Philm la Fabrica, filme cât cuprinde

Pentru seara de vineri, 6 martie a fost programat în Bucureşti un concert cu trupa americană Philm, alături de alte trei formații locale pe post de precuvântătoare, adică Damage Case, Lost Society şi L.O.S.T..
E uimitor, într-un sens nu foarte plăcut, cum funcționează preconcepțiile legate de aparații ale unor muzicieni foarte populari în contextul unor grupuri cu o notorietate mult mai redusă. După ce Dave Lombardo a plecat de la Slayer, nu-mi imaginam să mai aud de el atunci când vine vorba de capitolul concertelor, decât în cazul în care Mike Patton se reactivează şi se lăsa cu ceva magie dramatică, condusă sub numele de Fantômas. Grip Inc. părea că nu mai dă niciun semn de viață, situația fiind aceeaşi şi acum, iar despre Philm nu am auzit decât foarte recent. Având mintea obişnuită cu atâtea legende urbane, în care un muzician cu experiență colosală se apucă să-şi înființeze un proiect nou, atunci când monştrii cei bătrâni se duc la culcare, sau când din varii motive el se desparte de monştri, iar aceştia trăiesc în continuare într-o dimensiune separată, prima ideea pe care am asociat-o cu Philm a sunat cam aşa: „okay, o altă trupă cu un muzician mare care există pur şi simplu ca să nu se piardă antrenamentul şi ca să mai fie pretexte de călătorii, distracții, fete şi băieți.” O idee foarte proastă şi bineînțeles că a venit şi momentul în care mi-am dat seama că îmi fac păreri despre lucruri total necunoscute, aşa că m-am apucat să ascult primul album de la Philm, Harmonic. Şi ce să vezi, mi s-a părut fascinant, fiind cazul unei muzici care te trimite într-un mod sincer către un vortex de percepții şi sentimente, toate diferite, ceea ce te face să înnebuneşti un pic şi este în regulă, fiindcă dacă în lumea asta te păstrezi sănătos, înseamnă că ceva e bizar pe undeva.

Preconcepții ca astea apar şi din pricina modului de prezentare a lucrurilor, un mod de marketing sufocant, dar justificat. Nu-mi place când citesc peste tot formula „Philm featuring Dave Lombardo”. Este inutilă pe de-o parte, pentru că Dave face parte din Philm şi Philm nu există fără Dave, cel puțin până acum şi pe de alta, pentru că aş putea să aflu şi eu cine sunt şi cu ce se ocupă cei de la Philm, iar ăsta îmi pare un mod sănătos de a afla lucrurile, dar nu e locul potrivit de desfăşurat chestiuni psihologice. Cert e că tendința asta de a afla nu caracterizează condițiile generale şi este necesar să expui toate datele unei „probleme” în cel mai vizibil mod cu putință, fiindcă altfel, ele devin inexistente.  
 

Revenind la concertul din Fabrica, evenimentul a fost deschis de cei mai activi thrasher-i din teritoriul românesc, Damage Case care au avut un show scurt şi concentrat, aşa cum era de bănuit. N-ai cum să rezişti la ceva speed şi rock and roll, executat într-o manieră categorică şi să nu te pierzi într-o lume paralelă, caracterizată doar de riff-uri old school, băutură şi comportamente de golani fără pretenții, care nu fac prea mult uz de tehnici de convingere pentru că nu e necesar, aşa că trăirile vin de la sine. Cam asta înseamnă Damage Case, un grup tânăr care răspândeşte o energie demnă de adorat. Sper să rămână fixați între aceleaşi coordonate ca până acum, fiindcă e un pic primejdios pentru psihologia unei trupe să susțină prea multe concerte care se petrec aproximativ în acelaşi spațiu. Pare că în ultima vreme, Damage Case au cel puțin două concerte pe lună în Bucureşti şi mă tem ca o astfel de abordare a situației să nu diminueze cheful trupei. De exemplu, când au deschis pentru Deathhammer au interpretat piesele mai bine decât în cazul de față, când s-au putut auzi două-trei mici erori la chitare, însă nu a fost rost de chestii flagrante. Până la urma e vorba de alegerea muzicienilor, iar dacă ei preferă să fie prezenți atât de des doar pe anumite scene şi monotonia nu îi acaparează, eu ca simplu ascultător nu am ce spune. Şi de data asta m-am bucurat foarte mult ascultând piese ca Speeding with the Dead, sau Booze and Rock’n’Roll şi probabil că am să o mai fac multă vreme de-aici încolo. 
 

Primele două trupe nu au avut în față prea multă lume, ci câteva zeci de persoane, să zicem 40 - 50, pe undeva pe-acolo. Este irelevant oricum, pentru că oamenii apăreau în mod constant, unul câte unul. Următorii pe listă au fost cei de la Lost Society şi nu, nu este vorba de trupa finlandeză de thrash, ci despre o formație autohtonă care are în componență doi membri familiarizați cu întâmplările muzicale şi anume, pe Paul „Slayer” Grigoriu la voce, cunoscut datorită activității sale în Rising Shadow sau în urma colaborărilor cu  cei de la Abigail şi pe Matei Tibacu la tobe, care a avut de-a face cu trupe ca Illuminati, Coma sau Cyborg. Îmi este greu să descriu momentul celor de la Lost Society, chiar dacă am identificat o intenție simpatică şi o manifestare interesantă, ambele cu rol de ingrediente unice în formarea unui gen cumva experimental, care alunecă foarte des către un punk în stilul Minor Threat sau Black Flag, iar alteori se învârte într-un cerc al progressive-ului sacadat. N-ar avea ce să fie rău dacă mergem pe firul unei astfel de descrieri, doar că instrumentele lor sună ca nişte jucării stricate, în special când se ajunge la subiectul chitarelor. E drept că ideologia trupei este strict influențată de glume, dar uneori glumele astea par să nu aibă efect. Am reținut din playlist-ul lor piesa TelephatiKc Idiocy, datorită numelui, bineînțeles, apoi cred că am auzit un cover dupa The Ruts. După aceea am dispărut puțin din peisaj spre finalul show-ului, dar un prieten mi-a mărturisit că Lost Society au mai cântat un cover, de data asta Institutionalized dupa Suicidal Tendencies, iar detaliile auzite despre această reinterpretare m-au făcut să mă bucur că am lipsit. 

În etapa următoare, cuvântul „society” a fost şters cu buretele şi a rămas să ne bucurăm de muzica bucureştenilor de la L.O.S.T., fiindcă motive au fost destule. Primul motiv de suprindere pozitivă a fost să văd că noul toboşar al formației este Mihai Tănăsescu, zis şi Tase, adică şi mai precis Mike Tenesee. Probabil că nu e necesar să mai povestesc despre talentul lui, dar pentru că „aşa e în tenis”, am să înşir măcar câteva nume de proiecte şi formații cu care el a avut legături, iar acestea sunt: Deviant, Sphera Noctis, Kratos, Onderah, Avskild, Shesdead şi să tot fie. Poate că i se datorează lui Tase, sau poate că a fost pur şi simplu o mişcare generală în trupă, care i-a determinat pe L.O.S.T. să sune extraordinar de bine de această dată. Bineînțeles că nu pot să scap de nostalgii şi am să menționez că le-am perceput concertul la fel de intens cum se întâmpla în trecut, undeva prin 2006, când cei de la L.O.S.T. erau animați de o forță tare plăcută. Iar acum pare că aceştia trec prin era lor de renaştere, ca să-i spun aşa, chiar dacă tipul de melodic death metal pe care ei îl abordează nu se îmbină cu elementele valurilor actuale. Muzica lor trimite la un soi de dramă care te face să treci peste tot felul de conflicte, aşa că aici intervine neconcordanță cu prezentul, un timp în care orice dramă trebuie menținută. Dar ce contează?! Ştim deja că trend-urile nu sunt bune pentru minte. Am auzit de la L.O.S.T. cântece clasice, precum Victims, Ziua ce vine, sau Independent, plus celebrele intervenții ale lui BB Hanneman, mult prea influențate de televiziune şi cotidian, dar cineva probabil că trebuie să se ocupe şi de lucrurile astea. 
 

În punctul principal al serii, spațiul s-a umplut şi pot spune că în fața scenei era mare înghesuială înainte ca Philm să urce pe scenă. De asemenea, cei de la L.O.S.T. au avut la rândul lor o audiență consistentă. În ceea ce priveşte Philm, nu pot spune ca am mers la concert ca un împătimit fan, ci doar ca un om curios, deşi mă aşteptam ca un show cu ei să fie mult mai interesant decât audiția unui album, mai ales că pe înregistrări, americanii au un sunet cam brut pentru gusturile personale, deşi muzica este cu siguranță captivantă. Astfel, odată ce Philm a început să cânte s-a declanşat şi demența totală. Alături de Lombardo, în trupă mai sunt Francisco „Pancho” Tomaselli, basist cunoscut pentru colaborări cu tot felul de muzicieni din arii muzicale variate, sau formații diverse, un exemplu fiind trupa de funk War, iar la chitară şi voce este Gerry Nestler, specializat în metal experimental, care a mai activat şi în Civil Defiance, printre altele.
 

E ciudat să descrii un show Philm în cuvinte, poate că cea mai bună cronică de concert ar fi un material video care să redea evenimentul integral şi nimic mai mult. Atmosfera e de-a dreptul nebună, pentru că nu e genul ăla de trupă de experimental prog care te învârte şi te face să te gândeşti şi să te întrebi şi cine mai ştie ce. Este într-adevăr o trupă care se defineşte prin experimental şi progressive, dar sare foarte repede la grunge şi la punk în primul rând, ori la ceea ce se cheamă surf-rock, sau la jazz, poate şi un pic de thrash clasic pe alocuri, plus ceva rock and roll şi nişte blues. Cam ăsta e amestecul care nu face decât să te distreze, sau te determină să priveşti fascinat din afară cum se întrepătrund stările, minunându-te de cum se transformă ritmul, sau bucurându-te de efectele de chitară care te plasează în diverse filme. Din punct de vedere al ideologiei, îmi pare că Philm cântă mult despre femei, incluzându-le fie în mitologii clasice, fie în legende şi poveşti proprii. 

 

Despre Dave Lombardo ce pot să spun?! A făcut nişte scamatorii de simțeam uneori că-mi rămâne creierul blocat în neființă. Aşa cum mă aşteptam, a avut ceva aventuri cu setul de tobe care dădea semne de dezmembrare din când în când, dar cred că e cumva firesc, având în vedere şi contextul local. Playlist-ul a constat în piese de pe cele două albume existente, Harmonic şi Fire From the Evening Sun şi s-a întins pe o durată de o oră şi puțin, iar ca exemple de titluri au fost Train, dacă nu mă înşel, Silver Queen sau Held in the Light. Ca să meargă totul bine, publicul a reacționat foarte frumos la cele întâmplate, astfel că s-au bifat toți factorii pentru un eveniment minunat.