ORPHANED LAND: Concert in Silver Church Club

Cred ca, daca ma gandesc bine, concertul Orphaned Land este primul din “cariera mea” la care merg fara sa fi ascultat in prealabil vreo piesa a trupelor de deschidere. Aici intervin probabil prejudecatile mele gen “oricum or sa fie slabuti”, “fac astia probele de sunet pe ei”, chestii de genul asta. Plus superficialitatea aferenta. Nu caut scuze, batranetea nu iarta pe nimeni.

Ei bine, de data asta nu am nimerit-o deloc, pentru ca toate trei trupele s-au prezentat foarte bine si profesionist (in sensul de inchegat, competent tehnic, fara chifle, etc.), asta desi din punct de vedere stilistic niciuna nu s-a inscris printre preferintele mele muzicale. Sonorizarea a fost, la randul ei, foarte buna, dar asta este deja ceva obisnuit in Clubul Silver Church, cel putin la evenimentele la care am participat eu.

Mars Chronicles canta din 2012, ar vota cu un alternative/post metal, eticheta care mie imi creaza un oarecare discomfort, mai ales partea cu post. Eu i-as zice, mai degraba, un metal modern, cu destule influente prog, electro, pe alocuri chiar cu oarecare tendinte djent (unele pasaje mi-au amintit de Textures, mai ales pasajele melodioase ale acestora din urma). Francezii sunt o formatie care pune pret si pe aspectul vizual, astfel incat baietii erau invesmantati complet in alb, aveau fetele si parul vopsite intr-un gri metalic robotic si lentile de contact negre.

Matricide vin din Israel (personal am fost foarte mirat sa aflu asta – adica o trupa din orient care sa presteze un metal fara influente din zona de bastina vezi mai rar, cel putin asa credeam eu) si au oferit un metalcore extrem de energic, cu mult groove, foarte riffat, cu multe breakuri bine sincronizate (primele 2 piese aduceau destul de serios cu Pantera). Cei 10 ani de la infiintare se vad, asta in ciuda faptului ca in discografia trupei nu figureaza decat un EP editat in urma cu circa 5 ani. As indrazni sa afirm ca trupa asta mi-a placut cel mai mult dintre cele 3 trupe de deschidere, probabil si pentru ca au abordat problema frontal si fara menajamente, oferind un mix placut de nebunie scenica si rigoare tehnica.

Klone sunt tot francezi, au experienta (au luat fiinta in 1995), sunt la o casa importanta de discuri (Season of Mist), au editat cel putin 7 materiale oficiale dintre care 4 sunt albume “full-lenght”, toate atuurile sunt de partea lor. Am aflat ulterior concertului ca au cantat initial un progressive groove metal, moment in care nu mi-a mai venit sa continui investigatiile si sa aflu ce stil e ala. Acum canta progressive metal, afirmatie foarte aproape de adevar, daca nu chiar exacta, si o fac foarte bine. Lumea ii aseamana cu co-nationalii lor, Gojira; mie mi-au amintit pe alocuri si de Riverside, in special prin pasajele (nu putine) care ar putea predispune la reverie (progressive-ul are calitatea asta uneori), adica cele mai atmosferice. Piesele au fost alternate, in sensul ca show-ul lor a beneficiat si de multe momente de metal “direct”, cu riffuri puternice si fara floricele inutile. Solistul vocal ar putea candida cu succes la categoria “baiat pe care il chinuie talentul”, miscarile sale scenice unduioase smulgand zambetele audientei.

Va multumesc pentru atentie, cam asta a avut subsemnatul sa va comunice, permiteti-mi sa ii dau cuvantul colegului meu, care are cate ceva de transmis referitor la headlineri.

La loc comanda, tocmai am aflat ca trebuie sa imi dau tot mie cuvantul, asa ca trebuie sa ma mai suportati pret de cateva randuri.
Orphaned Land nu mai au nevoie de nicio prezentare sau introducere, astfel incat am sa ma rezum in cele ce urmeaza strict la prestatia lor. Ceea ce iese in evidenta, in afara faptului ca solistul Kobi Farhi este un individ extrem de carismatic, demonstrativ si cu gesturi studiate, este pofta cu care formatia canta. Eram foarte curios sa aud/vad piesele noi live, mai ales pentru ca, in multe recenzii ale publicatiilor de specialitate, unul dintre reprosurile adresate trupei era faptul ca albumul a fost creat in special pentru persoanele din orient, elementele traditionale/etnice eclipsand de multe ori pasajele metal ale discului.
Evit sa ma pronunt cu privire la cele de mai sus, asta ca sa nu spun ca nu sunt deloc de acord cu afirmatia, mai ales ca senzatia pe care am incercat-o pe tot parcursul concertului israelienilor a fost aceea ca suntem cu totii o mare familie (sau, pentru conformitate, membrii aceluiasi trib) adunata la o petrecere cu de toate: veselie, antren, muzica semitica, dans, bautura, fum (din pacate!). In sala au fost persoane din Turcia, Bulgaria, Germania si, evident, Romania, o dovada in plus ca lucrurile stau exact asa cum le-a descris Kobi Farhi: muzica are calitatea de a aduna laolalta persoane (care in mod normal nu ar avea nimic in comun, as completa eu).
Playlistul a inclus compozitii de pe toate albumele formatiei, printre momentele cele mai intense fiind All Is One, The Simple Man, Brother (moment in care am fost intrebati daca in sala se afla si cineva din Turcia), Children (dedicat copiilor din Siria), Let the Truce Be Known, Ocean Land (The Revelation), Sapari si, nu in ultimul rand, Norra el Norra (prestata la bis). Surpriza serii a fost, cel putin pentru mine, includerea pieselor The Beloved’s Cry de pe albumul Sahara si El Meod Na'Ala de pe El Norra Alila.

Sectiunea merchandise a fost destul de ofertanta si a inclus tricouri si hanorace, cd-uri, digibookuri, DVD-uri si stickere, plus cateva item-uri pentru colectionari (afise, fete si bete de toba cu autografe).
Cam asta ar fi, sunt sigur ca am omis cateva piese, stiti, e de vina chestia aia cu batranetea despre care vorbeam la inceputul materialului.
Ca o concluzie, mie mi-a placut acest concert!