Summer Breeze, partea 1

Dupa indelungi dezbateri launtrice, am decis sa impart materialul despre Summer Breeze in doua parti, prima dedicata concertelor si cea de-a doua despre festivalul in sine.
Asa ca, incep prin a spune ca dimineata zilei de joi ne-a prins la cumparaturi in Dinkelsbuhl, oraselul langa care se desfasoara festivalul Summer Breeze de vreo 2 ani incoace, iar la intoarcere am prins o coada aproape nemaintalnita, la intrarea in camping, care ne-a tinut in masina si departe de scena vreo cateva ore bune, noi fiind printre cei fericiti care n-au stat aproape o zi intreaga la coada  de masini. Ajunsi pe la scene un pic dupa ora 15, am pierdut Swallow the Sun dar am prins ultima piesa de la Immolation, salutata cu urale de vreo 3.000 de oameni, lucru care m-a facut sa cred ca am ratat un recital bun. Cu oarecare parere de rau, ne-am asezat sa vedem Fear My Thoughts, cu un recital energic dar lipsit de stralucire, care m-a facut sa caut mai degraba umbra si bere. Am dat insa imediat fuga la scena mare cand au inceput After Forever, nu neaparat pentru ca imi place trupa ci mai degraba pentru ca eram curios sa vad cum performeaza la ora 16 spre deosebire de pozitia de 'semi-headliner' de la Sibiu. Nici o diferenta, nici in atitudine si nici in playlist, aceleasi miscari, aceleasi gesturi teatrale ale lui Floor, cu parul strategic asezat in bataia ventilatoarelor. Coerent si legat, show-ul celor de la After Forever s-a avut parte de cine stie ce lumini, dar 'poza' oferita de pe scena n-a fost rea deloc.

Lacrimas Profundere

Lacrimas Profundere nu mi-au spus nimic, cel putin in concert, pentru ca ulterior, Stef s-a dovedit un interlocutor placut la bere, pe seara. Destul de repetitiva, muzica nu ma impresionase nici pe CD iar show-ul mi-a oferit doar un tobar care merita o soarta mai buna.

Pe la ora 17, un mic interludiu Rage, de doar 40 de minute dar delicios. Trioul sa dovedit in mare forma, prefatand si un show bun in Bucuresti, cu un Peavy glumet (publicul radea, eu doar imi doream sa fi inteles germana) si cu un Smolsky ce arata de la mare distanta si fara nici un efort ca e un chitarist de clasa.

Rage

E destul de surprinzator cum 3 oameni reusesc sa acopere o ditamai scena mai bine ca o trupa de 5-6 membri, dar, ei bine, Rage o fac cu succes. Going Down, Higher Than The Sky, No Regrets sau Soul Survivor au facut deliciul publicului care i-a aplaudat pe cei 3 nemti minute in sir.

Pe Pain Stage incepea The Black Dahlia Murder, m-am grabit la poze dar mai bine as fi stat in public, unde se dezlantuise un moshpit incontrolabil. Desi cu probleme tehnice, americanii nu s-au pierdut cu firea si au dat un recital super-energic, cu o atitudine mai degraba de college boys. Setlistul a continut in principal piese de pe ultimul produs al trupei, executate impecabil si cu multa lejeritate.

Krypteria nu mi-au spus nimic asa ca am mai facut o vizita unui stand cu bere, iar la Doro am aflat ca nu aveam voie sa facem foto decat cu un anumit tip de 'pass' pe care nu-l primisem, asa ca pe timpul recitalului doamnei de fier am fugit catre cortul de acreditari, situat la vreun kilometru de scena, intorcandu-ne dupa Suffocation, dar numai bine pentru Nevermore.

Nevermore

Recitalul americanilor a fost insa destul de ciudat. Am avut impresia constanta ca atat Dane, cu niste miscari destul de nenaturale, cat si sunetistul trupei, erau 'luati' un pic. Daca Dane a cantat totusi corect, desi i s-a parut ca vede oameni de prin Grecia sau Brazilia prin public, sunetistul a zbarcit-o rau de tot, chitarile sunand impiedicat, solourile neauzindu-se decat dupa jumatate iar vocea avand variatii ingrozitoare de volum. Asta nu i-a impiedicat pe trupeti sa isi faca treaba bine pe scena, din setlist nelipsind This Godless Endeavour, Born, I Voyager, Born sau Final Product. Pentru prima data la Summer Breeze, Nevermore au aratat ca o super trupa, reactia publicului a fost incredibila, la orice gest al lui Dane ridicandu-se cativa plutitori peste public. Tanzwut, simpatici si foarte pestriti si cam atat, m-au trimis inapoi prin cortul de presa, la incarcat bateriile pentru Amon Amarth.

Amon Amarth

Show-ul Amon Amarth a fost unul devastator, confirmand inca o data impactul pe care modelul viking il are in zona teutona. Tratata ca un adevarat headliner, trupa si-a aranjat decorul in spatele unei cortine negre, de dupa care s-a ivit la prima piesa un bot de Drakkar cu un dragon pe el. Cu un Johann Hegg in mare forma, recitalul Amon Amarth a cuprins piese aproape de pe toate albumele, unele fiind pigmentate cu 'mici' elemente precum flacari cat casa sau vikingi batandu-se pe scena cu sabii si scuturi de lemn. Fata de Metalcamp, unde ii vazusem anul trecut, Amon Amarth au prestat 'ceas' si si-au intins recitalul pe aproape 80 de minute, timp in care am ascultat clasicul Pursuit Of Vikings, dar si Runes To My Memory, Die Without Fear, Victoriuos March sau Asator, pigmentate din plin cu pirotehnice. Am concluzionat ca Amon Amarth este o trupa care merita vazuta (in cazul de fata asistenta parea sa aiba serios peste 10.000 de capete pletoase) de orice fan de metal si ne-am retras intelepti catre cort, ignorand Dornereich, pe care din pacate nu ii cunosteam.

A doua zi lucrurile au inceput inca de la ora 11, ceea ce a facut ca primele trupe sa prinda mult public inca adormit sau nedezmeticit dar mai ales lipsa. I-am cam ratat din acest motiv pe Dagoba, de care eram foarte interesat, dar am remarcat la ultima piesa ca apucasera sa bage ceva vizeza in public. Am ajuns la timp pentru Illdisposed, care au prestat corect dar cam static, fiind cumva salvati de vocal, simpatic si cu glume in program. Eisbrecher, un goth industrial tipic nemtilor, reusit, energic si cu destule accente interesante, mi-au captat atentia tot datorita vocalului, imbracat oarecum militareste, care a reusit sa faca publicul sa marsaluiasca pe loc mai tot timpul.

Sirenia

Daca Sirenia s-a dovedit destul de subtire, executia fiind modesta (cu clape, bas, cor si chitara rece pe Ipod) iar Monika Pedersen extrem de impiedicata si de aritmica, Necrophobic, cu un Tobias  in mare forma, au inceput cu un violent 'Are You ready for some sweedish death metal' si au starnit headbang de la primele acorduri. O lectie de show, simplu, plin de miscare si energie, in care oamenii de pe scena, imbracati in piele si tinte, n-au ezitat sa bea bere si sa o arunce in public in scurtele pauze dintre piese.

L'Ame Imortelle si-au dat drumul la goth-industrialul lor intr-o imagine de negru complet, de la vestimentatie pana la fum, dar imaginea care promitea ceva-ceva a lasat loc unui show sec si fara stralucire, cu executii vocale stridente si cam false. Repetitivi ca si urmatoarea trupa, End Of Green (inlocuitorii celor de la Crematory), motiv pentru care am preferat mai degraba sa stam de povesti cu cei pe care ii cunoscuseram prin cortul VIP.

Finntroll

Finntroll ne-au facut insa sa ne miscam fundurile mari si obosite inapoi la Main Stage, printre cei mai bine de 10.000 de oameni veniti sa-i vada (dintre care cel putin vreo 3.000 au plecat instantaneu dupa incheierea show-ului). Pitoresti si plini de o energie debordanta, Finntroll au ridicat mii de maini in aer la fiecare piesa iar numarul plutitorilor s-a inmultit considerabil. Nu le recunosc piesele, lucru pe care il regret, dar trebuie sa recunosc macar ca Finntroll reprezinta un deliciu live. Dupa Volbeat, unde arena s-a mai golit, au venit clasicii. Bolt Thrower au prestat un show bun, cu un vocalist in mare forma, care acoperea toata scena invaluita aproape in permanenta in lumini rosii. Reactia publicului a fost instantanee la fiecare titlu de piesa, dar din pacate, dupa jumatate, show-ul a devenit usor plictisitor. Imediat dupa finalul show-ului, ne-am indreptat spre Pain Stage, unde eram curios sa vad cum arata Poisonblank. Arata bine, dar cam atat. Muzica nu-i rea dar e cam la fel iar show-ul nu impresioneaza nici el prea mult, asa ca dupa piesele pe care le-am putut fotografia, ne-am plasat bine pentru a vedea In Extremo.

In Extremo

Nemtii si-au onorat pozitia de cap de afis cu un show dinamic si foarte reusit, cu sunet excelent si lumini pe masura. Peste 15.000 de oameni au cantat aproape vers de vers, acompaniind din voci si acordurile de cimpoi. Dark Funeral au fost nevoiti sa inchida ziua de vineri un pic in umbra show-ului celor de la In Extremo si, desi prestatia lor a fost destul de convingatoare, publicul i-a urmarit mai degraba in trecere spre zona de campare.

Sambata si ultima zi a festivalului n-au propus poate trupele cele mai asteptate de catre mine. Din motive obiective insa, show-urile Maroon si Communic mai degaba le-am auzit decat le-am vazut, ramanand cu regretul ca macar pe cei din urma, care s-au auzit si foarte bine, n-am apucat sa-i 'masor' din ochi. Asta e, ne razbunam cu cei care urmeaza. Ma rog, nu cu Xandria, destul de plictisitori, cu o vocalista care ar fi putut concura la garderoba cu Messiah Marcolin, dar si la voce atat cu Vibeke Stene cat si cu Mikael Akerfeldt. Dar cu Die Apokalyptischen Reiter, da, fara doar si poate.

Die Apokalyptischen Reiter

Un 'bau-bau' numai bun pentru festivalul berii, plin de veselie, si un show complet. Vocalistul, descult, s-a catarat pe boxe, pe schele, pe mojo-urile din fata publicului, comunicand permanent cu acesta si intretinand continuu atmosfera de exuberanta creeata inca de la prima piesa. Tot la muzica de bere ne-am indreptat mergand spre Pain Stage, unde urmau sa se produca Tankard. Ma asteptam la un show la fel de voios, dar a fost pur si simplu un show de thrash metal clasic, cu mult headbang, asezonat cu o burta cat casa si de vreo 2 cazaturi printre fotografi ale basistului. O fi fost tot de la bere?

Tankard

Dark Tranquility e trupa pe care am asteptat-o cel mai mult tot festivalul, si a meritat cu prisosinta. Intens, energic, excelent interpretat, show-ul suedezilor a fost probabil cel mai aproape de public, cu Stanne care n-a ezitat, dupa ce a cerut 'plutitori', sa pluteasca la randul sau pe public. Cu Terminus, Lesser Faith sau Focus Shift de pe Fiction dar si My Negation, Dry Run sau mult asteptatul Punish My Heaven, Dark Tranquility ar fi putut sa cante vreo 2 ore fara ca cineva sa se supere, dar s-au oprit dupa doar 55 de minute, in aplauzele frenetice ale unui public care ar fi vrut mai mult.

Moonsorrow

Moonsorrow, deasemenea energici, mai degraba simpatici decat 'rai' asa cum se prezentasera, pictati naiv, pe corp si fata, nu m-au prea mai 'atins' asa ca m-am pastrat pentru Oomph! Si nemtii n-au dezamagit, publicul cantand versurile inca de la prima strofa. Cu un vocalist care n-a ezitat sa se arunce in public de la prima piesa, Oomph! au avut un show care s-a desprins de stil si s-a dus destul spre heavy-metal, spre deliciul publicului care i-a aplaudat minute in sir.

Caliban au starnit o adevarata dementa in public, nici macar cei stransi parca pentru Oomph! nedorind sa plece. Moshpit, wall of death, iar moshpit, iar wall of death. Cand nu se intampla vreuna din cele doua, toata lumea sarea, atat cei de pe scena cat si cei din public. Cu atitudince, dedicatie si cu o executie exelenta, Caliban au facut fara doar si poate unul dintre show-urile cele mai tari ale intregului festival.

Soulfly, la care n-am avut voie sa facem fotografii, au fost probabil cel mai important cap de afis al festivalului. Si show-ul a aratat ca brazilienii si-au meritat pozitia, desi am ramas un pic cu un gust amar. Pentru ca daca inteleg ca Max sa vrea sa cante Territory sau Roots, nu prea pricep ce cauta in setlist Inner Self sau Orgasmatron, departe de conceptul Soulfly si cantate mai modest decat cei care au ramas acum in Sepultura.

Soulfly

In rest, Babylon sau The Prophecy au sunat de minune, show-ul fiind facut mai degraba de Mark Rizzo, care a sarit si s-a aruncat in toate directiile, si mai putin de Max, prea preocupat sa-si ia sau sa-si lase chitara jos. Cu toate acestea, mai bine de 15.000 de oameni au savurat fiecare secunda din show-ul Soulfly, cu probabil cele mai bune lumini din tot fest-ul.

Finalul Summer Breeze 2007 a apartinut delor de la Pain. Ei bine, delicios final. Cu un Tagtgren carismatic ca de obicei si cu restul trupei plina de energie, cu o executie perfecta. Fara multe hituri, dar totusi cu Same Old Song, Walking On Glass, Nailed To The Ground sau Zombie Slam, show-ul Pain s-a incheiat cu o poza facuta de pe scena, cu toti fanii, artificiile.

Pain

Cu prestatii si bune si slabe, dar si multe excelente, Summer Breeze a meritat fara indoiala toti banii si oboseala drumului. Revenim saptamana viitoare cu mai multe impresii.

Amon Amarth

L'Ame Imortelle

The Black Dahlia Murder

Bolt Thrower

Caliban

Dark Tranquility

Illdisposed

Necrophobic

Oomph!

Pain

Poisonblack