concerte

The Big Boss împreună cu toţi băieţii – ROOT, Sincarnate, Cardinal şi Dead Void live în Fabrica

The Big Boss împreună cu toţi băieţii – ROOT, Sincarnate, Cardinal şi Dead Void live în Fabrica
TRUPE: Cardinal, Root, Sincarnate

Anul 2017 după… Ceva... După masă, presupun şi încă mai suntem nevoiţi să punem la îndoială evenimentele corelate cu data de 1 aprilie. Credeam că după ce am terminat şcoala generală nu mai aveam să aud sintagma „păcăleală de 1 aprilie”, cel puţin nu de la oamenii pe care îi ştiu pentru că umblă în anumite medii. E firesc să vezi că ziua asta contribuie la o firavă idee cu care anumite „entităţi” pot genera oareşce conţinut care să ducă la oareşce trafic. Am zâmbit la anunţul celor de la National Geographic care spuneau că nu vor mai publica fotografii nud cu animale şi tot un fel de zâmbet mi-a provocat şi momentul când pe pagina de Facebook a trupei Bongripper a apărut mesajul: „the only real april’s fool joke is your life,” ceea ce părea destul de just. N-aş fi înţeles de ce în anunţul despre concertul cu ROOT de la Fabrica a trebuit să se specifice că nu e vorba despre o glumă având în vedere data, pentru că, mă întrebam, cine i-ar putea asocia pe cei de la The Romanian Thrash Metal Club cu o astfel de caterincă? Sau care dintre cei ce merg la evenimentele lor s-ar gândi la aşa ceva? Apoi am văzut în ziua respectivă nişte tentative odioase de anunţuri online cu concerte care nu aveau cum să se întâmple, manevrate de nişte oameni pe care nu ştiu unde i-aş putea găsi în viaţa asta şi m-am gândit că poate fi, totuşi, justificat să dai cu un text preventiv dacă te trezeşti că organizezi un concert pe 1 aprilie, pentru că n-ai de unde să ştii ce mişună prin creierele oamenilor care pun la îndoială ceea ce este elocvent şi se încred în ceea ce nu se întâmplă, dar se spune că… Ce contează de fapt în toată treaba asta e că grupul ceh, care este menţionat pe bună dreptate în capitolele primare ale istoriei black metal-ului, adică ROOT a venit cu încă un show în Bucureşti la mai puţin de trei ani de când a făcut parte din a treia ediţie de Old Grave Fest. Dacă data trecută cehii au fost programaţi să cânte în B52, de data asta au venit în Fabrica unde au fost invitate alte trei trupe, total diferite ca gen şi tematică, ceea ce e mai mult decât natural având în vedere că nu prea găseşti pe cineva care să se combine stilistic cu muzica ROOT, aşa că de aceea sunt necesari toţi băieţii. Cine a fost prezent la show ştie că nu vorbim de orice fel de băieţi, iar cine nu, ar trebui să afle în curând sau mai târziu. 

Nu mai fusesem de vreo trei luni la un concert în Fabrica şi le-am găsit pe toate neschimbate, cu exepţia canalului de lângă club. Nu că aş fi văzut un canal, dar nările l-au simţit, iar cei de la Fabrica probabil că n-au nicio legătură cu asta, fiindcă ăsta e oraşul, o localitate okay, interesantă, care încă poate fi confundată cu un uriaş canal sau cu o ghenă, pe o rază destul de mare. Aspectul ăsta îmi încurcă uneori percepţiile, pentru că atunci când ies din casă am o destinaţie precisă şi aceasta nu vizează un subteran populat cu reţele şi creaturi gelationase fără ochi, dar cu gură, aşa cum am văzut eu într-un episod din „Dosarele X”. Dar, am stins ţigara, am lăsat creaturile astea în spate şi am urcat scările alea acoperite cu tablă să văd ce alte creaturi mai aveam să descopăr. Pe scenă tocmai ce urcase trioul danez, Dead Void, iar clubul era aproape pe jumătate plin, într-o atmosferă lejeră. 
 

Iniţial, mi s-a părut că s-a exagerat cu volumele la show-ul ăsta cu Dead Void, dar m-am uitat în spate şi l-am văzut pe Herţu de la Green Sound Team la butoane, iar eu ştiam că el nu face astfel de măgării. M-am gândit că poate cei din trupă au influenţat socoteala, dar pe măsură ce mă obişnuiam cu sunetul, observam că nu volumul era de vină. Poate să fi fost tonul de chitară?! Nici ăsta nu era cu nimic ieşit din comun, ci destul de adaptat acelui blackened doom death practicat de trupă. Teoretic, acest ton nu ar fi trebuit să dea o senzaţie de goliciune sonică la prorpiu, aşa că n-a mai rămas decât execuţia de chestionat, care totuşi nu scoatea în evidenţă erori comise prin intermediul conflictului dintre degete şi coarde, ci altceva… 
 

Acesta a fost concertul de debut al grupul din Copenhaga, în a cărui formulă este şi un membru de la Grave Miasma, pare-mi-se că toboşarul este acela, dar uneori încurc foarte uşor figurile oamenilor, aşa că verificaţi şi voi, iar dacă ştiţi precis, spuneţi-mi şi mie. Cert e că există o legătură între Grave Miasma şi Dead Void, pentru că la taraba de merchandise unde era şi demo-ul danezilor pe casetă – unicul lor material, adică o înregistrare de la repetiţii – era şi un material de la trupa engleză de black death, mai precis EP-ul „Endless Pilgrimage”. 

Noţiunile din black death metal nu au apărut chiar atât de constant în acest show dat de Dead Void, ci doar ca nişte scăpări într-un context doom, care au fost de apreciat. Per ansamblu, mi-a plăcut concertul ăsta, dar nu prea. Simţeam că uneori toboşarul avea posibilitatea să facă lucrurile mai intense, să iasă dintr-un standard demarat la chitară, despre care nu neg că putea fi plăcut şi să-l facă mai interesant. Momentele mele preferate din acest episod Dead Void au fost cele în care toţi cei trei membri foloseau microfonul şi zbierau la unison, asta pentru că nici unul dintre ei nu avea mare expresie pe voce, dar împreună puteau rezolva ceva deosebit. Oamenii din faţa scenei au cam intrat în filmul Dead Void instantaneu, pentru că ceea se auzea acolo suna regulamentar şi astfel urechea putea fi prinsă în pustietatea ilustrată de acest grup. Cu alte cuvinte, actul de deschidere a primit destulă apreciere. Eu pot spune doar că n-aş ieşi din casă pentru această trupă la cum se prezintă acum, dar nici n-aş refuza-o dacă circumstanţele mi-ar scoate-o în cale.
 

Am coborât apoi să sudez câteva ţigări la canal şi m-am întors în scurt timp în club, unde cei de la Sincarnate aveau un prilej special de a ţine un concert, adică lansarea celui de-al doilea full-length, „In Nomine Homini”, care a ieşit în două ediţii de digipack, una extended cu grafică diferită. Concertul mi-a lăsat aceeaşi impresie pe care am avut-o după ce am ascultat noul album al acestei trupe, pe care nu o pot încadra în coordonate geografice precise, deşi oficial ştim că avem de-a face cu un grup bucureştean, mai ştim şi că sunt membri stabiliţi în partea de vest a ţării şi de-aici dificultatea de a găsi o localitate pentru Sincarnate, ceea ce contează prea puţin. „In Nomine Homini” este cu certitudine apogeul artistic al acestei trupe, care îşi continuă parcursul melodic în rigori doom death metal, dar îl perfecţionează în acelaşi timp prin intermediul acestui material pentru care cuvântul „viu” ar putea fi cea mai potrivită definiţie. Astfel, muzica atinge cel mai evocativ nivel din istoria trupei, iar acest concert de lansare a dovedit că punerea în scenă a acestei evoluţii este floare la ureche pentru membrii trupei, sau cel puţin aşa a putut înţelege un spectator cursivitatea şi acurateţea cu care Sincarnate a interpretat piesele de pe noul album. 
 

Principalul factor responsabil pentru acest nou impuls muzical al trupei este aducerea toboşarului Andrei Jumugă, zis şi Putrid, un muzician foarte activ pe-aici, al cărui talent poate fi observat la DorDeDuh, Transceatla, Sunset in the 12th House, Spiritual Ravishment sau Blutrină, de unde putem pricepe că omul n-are prea mari probleme în a trece de la chestii de fineţe şi melodicitate la abordări brutale tipice noilor valuri de death metal şi împreunării lor cu grindcore-ul, adică varianta mai simplificată şi mai amuzantă a goregrind-ului. La show-ul cu Sincarnate din Fabrica vedeam cum cinelul din partea dreaptă a toboşarului, cel responsabil de tensiunea ritmică după părerea mea, se clătina cu tot cu stativ ca la cutremur, dar părea că pe Jumugă nu-l încurcă aspectul ăsta. Dincolo de asta, chitariştii din Sincarnate au avut întotdeauna o viziune captivantă asupra modului de a lega romantismul cu agresivitatea, sau cel puţin aşa numesc eu lucrurile, dat fiind că am avut urechea îndreptată spre muzica lor cam de când s-au apucat de treabă sub numele ăsta, undeva prin anul 2006. Astfel, complexitatea noului toboşar nu numai că acoperă ce lipsea în muzica Sincarnate până acum, dar accentuează acele părţi melodice care ar fi putut să treacă neobservate în trecut pentru un ascultător cu mai puţină răbdare. Mai cred eu şi că aceeaşi manieră de a bate la tobe a adus mai mult curaj celorlalţi membrii care au înfăptuit treceri mult mai rapide şi mai intense în compoziţie, iar interpretarea live a fost excepţională. Atmosfera sinistră a fost mereu o componentă de bază în muzica acestora, dar acum aceasta e şi mai bine definită, ceea ce poate da sentimentul că e mai mult death în compoziţia de ansamblu decât pe materialele precedente, în timp ce câteva tendinţe black, plus alte scheme mai greu de încadrat în subgenuri bine stabilite îşi fac locul într-un fel decisiv. 
 

Clapa e ca şi dispărută odată cu „In Nomine Homini”, un material care face uz şi de ceva speech-uri cu rol de îngrozire şi de cânturi religioase, pentru că tematica Sincarnate continuă să pună întreburi cu răspunsuri sau, mai cinstit, cu trimitere la alte întrebări formulate în filozofia religiilor. Astfel de elemente sunt adăugate după nişte criterii de ritm şi armonie foarte potrivite şi, la concert le-am auzit pe back tracks. Chiar dacă atenţia mi-a rămas fără probleme îndreptată în cea mai mare parte spre ceea ce se întâmpla pe scenă, recunosc că mi-ar plăcea să aud intervenţiile corale live, să văd mulţi oameni pe scenă cu Sincarnate, care să facă ceva ce ar aduce şi mai multă groază în mintea ascultătorului. Cred că la show-ul din Fabrica, vocea frontman-ului, Marius a avut ceva scurte momente în care devenea mai acută, a fost parcă un pic mai evidentă chestia asta comparativ cu ce auzeam în trecut, însă nu vă închipuiţi că a lăsat-o mai moale cu tehnica guturală de death metal pur. Vorbim de acelaşi vocalist, iar până şi părţile lui au fost influenţate de transformarea frumoasă prin care trece trupa. Până acum mai îmi puneam întrebări despre cum ar fi sunat muzica Sincarnate cu o altfel de voce, asta pentru că nu mă atrage, în general, abordarea vocală tipică din doom death şi mi-ar plăcea să aud voci clean în subgenul ăsta sau ţipete, iar vocile grele să rămână în cel mai clasic death metal, dar la concertul în cauză nu am mai simţit că ceva ar fi trebuit să apară în altă formă. Astfel, forţa vocală a lui Marius a fost mai potrivită ca niciodată în starea emanată de muzica acestei trupe, o stare ivită din ironiile sonice şi tematice îndreptate înspre religie şi nu înspre religiozitate, cred eu. La sfârşitul show-ului mi s-a părut că un robinet a fost montant subit pe scenă, însă era doar vocalistul care îşi storcea tricoul, gest care traduce cam cât de multă energie a transpus în acel moment.
 

Pe lângă CD-urile cu noul album aduse de Sincarnate la Fabrica, aceştia au pregătit şi un box special, cu rol decorativ pentru a fi dat spre vânzare fanilor. Această practică de merchandise care nu include discuri sau haine este destul de des utilizată de numele mari sau de cei care vor să aducă o notă mai aparte în imaginea trupelor. Cutia despre care menţionez conţine iconica coroană de „spini”, dar este făcută din fier forjat şi aşezată pe un „culcuş” de fân, fapt care mă face să asociez obiectul cu staulul în care s-a născut personajul central din mitologia creştină, numai că în cutia respectivă s-a născut un obiect de tortură, o coroană cu care pedepsiţii sunt premiaţi, astfel naşterea în lumea asta a devenit un alt pretext de tortură. Că tot am intervenit cu paralele d-astea religioase, specific că la show-ul Sincarnate mi-am dat seama care e piesa mea preferată de pe noul album şi anume, „Liwyāṯān”, ale cărei versuri pornesc de la simbolisitica general acceptată, adică cea biblică, a leviatanului, cu trăsăturile lui distructive. Acum, dacă ne gândim că de fapt e vorba despre un peşte, chestiile astea distructive ajung să fie hrană până la urmă, iar în altă ordine de idei, piesa de la Sincarnate e fabuloasă pentru că, o dată prin intro şi outro se stabileşte într-un fel foarte expresiv acel cadru maritim în care se caută monstrul şi, a doua oară, pentru că toată piesa are o capacitate de a se agăţa de mintea ascultătorului şi de a rămâne acolo pentru destulă vreme. Sunt piese mult mai complexe pe albumul respectiv, dar asta s-a lipit de mintea mea în cel mai eficient mod, deocamdată. 
 

Chiar dacă s-a vorbit de doom death şi accente black atât la Dead Void cât şi la Sincarnate, cred că e lesne de specificat cât de diferite sunt cele două trupe, aşa că transformările au devenit fatale când a venit vremea pentru coloşii serii, adică cei de la ROOT, o trupă cu vârstă respectabilă, pentru că a atins 30 de ani şi cu un domn onorabil care reprezintă imaginea grupului, the Big Boss, pe numele din buletin Jiří Valter, trecut de 65 de ani. De aplaudat este faptul că Centrul Ceh din Bucureşti a contribuit la răspândirea veştilor despre evenimentul cu ROOT şi, pe site-ul organizaţiei a fost publicat un mini-interviu cu trupa. Centrul Ceh susţine desfăşurarea multor socoteli culturale de nelipsit, zic eu, ca scurte exemple din trecut fiind evenimentul în care reprezentanţii au dedicat o serie de proiecţii cinematografie scriitorului Milan Kundera prin intermediul adaptărilor unor lucrări de-ale acestuia în lumea filmului, sau cel în care au organizat o expoziţie centrată pe arta lui Jan Švankmajer şi altor suprarealişti cehi şi slovaci, etc., iar eu consider că formaţia ROOT e demnă de a fi inclusă printre figurile cele mai culte venite din Cehia. Big Boss n-a fost şi nu este un oarecare rocker, el arată ca un artist cu adevărat boem, e fiul unui pianist şi profesor universitar, s-a orientat mai întâi spre blues şi a fost şi la puşcărie în tinereţe din cauza cunoscutelor sale pasiuni pentru ocultism, deci nu cred că am exagerat când am amintit alţi artişti cehi din dimensiuni diferite, pentru că toţi au ceva în comun: au toate creditele pentru o operă originală, iar figurile lor nu au fost plăcute de miliţie. 
 
 

Intrarea lui Big Boss în scenă a fost cumva demnă de descrierea lui de mai sus, adică ceva simplu şi… Elegant, nu? Mie mi se pare un domn elegant… Cu mantie neagră, cu baston şi cu logoul propriei trupe pe piept, cu machiajul lui nebun făcut cu linii frânte şi negre despre care poţi crede ba că îi urmăresc structurile dintr-un ţesut aflat în cutia craniană de natură inumană, ba că reprezintă de fapt nişte crăpături şi astfel, capul i se sparge. Chestia mişto e că liniile nu urmăresc un pattern precis la fiecare show, aşa că uneori spaţiile dintre ele sunt mai mici, alteori mai mari, cred că asta ţine de cheful lui Big Boss. Colegii lui de trupă sunt alţi băieţi eleganţi, îmbrăcaţi în pardesie negre, chitaristul Alesh A.D. avea o mutră total mefistofelică, pe basistul Igor mi-l imaginez preot, dar îmi place să cred că şi-ar fi ales specializarea asta doar ca să stăpânească mai bine terenul celor creştineşti şi să plăsmuiască mai cu folos magia neagră, celălalt chitarist, Hanz mă face să cred că e un bibliotecar şi că arhivează toate apariţiile din demonologie la care plebea n-are acces, iar toboşarul, Paul Dread, care nu avea de ce să adopte aceeaşi ţinută ca ceilalţi pentru că ar fi fost absurd, nu l-ar mai fi crezut nimeni că bate, nu mi-a inspirat vreo tipologie d-asta drăcească, dar amicul Porc mi-a atras atenţia că seamănă cu Dead, ceea ce nu e prea departe de adevăr. Important e să nu-şi facă buzunar la gât sau în alte locuri în care îşi ţine venele, pentru că e un toboşar bun. Cu această imagine a început show-ul ROOT, cu piesa „Life of Demon” care deschide ultimul album al cehilor, „Kärgeräs - Return from Oblivion”, o piesă solemnă cu riff-uri epice, numai bună de deschis un album şi un concert. 
 
 

Au mai tot fost cântece de pe acest release din 2016, urmând „Moment Of Fright”, dacă reţin corect, cu mai mult heavy metal şi cu o structură şi mai evidentă de imn. În fapt, cred că e mai mult heavy metal ca niciodată pe acest nou album, care din punct de vedere tematic continuă povestea de pe „Kärgeräs” din ’96, un material care s-a fixat ca o graniţă între stilurile predominante în discografia ROOT, diminuând aspectele black, fără ca Big Boss să se descotorească de Satan sau de batjocoră, totuşi, sporind însă armoniile în tot felul de fantezii care merg numai bine la sing-along, însă fără superificialitate. Cu toate astea, show-ul de la Fabrica a dovedit o atmosferă cu mult mai funestă, cu mult mai mult black metal decât orice concert făcut de o trupă de gen înfiinţată în lumile contemporane, de la Mgła la Misþyrming, să zicem, care în abordarea lor aranjată pot veni cu chestii marfă, dar sunt incomparabile cu starea pornită de ROOT, iar asta se putea vedea din avion. S-a strigat mai mult „Satan” din public decât la orice show Watain, care ar fi avut un public mult mai numeros. Atitudinea ceremonială a lui the Big Boss i-a menţinut vocea în aşa fel încât impactul să se producă nestingherit, chiar dacă volumul avea uneori de suferit din pricina compoziţiilor, mai precis, părţile joase nu puteau fi întotdeauna foarte audibile, dar cu intervenţiile vocale mai puternice şi mai zgomotoase ale basistului, show-ul a fost complet. Big Boss se mai aşeza pe un scaun din când în când, să-şi tragă sufletul, mai făcea apoi câte o scamatorie cu ceilalţi membri, cât să confirme un mare lucru pe care îl ştim şi de la Fenriz, că black metal-ul nu se ia prea mult în serios, altfel e pericol… Şi ridicol. 
 

Apropo de „Kärgeräs”, un album fără cusur, am avut ceva şi de-acolo în setlist, cum ar fi piesa de titlu sau „Rulbräh”, evident, cu o execuţie nu prea măreaţă pentru că uneori e mai greu de controlat o voce temperată, aşa cum implică această piesă, astfel simţeam că Big Boss s-a pierdut pe undeva. Dar n-a fost nicio pagubă, mi s-a părut că instrumentiştii s-au ţinut bine de acel hard rock frumos. S-a cântat şi de pe „The Book” şi, ca să nu se supere o parte din public chitită pe nenorocire, s-a trecut şi la clasice, cum ar fi „Zjevení”, mai ales că era imposibil să lipsească „666 je 666”, cu care s-a încheiat concertul, fiindcă toată lumea ştia măcar partea asta. Lumea, apropo, n-a fost chiar aşa de multă, ar fi fost loc de mai mulţi indivizi, după părerea mea… Să fi fost un pic peste 100 de oameni… La ROOT a fost ceva înghesuială, după ce la Sincarnate, cei mai mulţi dintre oamenii care au stat la Dead Void au părăsit incinta, dar pe parcurs au venit alţii. În aceeaşi zi a mai fost Rome la Control, neofolk din Luxemburg, de unde s-a scris că au fost aproximativ 300 de persoane, dar nu prea ştiu oameni care să asculte şi Rome şi ROOT şi care să dea ROOT pe Rome, deci vorbim despre colectivităţi incompatibile. Să mai spun că a fost şi Dirty Shirt la Arenele Romane? Cred că ne întrecem cu comedia.
 

E posibil ca show-ul ROOT de la B52, din 2014 să fi fost ceva mai apreciat ca cel de la Fabrica, poate că prima dată cehii au avut setlist mai orientat pe materialele vechi. Din păcate, nu pot compara situaţiile că am lipsit de la primul eveniment, chiar dacă eram în zonă. La concertul din urmă, ROOT a avut şi ceva scheme acustice, tempo general mai lejer, aşa că e cam clar de unde ar putea izvorî nemulţumirea unora, însă eu tot cred că a fost un eveniment de trecut în cărţi.
 



După momentul veteranilor din Cehia a venit vremea celor de la Cardinal, care au schimbat întunericimea cu un sunet mai luminos, dar nu spun asta gândindu-mă la razele soarelui cu care lumea asociază oraşul lor de baştină, Constanţa, ci îmi imaginez un bec ordinar, plin de praf şi insecte moarte, care se tot leagănă în garajul în care aceştia compun muzică. Bineînţeles că am ales garajul ca loc de desfăşurare deoarece printre genurile care se găsesc în piesele Cardinal, descoperim acel tip energic de garage rock care, într-un fel e aşa cum îl ştim din formele anilor ’70, manifestându-se simbiotic cu un stoner rock făcut cu mintea deschisă, cu chef de cântat şi, probabil cu dorinţa de a depăşi neputinţa generală care caracterizează isteria de abordări stoner pe care o găsim în zilele noastre, unde doar câteva excepţii ţin steagul genului sus. De fapt, eu nu ştiu ce şi-au dorit băieţii de la Cardinal, dar le-a ieşit ceva incredibil. N-ar trebui să mire pe nimeni laudele pe care le primeşte acest grup format din patru tineri, când Metalfanul ţine la streaming încă din octombrie, anul trecut, EP-ul de debut al trupei Cardinal, „Noisehead”. Nu mai ştiu dacă am avut sau nu alt material propus pentru streaming, dar ăsta a rămas pe prima pagină pentru că e bun. E cam la fel ca atunci, mai demult, când am auzit o vorbă în documentarul „Such Hawks, Such Hounds”, în care se explorează dimensiunea proto-metal şi consecinţele ei în muzica de astăzi, „Sometimes, the riff is so fucking good you want to hear it over and over again for fifty-two minutes… ” Aşa şi noi, ţinem materialul ăsta la streaming că e atât de bun şi merită să fie ascultat de cât mai multe ori. 
 

Diferenţa de vârstă dintre Big Boss şi membrii Cardinal cred că atinge o jumătate de secol, ori e foarte pe-aproape, dar să nu credeţi că a fost vizibilă vreo lipsă de responsabilitate la cei mai tineri cu privire la felul în care muzica live a fost tratată. Le-a stat bine în poziţia de capete de afiş, ajunşi în aşa postură de voie, de nevoie, pentru că domnul Big Boss a vrut să închidă desfăşurarea ritualică la o oră decentă pentru vârsta dumnealui. Aşa că detaliile psihedelice din muzica celor de la Cardinal şi toate izbucnirile au făcut o închidere mirifică. A fost okay că a rămas şi ceva public, în alt context, o altă trupă românească ar fi fost privită de trei inşi, prieteni cel mai probabil, după ce headliner-ul ar fi terminat treaba. Despre show-ul ăsta mi-e greu să vorbesc dacă e nevoie să spun mai mult decât cuvântul „criminal”, ori să am o oarecare coerenţă. A fost prima dată când am asistat la un concert Cardinal şi cumva, mă aşteptam să fie într-un mare fel, dar ce să vezi?! Parcă a fost mai mult de atât… Părea că, pentru toboşar, intreg universul nu prezintă altceva decât beţe, snare, tom, cinel, tobă mare, cam în ordinea asta sau pe-acolo… Un toboşar tare nebun, în cel mai bun sens şi nu ştiu cu cine aş putea să-l asemăn ca tehnică prin perimetrul ăsta, deci, momentan cu nimeni, aşa cum nu pot să nu remarc că această trupă se situează din start peste multe nume locale din genuri mai apropiate sau pur şi simplu din muzica metal, în general. Atât chitaristul, cât şi basistul fac vocile, separat, amândoi merg pe o cale old-school, primul ocupându-se de aspectul un pic mai mizerabil al muzicii, celălalt fiind mai melodios, dar într-un fel autentic. El are un timbru fascinant care, ce-i drept că se va mai transforma în timp, dar acum este deja într-un mare fel şi mi s-ar părea de vis să rămână aşa, exceptând eventualele evoluţii din capitolul tehnic. Sunt destul de frecvente momentele în care muzica lor se duce şi către ramura punk rock, într-un mod foarte fin şi aproape scăpat de sub control. Asta e marea vrajă a chitariştilor, că par săriţi de pe fix, dar rezultatul care iese din coarde şi pedale e unul elaborat, clasic şi actualizat în acelaşi timp. La show-ul ăsta mi-am amintit de când am văzut Satan’s Satyrs pentru prima şi singura dată, am prins jumătate de concert la o ediţie Roadburn acum câţiva ani, exact când trupa americană a cotit direcţia mai bine spre heavy şi psychedelic cu primul full-length. Acelaşi tip de explozivitate l-am remarcat la Cardinal, doar că băieţii din Constanţa utilizează mai puţin fuzz, chiar dacă se întâlneşte şi un aer Electric Wizard prin muzica lor, însă nu asta e atmosfera dominantă după părerea mea. Câteva foarte scurte pasaje duc mintea într-un mod abstract spre Blue Cheer poate, iar câteva treceri îşi pot găsi uşor influenţa în albumul „Vincebus Eruptum”, păstrând proporţiile evidente. 
 

Cert e că i-aş vedea pe cei de la Cardinal într-un turneu cu Satan’s Satyrs, mi s-ar părea cel mai potrivit lucru care li s-ar putea întâmpla. Satan’s Satyrs să bage „Alucard”, Cardinal să vină cu „Alucarda” – am ascultat ambele piese sâmbătă în Fabrica – deci e clar că acelaşi tip de horror le încântă pe ambele trupe, aşa că n-au decât să umple un van cu scule şi să meargă în toate mizeriile de oraşe… Şi poate vor avea şi groupies deghizate în măicuţe care fac ce fac şi tot varsă sânge peste tot... Cardinal îşi dă „muza” pe faţă, deci şi mai face câte un cover la Satan’s Satyrs cu o execuţie cel puţin demnă. Ei mai obişnuiesc să cânte şi „Instruments of Hellfire” din ce-am mai găsit pe internet. E foarte posibil să fi cântat piesa asta şi la show-ul cu pricina şi eu să fi ieşit la o ţigară şi să nu ştiu. Din ce-am mai auzit în concertul de pe 1 aprilie, mi s-a părut totuşi că muzica făcută de Cardinal exprima şi o latură mai visătoare, pe care am considerat-o de bun agur, mai ales când observam cum intra un solo de chitară în timp ce chitaristul celălalt executa un riff, dar nu vă închipuiţi vreo neconcordanţă mascată de rebeliune, pentru că e vorba fix despre acel fel minunat de a scăpa de sub control cu muzica, de care aminteam mai devreme. Am mai auzit la concertul ăsta piese ca „The Outsider”, „Land of the Fearful Sun” sau „No Sanctuary” şi s-a cântat şi ceva ce nu a apărut încă pe vreun material, aşa că mă opresc brusc cu povestirea asta, pentru ca e cazul şi spun doar că de-abia aştept un nou release de la Cardinal
 


Autor: Gina S.
Foto: Gina S.
Vezi galeriile trupelor: Sincarnate,

Data concert:  April 01, 2017  | 0 Comentarii  | 1722 Vizualizari « INAPOI

Comenteaza la: The Big Boss împreună cu toţi băieţii – ROOT, Sincarnate, Cardinal şi Dead Void live în Fabrica

COMENTARIUL TAU

Alte articole din Concerte