The Answer si AC/DC la Papp Laszlo Sportarena (Budapesta)

La un concert AC/DC mergi clar cu asteptari foarte mari. Fie ca iti place sau nu muzica, sigur ai vazut o inregistrare a unui show unde australienii fac risipa de foc, fum, artifcii si butaforie. Si te intrebi: “oare asa e de fiecare data?”. Da, asa e de fiecare fiecare data. La fel ca si Iron Maiden sau alte trupe de acelasi calibru, AC/DC reusesc sa-si adapteze scenografia astfel incat sa obtina maximum de efect in orice tip de spatiu ar canta. Ca mentiune, desi genurile difera, cred ca acelasi lucru reusesc si Rammstein pe care i-am vazut mai demult in aceeasi Papp Laszlo Sportarena la Budapesta.

Daca ati fost la Iron Maiden la Bucuresti (si v-a placut) va puteti imagina exact starea pe care a oferit-o recitalul AC/DC de luni. Singura deosebire e ca dialogul cu publicul nu e purtat de Brian Johnson (destul de zgarcit la vorba), ci de chitara lui Angus Young.

In deschidere, chiar la ora fixata, au inceput irlandezii de la The Answer – o trupa de hard-rock destul de bine cotata in Marea Britanie. Din pacate pentru mine, n-am reusit sa vad calitatile care i-au facut pe cei de la Kerrang! sa le acorde premiul “Best British Newcomer” in 2006. E drept ca show-ul lor a fost de doar 30 de minute si publicul a fost pe jumatate absent, cu gandurile duse clar la AC/DC; si nici hard-rock-ul cu insertii blues nu e printre favoritele mele.

La inceput n-am inteles de ce organizatorii au lasat tribunele ca pentru un eveniment sportiv, intrucat la concertele rock le pliaza la latimea unui singur rand langa pereti, pentru a obtine mai mult spatiu. Dar cand sala s-a umplut ochi, am inteles: locurile de pe scaune erau ocupate de sute si sute de parinti si bunici cu copii de toate varstele. E inca o dovada a faptului ca AC/DC are cele mai diverse categorii de public dintre toate formatiile care vorbesc despre diavol in mod constant. Apropo, foarte multi parinti le-au luat copiilor cornite din alea rosii care palpaie continuu si care aduc evident aminte de personajul mai sus amintit.

Ei bine, probabil toti acesti parinti si bunici au fost oarecum stanjeniti cand concertul a inceput cu un film de animatie foarte bine facut, in care doua tinere indecente ii mangaiau si ii sugeau coada unui Angus Young-diavol, aflat la carma unei locomotive care mergea cu o viteza incredibila (probabil spre iad). Cert e ca la un moment dat tinerele s-au revoltat si au preluat maneta locomotivei pe care au desfatat-o cu aceleasi mangaieri erotice. Dar Angus Young a revenit, le-a aruncat din tren si a incercat fara success sa opreasca trenul care a navalit intr-o mare de fum si flacari… in sala.

A fost un efect foarte bine gandit, in care ecranul pe care se proiecta animatia s-a desfacut in doua, dezvaluin scena pe care se afla o locomotive imensa identical celei din film.
A inceput, bineinteles, Rock’n’Roll Train, in urletele celor 25.000 de spectatori dezlantuiti (aici includ si copii, i-am vazut cu ochii mei).

Ne-am intors putin in timp, cu Hell Ain’t a Bad Place to Be si Back In Black, fiecare dintre ele avand in spate proiectii video care aminteau de albumele pe care se afla respectivele piese. Am revenit pe ultimul album cu Big Jack, dupa care au urmat (nu garantez ordinea 100% exacta, dar cam pe-acolo): Dirty Deeds Done Dirt Cheap, Thunderstruck, Black Ice si The Jack. De remarcat la Thunderstruck doua proiectii video foarte reusite ale unui arc voltaic albastru. Erau pe ecranele din lateralele scenei si cand se stingeau luminile scenei pentru cateva secunde puteai sa juri ca obiectele respective sunt chiar in sala.

Si un alt lucru foarte reusit a fost numarul de strip-tease al lui Angus, care a reusit, in cateva piese, sa scape de toata uniforma de scolar si sa ramana doar in niste pantaloni scurti negri care aveau pe fund... logo-ul AC/DC, normal. Logo pe care chitaristul a tinut sa-l puna de cateva ori in valoare aratandu-si fundul publicului (ce-or fi zis copiii?).  Oricum, sunt convins ca, dincolo de valoarea de show, lepadatul hainelor a fost un lucru necesar, pentru ca la cat a alergat si s-a zbatut printre flacari si artificii, imposibil sa reziste in tinuta aia deloc comoda.

La Hell’s Bells un clopot urias a coborat din cer, iar Brian Johnson s-a agatat de funia lui ca sa redea intro-ul piesei, dupa care au venit (iarasi, ordine aproximativa) Shoot To Thrill, War Machine, TNT, You Shook Me All Night Long.
Ultimele doua piese ale primei parti au fost dementiale. La Whole Lotta Rosie o doamna gonflabila inalta cat sala s-a urcat pe locomotiva din centrul scenei si, bine manevrata cu sfori, a inceput sa foloseasca vehiculul respectiv ca pe un instrument... aaaa.... al placerii; iar la Let There Be Rock Angus Young si-a facut celebru solo tavalit pe jos in miscari demne de filmul Exorcistul. A fost un moment cu adevarat extraordinar. Chiar daca-l vezi de 100 de ori pe DVD, atunci cand esti “in direct” te rupe pur si simplu, mai ales cand stii ca omul din fata ta are 51 de ani.

Bis-ul cerut cu insistenta a continut Highway To Hell, la care locomotiva a scos mai multe flacari decat la oricare alta piesa, precum si For Those About To Rock, la care au bubuit in nenumarate salve celebrele tunuri care acompaniaza piesa.

Publicul, demential pe tot parcursul concertului, a mai insistat pentru o aparitie, dar n-a fost sa fie. Oricum, de remarcat faptul ca toata lumea a contribuit la show, spre deosebire de concertele de la noi, unde de multe ori cei aflati pe scaune sunt cuminti ca spectatorii de opera. Singurul meu regret a fost ca la acest concert mi-a fost imposibil sa fac poze in orice fel, dar sper ca descrierile sa va poata reda macar o mica parte din nebunia acestui concert AC/DC.