concerte

Return to Forever - 50 de ani de Scorpions și o petrecere pe betoanele din București

Return to Forever - 50 de ani de Scorpions și o petrecere pe betoanele din București
TRUPE: Scorpions

Era sȃmbătă, 16 iulie, adică era cald și de la fereastra deschisă venea un miros de sfȃrșitul lumii… Așa se ȋntȃmplă vara, de obicei, numai că de data asta izul de apocalipsă e ceva mai proeminent, doar poate că asta e natura acestei simțiri. Ea capătă complexitate pe măsură ce trece vremea. Și dacă tot era cazul unei nuanțe de sfȃrșit de lume, cȃteva pahare de șampanie ieftină erau mai mult decȃt binevenite. Prin colțurile casei răsuna ultimul Scorpions, „Return to Forever”, un album colosal penru vremea ȋn care a ieșit și curȃnd se făcea seară… Am urcat cu niște oameni ȋntr-o mașină, ȋn care albumul „Blackout” ȋși vedea de treabă. Chestia era că Scorpions venea iar să cȃnte ȋn București, ca parte din turneul aniversar care marchează 50 de ani de existență a trupei germane. O viață de om, cum vine vorba… Așa se poate traduce cariera Scorpions, sau mai degrabă mai multe vieți de oameni ȋn condițiile ȋn care nu trebuie să fii special ca să te ȋndrepți spre o ȋnchipuită Valhalla ȋnainte să ȋmplinești 30 de ani. 
 
Ultima dată cȃnd i-am văzut pe nebunii de la Scorpions a fost ȋn decembrie 2013, tot la Romexpo ca de data asta, numai că sub acoperișul rotund. Pe-atunci, nemții se aflau ȋn turneul Rock’n’Roll Forever și mă gȃndeam că e ultima dată cȃnd le ascult muzica live. Mă ȋntrebam, cȃt poate ține acest „forever”? Cȃt calea ferată?! La concertul ăla am realizat ȋnsă că oamenii vor să rămȃnă pe scenă pȃnă la capătul drumului și foarte bine fac. Cumva, perioada asta de după anii 2000 ȋnseamnă un fel de apogeu al acestui nume, fiindcă lucrurile au căpătat o constanță pozitivă. Băieții de la Scorpions n-au fost chiar atȃt de apreciați pe vremuri cum au fost alți uriași din dimensiunea heavy metal, chiar dacă au vȃndut și ei o grămadă de discuri. O dată că veneau din Germania și nu din State și nu prea era okay să fii german la un moment dat, a doua oară că sunau mereu ca-n anii ’80, de parcă asta ar fi fost vreo problemă, apoi că au făcut cam multe balade care plăceau și bunicilor și mătușilor și copiilor, iar dacă un lucru place tuturor ȋnseamnă că sigur nu e bun. Adică cei care mureau după rock’n’roll simțeau mare deranj la balade, iar cei care se dădeau ȋn vȃnt după balade nu ascultau altceva. Orișicum, au fost tot felul de lucruri demente ȋn istoria scrisă de cei de la Scorpions, dar fascinația lor pentru muzică i-a adus ȋntr-un stadiu fosilizat, cu o atitudine prin care dau de ȋnțeles că nu le pasă de vreo vrăjeală și cu o energie aparte pentru a face concerte și petreceri pe scenele ȋntregii lumi, evenimente demne de tot respectul. Fascinația asta e ceva deosebit ȋn contextul Scorpions pentru că au fost multe momente ȋn care numele ăsta putea să ajungă ȋn pustiu, cel mai bun exemplu fiind momentul ȋn care lui Meine i s-au stricat coardele vocale ȋn pragul facerii celui mai mare album al lor, „Blackout”, dar le-a reparat el cumva, sau acela cȃnd ȋn 1996, tobarul de-o viață, Herman Rarebell a zis că s-a săturat să rătăcească prin lume și să cȃnte „Wind of Change”. N-ar fi fost mare tragedie dacă nu ar fi fost el cel care scria și versurile, fiindcă lui Meine nu prea i se părea treabă bună cu engleza, dar pentru că toți ceilalți din trupă erau captivați de sentimentul de rătăcire și de minunăția muzicii, s-a rezolvat și aspectul ăsta. Acum, cȃnd mă gȃndesc că Rudolf Schenker și Klaus Meine sunt născuți ȋn 1948, adică sunt un pic mai tineri decȃt bunica, lucrurile devin mai pline de dramatism. Așadar, cum era să nu merg la concert la Scorpions? Aș vedea Scorpions o dată pe lună și Iron Maiden o dată pe săptămȃnă și nici nu m-ar deranja dacă s-ar umbla cu aceleași setlist-uri. 
 
 
Cum ziceam, m-am dus ȋn locul ala urȃt, adică incinta Romexpo. Ȋntotdeauna am perceput zona respectivă ca fiind neplăcută și, probabil că acele construcții foarte ȋnalte și „perfecte” ȋși pun amprenta peste atmosfera de la un concert outdoor desfășurat după rigorile de bȃlci. Ȋn definitiv ȋnsă, se produce ceva amuzant ȋntotdeauna. Am ajuns la Romexpo ȋn jurul orei 20 pentru că temperaturile zilei respective mi-au transmis că nu e cazul să ies mai devreme din casă, decȃt dacă aș vrea să mă plimb cu mașina de salvare. Partea proastă aici e că nu am prins showul celor de la Metrock, pe care eu ȋncă ȋi consider cei mai onorabili reprezentanți ai heavy metal-ului din țara asta, cumva singuri ȋn piesaj. După ce am trecut de porți și controale, ȋncă mai cȃntau bucureștenii de la 9.7 Richter. Era ultima piesă din concertul lor, „Assassins” și nu puteam decȃt să-mi ȋnchipui ce bun ar fi fost un schimb de slot-uri, că așa aș fi prins și eu măcar o piesă de la Metrock
 
M-am dus să cumpăr o băutură mizerabilă, fapt ce a generat o imensă confuzie celor de la barul respectiv, care au onorat cererea ȋntr-un timp ce mă făcea să cred că atunci au fabricat și cutia și conținutul. Dar n-a fost asta o problemă, m-am uitat ȋn timpul ăsta pe lista de băuturi de la bar și am văzut că la long drinks se propunea un Jägermeister. Apropo de băutura asta, una dintre cele mai inutile manevre mercantile de la concertele mari e să se vȃndă maxim 20 de mililitri de Jägermeister la un preț stupid. Dincolo de preț, cum cineva poate să-i propună unui individ care are vȃrsta mai mare de patru ani să cumpere 20 de mililitri de băutură, ori chiar mai puțin? Ar fi frumos dacă oamenii ar realiza absurdul acestei practici și nu ar mai cumpăra așa ceva. Mai bine s-ar droga cu gaz de brichetă… Ȋn fine, a mai trecut ceva vreme, am admirat oameni, lucruri, creaturi și la un moment dat s-a auzit un zgomot de asediu, o sirenă, adică genul pueril de scandal pe care Scorpions ȋl propun… Era doar un gest de trezire. Bătrȃnii au apărut pe scenă și au ȋnceput showul cu prima piesă de pe ultimul album scos, „Going Out with A Bang”, adică numai bine! Bine, bine, dar pe parcursul acestei piese am ȋnjurat ca la ușa cortului pentru că fac oamenii ăștia ceva și tot mă enervează… Mulțimile sunt oricum surse de inspirație pentru ȋnjurături care nu ignoră niciun strămoș, obiect de cult ori concept filozofic. Am vrut să merg mai ȋn față ȋn aria numită „normal circle”, zona pentru oameni normali, adică plebea, nu cei avuți. Ȋn timp ce mulțimea se adunase ȋn spațiul din mijloc, eu am avansat și am realizat că ceva bizar ȋmi obstrucționa vederea. Am observat astfel că niște garduri destul de ȋnalte menite să despartă normalii de anormali, ori poate de supra-oameni, nu știu cum să explic acești termeni dați de atȃți organizatori, se ȋntindeau mai mult decȃt era cazul și erau acoperite cu un soi de material, ca să nu mai ȋnțeleg nimic și să văd doar o mică parte din scenă. Mă simțeam ca un musafir nepoftit. M-am ridicat pe vȃrfuri pentru două secunde, fiindcă mai mult nu ȋmi puteam ține echilibrul, dar cineva din spate a ținut să mă atenționeze că produceam deranj. M-am ȋndepărtat puțin și un individ aleatoriu mă fixa cu privirea. Credeam că ȋl fac să ȋnțeleagă că nu are niciun motiv să se holbeze la mine, dar n-am reușit, m-am ȋntors cu spatele și am aprins o țigară. Am zis că astea sunt nimicuri și că trebuie să mă concentrez pe ce se aude dinspre scenă, ceva ce ba se auzea, ba nu se auzea. Ȋn timpul ăsta, o femeie frumoasă vine să-mi vȃndă nu știu ce marcă de țigări și ȋi dau clar de ȋnțeles că nu pot să o ajut, dar insista pe măsură ce deveneam un personaj și mai oribil decȃt eram. A trebuit să o tratez ca și cȃnd aș fi fost o ființă nenorocită, incapabilă de a fi politicoasă cu cei din jur, doar ca ea să priceapă un fapt simplu. La rȃndul meu, eu nu pot pricepe de ce anumiți oameni le spun fetelor care promovează mărci de țigări să se ducă să-i streseze pe unii care ascultă ce cȃntă alții pe o scenă. Nu e nicio problemă să promovezi țigări, dar cred că treaba ar merge mai bine dacă s-ar face pe liniște și cȃnd mulțimea nu are o preocupare anume. 
 
Ȋn fine, dincolo de prostii s-au ȋntȃmplat și chestii memorabile, precum faptul că Scorpions l-a adus pe minunatul Mikkey Dee ȋn fața noastră. Pentru că toboșarul Scorpions din ’96 și pȃnă mai deunăzi, James Kottak are de ceva vreme probleme cu tot soiul de adicții, nemții l-au chemat pe Mikkey Dee pentru turneul actual și bine au făcut! Acest gigant al tobelor responsabil alături de alții de cele mai grave albume de la King Diamond și Motorhead a avut, bineȋnteles, un moment solo ȋn timpul concertului și a lăsat să se descopere amprentele lui de pe „Abigail”, plus alte manevre și tehnici de execuție care au lăsat oamenii mască. Ȋmi e greu să-mi găsesc cuvintele pentu a descrie talentul acestui toboșar, așa că nu mai am ce să adaug. Am aflat că după concert, omul s-a dus să bea ȋn Private Hell. Ce rău ȋmi pare că n-am știut, deoarece m-aș fi dus direct la bar și m-aș fi ȋmbătat ca un monstru, doar de dragul gȃndului că e și Mikkey Dee acolo.
 
 
Revenind la starea de ansamblu creată de Scorpions, concertul s-a desfășurat ȋn mod ireproșabil. Păcat doar că vȃntul plimba sunetul ȋn așa hal ȋncȃt simțeam cum coboram cu deltaplanul și mă izbeam de sol ȋncȃt ajungeam sub pămȃnt și cumva dadeam de apă, intram ȋntr-un submarin, ȋn condițiile ȋn care pe un deal, cineva lăsase un casetofon din care muzica Scorpions era redată la maxim. Felul ăsta de a auzi un concert a fost mai puțin extenuant atunci cȃnd cei de la Scorpions au creat momente lungi cu balade, fiind destule la număr, de la „Wind of Change”, bineȋnțeles, la „Send Me an Angel”, „Always Somewhere”, pȃnă la „Eye of the Storm”. Oricum, baladele au stȃrnit cele mai multe telefoane din mulțime și s-au apucat să ȋnregistreze de parcă ar fi avut voință proprie. Cel mai intens fragment a venit, culmea, cu o piesă de pe cel mai recent album, adică „We Built This House”, un cȃntec făcut pe structura aia superbă de hard rock, irezistibil și expresiv ca ȋn glorioșii ani ’80, pe care nu i-am cunoscut decȃt prin intermediul muzicii. Cȃnd a intrat piesa „Rock’n’Roll Band” situația a fost similară. Evident că spre final s-au cȃntat capodoperele „Blackout” și „No One Like You”, că altfel lumea asta n-ar mai fi aflat ce ȋnseamnă petrecerea.
 

Au fost și niște proiecții nebune, ca de obicei, una a fost chiar amuzantă pentru că cineva s-a gȃndit să facă o „jucărie” grafică cu formele oamenilor de la Scorpions peste drapelul național. A fost haios doar pentru că steagul Romȃniei adună culori ce formează un amestec strident care te face să te gȃndești la boală sau la disperare. S-au mai văzut tot felul de elemente din registrul psihedelic, ori imagini cu muzicienii supuse la cȃt mai multe efecte posibile. La „Big City Nights” apărea jumătate de corp de femeie, ca ȋntr-o reclamă la un brand de neglijeuri, peste o stradă americană. Au trecut vremurile ȋn care nemții făceau isprave ca atunci cȃnd au pus nudul unei copile pe coperta albumului „Virgin Killer”. La bis, Scorpions s-a ȋntors cu hiturile de la MTV, „Still Loving You” și „Rock You Like A Hurricane”, ambele cȃntate ȋntr-un mod demn de numele lor. S-a făcut treabă foarte bună și cu chitarele, chiar și cu vocea „nepăsătoare” pe tot parcursul concertului. Să-i mai țină instalația pe oamenii de la Scorpions și să mai vină! M-am bucurat că am văzut pe ecrane ȋn timpul concertului niște cadre cu niște puștoaice simpatice stȃnd ȋn primele rȃnduri, cȃntȃnd versurile bătrȃnilor și entuziasmȃndu-se, ceea ce m-a susprins plăcut deoarece mulți dintre cei mai tineri tind să refuze clasicii din rațiuni preconcepute.
 
Autor: Gina S.
Foto: Gina S.
Vezi galeriile trupelor: Scorpions

Data concert:  July 16, 2016  | 0 Comentarii  | 3746 Vizualizari « INAPOI

Comenteaza la: Return to Forever - 50 de ani de Scorpions și o petrecere pe betoanele din București

COMENTARIUL TAU

Alte articole din Concerte