă şi să mai facă nişte bani, negreşit, fără să ştie ȋn ce se bagă. Pare realistă această presupunere, pentru că Metallica are nevoie de bani să-şi plătească angajaţii, mai ales că nu are vreun capital de luat ȋn seamă, copiii membrilor cresc şi devin din ce ȋn ce mai ȋnfometaţi, ȋn timp ce Hetfield şi compania, cu toate că-s toţi pe la vȃrsta de 50 ani, nu prea ştiu ei mare lucru despre Mayhem, fiindcă au trăit constant ȋntr-o grotă şi au stat la bȃrfe cu Gaga şi poate Kanye West. Dacă ȋl mai vedeţi pe Hetfield purtȃnd ȋn studio tricou cu Oransi Pazuzu să nu-l credeţi, pentru că nici unul din ei nu a fost vreodată interesat de underground, iar despre Mayhem şi alte legende scandinave nu se află chiar aşa uşor, poate că cei de la Metallica nici nu ştiu să citească şi nici prea mulţi oameni n-au cunoscut la viaţa lor. Noroc cu filmul lui Åkerlund! 
 
Văzusem recent o fotografie de la manifestaţiile din Piaţa Victoriei ȋn care cineva flutura un steag cu imaginea Metallica folosită la „St. Anger”. Devine clar că orice ar implica numele Metallica ȋn acest moment, nu s-ar mai putea „deturna” atenţia de la episoadele politice din plan local. Dacă ar intra mai mulţi oameni ȋn filmul „St. Anger”, poate că adunarea spectaculoasă din centrul Bucureştiului ar căpăta o altă faţă şi oamenii ar ajunge la acţiuni cu efecte mai puternice, chiar dacă lumea politică ar rămȃne pe loc, ideologia indivizilor s-ar reconfigura şi ar funcţiona şi ca o terapie de grup. Dar asta sună ca un comentariu elaborat de Hagi şi cel mai probabil e că deja se ȋntȃmplă ceea ce spun eu acum, doar că ȋntr-o formă dată de perspective diferite. Nu ştiu cine ar mai vrea să descopere nebunia de pe „St. Anger” şi consecinţele ei, care mie ȋmi par foarte utile pentru tratarea realităţii.
 
Acum, că tot n-am rezolvat misterul cu bariera care mă ȋmpiedică să scriu despre concertul din Copenhaga, lucru pe care nu l-am mai păţit pȃnă acum, vreau să pornesc pe un drum plin de mărăcini, cu un mers şchiop şi să ajung la subiect. Mai ȋntȃi, ca să fixăm un loc de desfăşurare, ar trebui să-mi amintesc cum m-am plimbat ȋntr-o zi de vineri pe străzile capitalei daneze. Ce locuri reci şi pline de ceaţă! Temperaturile din acele zile erau pozitive, dar aerul şi umezeala mă făceau să mă simt ca şi cȃnd goneam ȋn vreo Siberie cu hainele ude. Arhitectura era cȃnd opresivă, cȃnd prea frumoasă prin decoruri pentru un ţinut atȃt de gri şi pentru nişte ziduri atȃt de maronii. Totul exista cumva cȃt să mă facă să ȋnţeleg că aerul filmelor lui von Trier din anii ’90 şi ȋnceputul anilor 2000 era unul chiar realist. 
 
 
La un moment dat, am trecut pe lȃngă un pop-up shop cu lucruri marcate cu logoul Metallica, unde am găsit o coadă gigantică. Bineȋnţeles că nu mi-a trecut prin minte nici pentru o secundă să stau acolo şi să ȋmi aştept sfȃrşitul. Probabil că erau chestii mai interesante ȋn acel magazin decȃt ce-am găsit printre articolele de merchandise de la concert, adică design-uri destul de banale pe care de-abia aşteptam să nu le cumpăr. Partea cea mai frumoasă din itinerariul prin ceaţă alături de două creaturi cu care am plecat de-acasă ȋn scopul live-ului cu Metallica, a fost oprirea la magazinul Beat-Bop, unde umbla vorba că ȋl vom găsi pe maestrul Michael Dennis Denner de la Mercyful Fate, dar nu mă aşteptam la aşa noroc să ȋl şi găsim acolo. Ne-a spus foarte relaxat că ȋn ziua respectivă era tura lui, ne-am făcut fotografii cu el, ne-a semnat discuri cu „Regele” şi alte release-uri importante de la Mercyful Fate, cȃt şi noul lui proiect cu Hank Shermann, ne-a făcut reduceri şi ne-a zis că merge şi el la show dacă ȋl sună Lars. Cȃt despre Beat-Bop, e un loc minunat, cu muzică soundtrack, psy, progressive, rock’n’roll şi evident, destul metal. Preţurile sunt foarte okay comparativ cu alte shop-uri mai mult sau mai puţin populare, aşa că dacă din ȋntȃmplare cȃştigaţi la pariuri sau cine ştie ce dineros produceţi, mergeţi la magazin la Denner şi cumpăraţi cȃt mai multe discuri, că aveţi de unde. Cu alte cuvinte, oferta e variată, cuprinzătoare, preţurile sunt de bun simţ, dar sunt atȃtea materiale frumoase ȋncȃt niciodată nu e suficient ceea ce se află deja ȋn posesie. Am găsit ȋnsă şi nişte bootleg-uri bizare, cum ar fi un LP Mayhem versus Burzum, despre care am impresia că a fost făcut ȋn trecutul recent şi mă tot ȋntreb: de ce ar face cineva aşa ceva? 
 
 
Metallica a programat patru concerte ȋn ţara de origine a lui Lars Ulrich, toate ȋn luna februarie, ȋn decurs de cȃteva zile, la Royal Arena, un spaţiu foarte modern, abia inaugurat. Drumul către Royal Arena a fost foarte frumos şi a implicat doi, trei kilometri parcurşi pe jos printr-o periferie a oraşului. O parte considerabilă din drum propunea ca vedere o pădure pe-o parte şi cȃteva case tipice aşezărilor scandinave de cealaltă parte, toate scufundate ȋntr-o linişte superbă. Despre Royal Arena oamenii spuneau că au cele mai bune aşteptări ȋn legătură cu sunetul, ȋntrucȃt asta era menirea locului, să găzduiască evenimente ȋn care rolul muzicii live este unul exclusiv principal. Ȋmi făcusem şi o imagine okay despre organizatori, adică Live Nation Denmark. Cu o noapte ȋnainte de plecarea spre Copenhaga le-am scris cu scopul de a-i ȋntreba dacă am voie cu aparat foto compact la concert, ȋntrucȃt n-am vrut o acreditare foto care mi-ar fi putut mijloci programul, determinȃndu-mă să fiu la o oră strictă la locul cu pricina. Deşi am primit mesaj automat de la Live Nation ȋn care scria că nu se răspunde ȋn afara orelor de lucru, mi s-a confirmat imediat după că pot să vin cu o cameră de buzunar la concert. Ma gȃndeam că poate au restricţii mai mari decȃt regulile generale ȋn legătură cu ȋnregistrările de orice fel, dar nu a fost aşa. Ȋn fapt, nu prea au avut restricţii, ci doar au fost nişte aspecte absurde de care cei de la Royal Arena au fost responsabili. Controlul de la intrare a fost mai mult o formalitate, astfel că m-am trezit ȋnăuntru realizȃnd că uitasem să arunc o sticlă mică de votcă care mai avea puţin conţinut. Doar eu am ştiut asta deşi sticla era ȋntr-un buzunar exterior ȋncȃt era atȃt de simplu de găsit. Cu alte cuvinte puteam să intru cu o bombă, un spray cu bronz, să strig: „witness me!” şi să fac teroare fără să mă deranjeze cineva. Sau, mai cinstit, puteam să-mi cumpăr mai multă băutură din afara spaţiului. Apoi, odată intrat ȋn clădire, un om nu prea mai putea să iasă pȃnă la finalul concertului, decȃt cu ceva bătaie de cap şi rugăminţi pe la oamenii care păzeau intrarea. Asta pentru că biletele se scanau pe device-uri identice cu cele de pe aeroporturi şi nu primea nimeni vreun fel de brăţară sau orice altceva. Dacă cineva ar fi vrut să moară, trebuia să-i ȋntrebe pe cei de la pază dacă ȋi este permis să decedeze, ȋntrucȃt leşul va trebui scos afară. Eu am stat cinci ore ȋn picioare, ȋntr-un loc, fără tutun. Mai mult, garderoba nu mai putea fi accesată ȋncă de la scurt timp după ora de deschidere a spaţiului. Garderoba ȋnsemna o serie de dulapuri care puteau fi deschise prin tastarea unui cod. Acestea erau destule la număr, ȋnsă pentru străini lucrurile stăteau taman invers, iar ȋn cazul cutiilor numeroase, puteai plăti un loc de depozitare doar prin SMS şi doar dacă SMS-ul venea printr-o reţea daneză de telefonie. Nu cred că mai are rost să povestesc cȃte haine aveam pe mine din cauza climatului de-acolo şi nici nu e vorba de „acolo” cȃnd ne uităm ȋn calendar şi concluzia e simplă: iarnă! 
 
 
Văzȃndu-mă ȋn imposibilitatea de a fuma şi avȃnd doar ceva vin oribil cumpărat de la faţa locului, am decis să ȋnceapă aşteptarea şi, dacă tot nu ȋmi era permis fac nimic din ceea ce vream, măcar să-mi păstrez un loc cȃt mai aproape de scenă. Scena uriaşă era pusă ȋn aşa fel ȋncȃt să poată fi ȋnconjurată de mulţime, iar ȋn centru era o platformă circulară pe care frumosul set Tama de culoare mov al lui Lars se putea roti şi orienta ȋn sensuri diferite. Pȃnă una, alta, mai aveam de depăşit un moment, showul de deschidere aparţinȃnd celor de la Hatesphere, care ar fi putut să prindă mintea dacă aveai chef de ceva death-thrash rudimentar, dar categoric nu ȋn acele condiţii. Sunetul de arenă nu se pupa deloc cu astfel de muzică, iar volumul era, bineȋnţeles la un nivel mai mic, cu un sunet de factură inferioară faţă de headliner, că aşa sunt convenţiile, urȃte. Nu aş fi vrut să fiu ȋn pielea danezilor de la Hatesphere, care au ajuns să deschidă acel concert după ce au cȃştigat un concurs. Orice ar fi făcut pe scenă ar fi fost degeaba pentru cei 15 000 de oameni, sau probabil mai mulţi. Pentru cei care fac parte din trupe underground, cred că e mai sănătos să cȃnte ȋntr-un club cu o capacitate de 100 de oameni dar cu trei spectatori pierduţi, decȃt cu multe mii care nu au chef de aşa ceva. După părerea mea, cel mai potrivit pentru a deschide un show Metallica ar fi un grup instrumental, cu pian şi viori poate, fără nimic exploziv, care eventual să facă nişte interpretări la piese clasice sau mai puţin clasice şi să facă aşteptarea mult mai tolerabilă. 
 
 
Ȋntr-un final a ȋnceput să se audă capodopera lui Morricone, „The Ecstasy of Gold” şi să se vadă pe tavan o proiecţie cu scene din „The Good, the Bad and the Ugly”. Ce fericire! Apoi, ȋncepe piesa „Hardwired”, dar nu ȋn interpretare live, ci pur şi simplu printr-un play ca ȋn scurt timp membrii Metallica să apară pe scenă şi să ȋnceapă să cȃnte dintr-un anume moment al piesei. Nu prea mi se pare de lăudat tactica asta, pe care au repetat-o şi la bis cȃnd au cȃntat „Battery”, chiar dacă ȋnţeleg că se produce un efect spectaculos cȃnd se face trecerea de la sunetul de ȋnregistrare la cel live. Mie nu mi se pare o găselniţă de păstrat, dar uneori se caută cȃte un detaliu anapoda care să facă lucrurile să pară altfel, deşi de cele mai multe ori nu e nevoie ca lucrurile să fie altfel. E drept că e un artificiu creator de surpriză, dar mie nu prea ȋmi plac surprizele. 
 
Partea fabuloasă a fost că i-am văzut pe oamenii de la Metallica atȃt de aproape ȋncȃt a meritat orice efort depus pentru un astfel de trip şi asta a compensat toţi nervii creaţi de fel şi fel de circumstanţe. Fiecare muzician ȋnconjura scena pe rȃnd şi rămȃnea ȋntr-un loc pentru o vreme cȃt să fie cȃt mai aproape de fiecare zonă din sală, exceptȃnd tribunele, evident. Faptul că i-am văzut pe aceşti giganţi de la o distanţă atȃt de mică, chestie la care n-aş fi visat pȃnă atunci, mi-a transformat prezenţa la concert ȋntr-o formă particulară, parcă eram o fantomă, sau mai simplu, ceva neomenesc. Uimirea mă transformase ȋntr-un obiect, aşa că să nu vă mire dacă nu găsiţi nimic coerent ȋn textul ăsta. Momentul ar fi fost mult mai frumos dacă nişte personaje din apropiere nu ţineau să-mi amintească că există un anume motiv pentru care sunt oameni ȋn jurul meu, ăla că şi eu sunt un blestemat de om. Lȃngă mine era un grup de băieţi chei despre care aş fi zis că sunt simpatizanţi fără discernămȃnt ai lui „Zdrelea” Codreanu dacă erau romȃni, dar păreau să fie britanici, păreau… Nu mă ȋnţelegeţi greşit, nu rȃd de faimosul lider al Gărzii de Fier, ȋi spun „Zdrelea” pentru că aşa ȋi spunea Toma Caragiu ȋntr-un rol, iar mie mi se pare că genul ăsta de umor e benefic organismul. Pentru mine, atȃt celebrităţile de dreapta, cȃt şi de stȃnga reprezintă nişte artişti, comedianţi mai mult sau mai puţin talentaţi. „Zdrelea” chiar a avut un talent de admirat. Dar, să revin la grupul de chelioşi, acei oameni au fost oribili, m-au lovit, am zbierat la unul: „what the fuck dude?!” şi nici n-a reacţionat, au atras atenţia oamenilor de la pază, au „poştit” o ţigară la show… De ce să faci asta? Şi eu aş fi fumat nişte ţigări şi sigur erau şi alţii cărora le-ar fi plăcut, dar dacă nu se practică, ȋnseamnă că nimeni nu e special. Au mai fost creaturi bizare care mi-au amintit de ce nu mi-au plăcut niciodată mulţimile, ba din contră, ȋntotdeauna am avut o viziune foarte sumbră asupra lor şi a ceea ce lasă ȋn urmă. Cu toate astea, am ales un loc bun pentru a vedea acest concert. Mi-am dat seama de asta la sfȃrşit, cȃnd am văzut rȃuri de bere şi gunoaie pe podea ȋntr-o arie mai aproape de ieşire, ceea ce mi-a dat de ȋnţeles că acolo sigur s-a ȋntȃmplat ceva prost. 
 
 
Ȋngropȃnd mulţimile după merit şi ȋntorcȃndu-mă la Metallica, piesele de pe „Hardwired… ”, adică cea de titlu, apoi „Atlas Rise”, „Now That We’re Dead”, „Confusion” şi „Moth Into Flame” au fost executate ȋntr-o manieră ireporşabilă la show-ul ȋn cauză, aşa cum era de aşteptat avȃnd ȋn vedere că percepţia ȋmi transmite că oamenii de la Metallica au lucrat colosal de mult la acest album şi că l-au făcut aşa cum le place. Instrumentele comunică atȃt de armonios unul cu altul, iar compoziţiile sunt extrem de vii pe „Hardwired… ”. Sunetul de la Royal Arena n-a fost ceva de dorit. De-abia cȃnd m-am văzut ȋnăuntru şi am observat anunţurile digitale cu următoarele show-uri programate pentru Royal Arena, mi-am dat seama că speranţele legate de calitatea acestui loc au fost nefondate. „Artiştii de top” care urmează să cȃnte ȋn această sală sunt André Rieu şi Céline Dion, de exemplu, ceea ce mie ȋmi inspiră faptul că nu sunt necesare fineţurile ȋn materie de sunet la astfel de muzici. Ecourile neplăcute pe care le-am auzit la Hatesphere s-au menţinut şi la Metallica, dar ăsta e un lucru firesc pentru acel tip de arhitectură. Adevărata problemă era că echilibrul dintre instrumente nu prea a fost atins, ȋn timp ce vocea intra ȋn mix ȋntr-un mod nu tocmai bun. Ciudat era că de fiecare data cȃnd Hetfield folosea microfonul care era mai aproape de zona ȋn care mă aflam, vocea şi chitara lui se auzeau mai clar, chestie care nu ar fi trebuit să se ȋntȃmple. M-am gȃndit că ipostaza de a sta aproape de scenă, nu chiar ȋn primul rȃnd dar nici departe vine cu un cost, acela de a nu avea calitate la sunet. Cam aşa se ȋntȃmplă de cele mai multe ori, dar am căutat ȋnregistrări de la acest show pe YouTube făcute de oameni care au stat ȋn spatele sălii şi am un sentiment că nu am pierdut mare lucru din moment ce sunetul era ȋncă destul de problematic ȋn acele capturi. Evident că o captură de amator nu e tocmai concludentă, dar o anumită factură de sunet poate fi descoperită şi printr-o ȋnregistrare cu un telefon decent. 
 

N-ar mai trebui să mă plȃng de nimic ȋnsă, acum că ştiu că următorul concert din Copenhaga a fost anulat din cauza problemelor de sănătate ale lui Hetfield, care i-au afectat gȃtul ȋn aşa fel ȋncȃt doctorul i-a interzis să cȃnte. La show-ul de pe 3 februarie, condiţia lui nu era deloc okay, dar dat fiind sunetul, nu a fost tocmai uşor să-ţi dai seama ce se ȋntȃmplă. După cȃteva piese, James a ȋntrebat publicul dacă chiar ȋşi doreşte ca show-ul respectiv să continue. Ȋn primă fază am refuzat să iau ȋn serios această ȋntrebare, dar mesajul lui a sunat cam aşa: „It’s not fair to you guys, man. You paid a lot of good money to come and see your favorite band, and we don’t sound good… I’m gonna leave it up to you, man. Would you rather hear us sound better another time? I wanna stop. What do you say?” Desigur că toată lumea a ţipat că ȋşi doreşte contrariul şi că show-ul a fost dus la bun sfȃrşit. Eu m-am gȃndit pentru o clipă că era să merg pȃnă ȋn Copenhaga şi să nu se ȋntȃmple nimic sau, altă variantă şi mai urȃtă era că Hetfield a dat de belele grave şi există o posibilitate să nu-şi mai revină. Ȋn acest punct treaba devenea foarte dramatică ȋn capul meu. 
 
 
Setlist-ul a fost influenţat de starea lui Hetfield, unde mai pui că şi Hammett se pare că a avut ceva probleme. Cel mai trist lucru a fost că din aceste cauze nu au putut cȃnta „Halo on Fire”, o piesă care solicită mai mult decȃt altele vocea. Mi se pare că „Halo on Fire” are aceeaşi forţă ca „Fade to Black” şi „The Outlaw Turn”, chiar şi ceva din senzaţia apăsătoare caracteristică pentru „My Friend of Misery”, tocmai de-aia e preferata mea de pe noul album, alături de „Spit Out the Bone”, ȋnsă pe cea din urmă nu ştiu dacă o vom auzi live ȋn viitorul apropiat. 
 
 
De asemenea, aş fi preferat ca ȋn loc de „Enter Sandman” care a ȋncheiat concertul să fie „Orion”. „Enter Sandman” e o piesă care şi-a pierdut misticismul ȋn mod categoric prin exagerarea cu care este ascultată pe toate drumurile şi cred ȋn acelaşi timp că e cea mai slabă de pe albumul „Metallica”, aşa cum cred şi despre următoarea, „Sad but True”. Mi-ar fi plăcut ca ȋn loc de „Seek and Destroy” cȃntată ȋnainte de bis, o piesă care pare să nu mai penetreze vreo parte activă a minţii, să aud „Metal Militia” sau „Hit the Lights”. La fel cu „Nothing Else Matters”… Cum se mai leagă piesa asta de contextul actual? N-ar fi mers mai bine „Wherever I May Roam”? Ȋnsă dorinţele mele nu s-au pupat cu starea lui Hetfield şi ȋn final, nu mai contează aşa mult, oricum lumea se bucură ȋn continuare la hiturile astea incompatibile cu prezentul. Astfel sunt umplute cele mai multe săli ȋn care cȃntă Metallica, cu oamenii care ascultă doar „baladele” la petrecerile date de companiile ȋn care lucrează sau ȋn cluburile care n-au nicio legătură cu muzica rock şi metal. Dar de anumite hituri nu poţi să scapi, pur şi simplu şi nu toate sunt depăşite. Am auzit din nou „Master of Puppets”, „One”, „Fade to Black”, „Fuel”, „For Whom the Bell Tolls” care au fost interpretate la obiect şi ceva un pic mai imprevizibil, „Harvester of Sorrow” care a făcut un moment extraordinar.
 
 
Trujillo a avut un moment de jamming fabulos, iar ceva mai tȃrziu Hammett şi-a dovedit nebunia captivantă cu un solo criminal. Trujillo s-a ȋnvȃrtit ca un dement, cum ȋi place şi Hammett a făcut la rȃndul lor un pic de circ, dar mai mult cu note şi cu intervenţii surprinzătoare ȋn piese clasice, mici detalii menite să ironizeze publicul care aşteapta un anumit sunet ȋntr-un anumit moment. Aşa cum am văzut şi ȋn alte live-uri urmărite pe ecrane, „Seek and Destroy” este interpretată ȋntr-un mod mult mai lejer faţă de forma piesei ȋn trecut, ceea ce-i dă o nuanţă okay. Lars a simplificat de asemenea cȃteva scheme, dar ȋn ansamblu, tot ce-a făcut a fost ca la carte. Mi se pare că tehnica lui evoluează frumos ȋn ultimii ani, ȋn ciuda miturilor foarte populare care spun că Ulrich e un toboşar slab. Se spune că e un toboşar slab pentru că are o simplitate magică fără de care vocea şi chitara ar avea de suferit. O abordare mai complexă a lui Lars ar afecta ȋntreaga compoziţie care este de asemenea susţinută de linii de bas găsite ȋntr-un mod cu adevărat genial. Cine spune că Lars e un toboşar slab sau „plictisitor” pierde din vedere cȃteva aspecte importante. Cu siguranţă că nu se leagă de toate preferinţele şi este firesc, nimeni şi nimic nu poate fi apreciat la unison, dar dincolo de astea, el are o marcă unică ce a devenit o influenţă majoră şi putem exemplifica doar amintind click drum-ul de pe „… And Justise for All”. Atȃt de simplu dar atȃt de greu de pus ȋn practică! Cred că mai bine l-aţi ȋntreba pe Lombardo despre Lars, el v-ar putea face mult mai eficient o sinteză, dacă chiar n-aveţi altă treabă. 
 
 
Vreau să termin cu grămada asta de cuvinte care n-a atins cine ştie ce semnificaţie, ba din contră, avem un text de calitate ȋndoielnică de la cineva care a fost pentru prima dată ȋntr-un loc ȋndepărtat ca să vadă un show Metallica. Nimic deosebit! Un show ca altele, cu lasere, cu lumini nebune şi proiecţii clasice, dar cu o poveste foarte diferită… Care e extrem de importantă şi lipsită de relevanţa ȋn acelaşi timp, ca pisica lui Schrödinger, aşa că depinde cine mai trăieşte „now that we are dead”. 
 
Autor: Gina S.
Foto: Gina S.
Vezi galeriile trupelor: Metallica

Data concert:  February 03, 2017  | 2 Comentarii  | 3011 Vizualizari « INAPOI

Comenteaza la: „Now that we are dead… ” – despre Metallica şi un live ȋn Copenhaga

  • Legat de partea cu Metallica, cred ca se impun cateva precizari. Astfel "mitul" ca Lars ar fi un baterist slab e o poveste veche, inca din anii de inceput ai trupei. Lars abia reusea sa tina un ritm ca lumea, lucru ce se poate vedea, de pilda, pe "Cliff'em All". Nici vorba de "simplitate magica", dimpotriva, chiar cel in cauza spunea ca la inceput nu intelegea cum de alti bateristi nu fac permanent break-uri, "drum rolls", asa cum incerca el. Problema e ca tempo-ul avea mai mereu de suferit. Mai mult decat atat, Bob Rock, un producator prea putin inclinat catre lecturi mitologice, si-a dat seama de aceste defecte, astfel incat, inainte de a-l pune sa inregistreze partile pentru "Metallica" l-a trimis sa ia lectii de tobe. Tocmai pentru ca Rock voia o abordare mai simpla, care lui Lars nu-i iesea nici in ruptul capului. Sigur ca de-a lungul anilor a progresat, dar niciodata n-a fost vreun "magician". Cat despre liniile de bas "gasite intr-un mod genial", hmmm, pe o parte importanta a pieselor Metallica basul face EXACT acelasi lucru cu chitara ritmica, la octava. Acestea fiind spuse, subliniez ca iubesc Metallica, iar ultimul album imi place la nebunie. Dar sa nu vedem minunatii acolo unde nu exista.

    1. Posted by Paul Slayer | 21 Februarie 2017 13:01
  • Daca faci un concurs de tobe intre Lars Ulrich si Nelu Dumitrescu, il bate al nostru la fundu' gol.

    Cat despre albumele post '91, cam toate sunt naspa. Mai mult, de fiecare data cand ma gandesc la St. Anger, un singur lucru imi vine in minte: "ding ding ding ding". Iar la urma urmei, iei de la orice formatie doar ceea ce iti place, nu esti obligat sa o asculti pana la moarte doar pentru ca au avut odata niste albume smechere. Nu merge treaba asta. Pentru mine e mult mai ok sa spun asta despre Metallica, fiindca thrashul nu l-am descoperit cu ei (deci nu-s mama)... si nici macar nu mi-au imbunatatit urechea muzicala. Au fost altii ca Overkill, Megadeth, Sodom, Kreator, primul Metal Church, Testament... astia m-au facut thrasher trv. Pe urma cand am auzit Coroner, pai s-a terminat cu smecheria taticu'. Ce-ai ma, esti nebun?

    2. Posted by Fantotzii | 04 Martie 2017 23:02
COMENTARIUL TAU

Alte articole din Concerte