Vulture Industries – Stranger Times over Romania

 I-am tot văzut pe vulturii ăştia norvegienii de prin 2010 şi până-n prezent. Îi găsisem prima dată pe vremea în care se întâmplau lucruri pe reţeaua Myspace şi m-a intrigat numele, îmi dădea o senzaţie inconfortabilă, fără explicaţie raţională şi, timp de câteva luni am ezitat să mă scufund în muzica Vulture Industries. Am ştiut doar că era ceva pentru care trebuia să găsesc un moment special. Nu ştiu de fapt cât de specială a fost seara în care mă întorceam de undeva pe timp de toamnă friguroasă şi nocturnă, când am ales să ascult la căşti primul album al muzicanţilor din Bergen – ce potrivit mi se pare să-i leg de povestea Fraţilor Grim – „The Dystopia Journals”. Am detectat imediat o amprentă cumva arhaică împrumutată de aceşti muzicieni şi transformată în detalii gothic-related, toate asamblate într-un metal avangardist care nu ezita să trezeasca asocieri cu alde Arcturus, mai exact cu „La Masquerade Infernale”. Cu toate astea, vulturii generau altfel tensiunea muzicală, căutând mai mult romantism decât tulburare în manifestările burleşti. Nu-mi amintesc de fiecare dată în ce ambianţă am descoperit o anumită trupă sau artist, dar uite că despre Vulture Industries îmi aduc aminte perfect. Locuiam într-un cartier periferic, plin de factori perturbatori care preschimbau multe deplasări banale în aventuri sau neprevăzut. Cântecele de pe „The Dystopia Journals” făceau totuşi ca pericolul să devină previzibil, nu ştiu să spun de ce. Cel mai cinstit e să zic că atunci am început să-mi însuşesc muzica asta ca pe o coloană sonoră a activităţilor cotidiene. 
 

Cred că primul concert cu Vulture Industries în Bucureşti a fost acum sapte ani, în cadrul Labyrintic Metal Evening, când trupa tocmai lansase „The Malefactor’s Bloody Register”, un album care se apropiase şi mai mult de nevoile mele muzicale, storcând şi mai multă expresivitate de la muzicieni. Era perioada aia în care vocalistul Bjørnar Nilsen venea cu funia pentru spânzurătoare pe scenă, îşi punea laţul în jurul gâtului, iar capătul era aruncat în public. Spectatorii începeau atunci să-şi arate natura de călăi pe care în momentele obişnuite o ţineau ascunsă. Trăgeau toţi de funie şi Bjørnar se înroşea la faţă, cotinuând să cânte despre turmele care se bucură la execuţii. Cu un astfel de show bun de speriat, trupa se prezentase şi la Dark Bombastic Evening, parcă prima ediţie din cetatea Alba Carolina. Tot acolo grupul a revenit şi cu cel mai complex spectacol, cu un golem pe scenă pus pe tot soiul de fapte cu o simbolistică bogată. Pentru „Turning Golem” au apelat la Happy Gorilla Company, un grup de la ei de-acasă specializat pe art performance. Acest moment teatral a fost pus în scenă doar de trei ori în toată lumea, iar conceptul pornea de la nevoia omului de a crede în diverse pentru a-şi justifica existenţa. Am revăzut acest spectacol în Bergen, apoi am prins trupa manifestându-se pe alt fundal, în Oslo, cu un show parte din festivalul Inferno, repus în scenă într-o manieră şi mai complexă la Rockstadt Extreme Fest, sub numele „The Babylon Spiral”. Între timp, norvegienii lansaseră „The Tower”, îl prezentaseră deja la Bucureşti prin 2014, un album care punea accentul pe o atmosferă mai cinematografică, cu ritm mai lent şi structuri melodice mai ondulate, iar răbufnirile tipice metal-ului clasic se împuţinaseră vizibil. Şi, mă întorc în 2017, când Vulture Industries iese la înaintare cu „Stranger Times”, un material pur progressive care întoarce lumea cumva la originea aia mai „profundă” a muzicii rock, în timp ce semnătura vulturilor continuă să fie vizibilă.  
 

Ca să prezinte noul album unui segment cât mai variat, Vulture Industries a pus la cale un turneu ceva mai lung decât cele anterioare, care a început în oraşul de baştină al membrilor. După vreo 15 localităţi bifate, aceştia au făcut o pauză de două, trei zile ca să reia apoi turneul cu un second leg, din Cluj-Napoca. Este deja binecunoscută bucuria vulturilor de a cânta în spaţiul românesc unde, de fiecare dată, publicul e mânat să creadă că nu e rost de o ultimă interacţiune cu această trupă. Ei au vorbit foarte frumos despre experienţa de la Cluj-Napoca, unde au avut vreo 200 de spectactori care au arătat o deschidere impresionantă către muzica respectivă şi cele conexe. Veţi găsi la finalul textului o galerie cu fotografii realizate de colaboratoarea noastă din zona cu pricina, Sebesi Boróka, unde puteţi admira expresiile norvegienilor din timpului show-ului, cât şi pe cele ale trupei de deschidere, Hteththemeth, care a fost alături de Vulture şi la concertul din următoarea zi, în Bucureşti. 
 

Aşadar, Hteththemeth şi Vulture Industries au apărut la Fabrica pe 16 noiembrie, într-o seară în care se întâmplau şi alte evenimente în Bucureşti. Era prima zi a ediţiei de debut Metal Gates Festival, cu Saturnus cap de afiş, anunţat pentru o oră favorabilă pentru cei care au vrut să prindă în aceeaşi seară şi faptele din Fabrica şi pe cele de la Quantic. În Control se afla cântăreaţa americană de dream pop, Chrysta Bell, recunoscută pentru contribuţiile atât muzicale cât şi actoriceşti din lucrările lui David Lynch, colaborând recent şi cu cea mai cunoscută figură a dimensiunii drone, Stephen O’Malley. Cu siguranţă, Chrysta Bell a „furat” ceva oameni din audienţa obişnuită pentru Vulture Industries. Deşi vorbim despre muzici total diferite, până la urmă e firesc să fie mulţi care apreciază şi muzica norvegienilor şi vocea Chrystei pentru că există o componentă comună pe care aş defini-o ca pe o ieşire din rigiditatea realităţii. Cu toate astea, concertul de la Fabrica a adunat cam o sută de oameni. 
 

Hteththemeth din Braşov a urcat pe scenă pe undeva pe la ora 21:00, parcă, bucurându-se de o atenţie deosebită din partea spectatorilor, chiar dacă nu erau atât de mulţi precum cei adunaţi de headliner. Cred că aceştia erau totuşi suficienţi pentru a construi o motivaţie solidă celor de pe scenă, mai ales că existau şi reacţii sesizabile ale ascultătorilor, precum încurajare, entuziasm, apreciere şi tot ce mai ştim. Vocea lui Lao Kreegan este extrem de puternică şi plăcută, iar ceilalţi membri ai trupei nu contenesc să arate că sunt foarte talentaţi în ceea ce fac. În materie de execuţie, oamenii merită notele maxime dacă e caz de vreun dascăl pe zonă, iar poziţionarea lor în vârfuri de clasament la competiţii precum Global Battle of the Bands (2015) sau Wacken Metal Battle Romania (2016) este complet justificată. Deşi îşi caracterizează muzica fără a face apel la genuri ştiute, numind-o „unhuman music”, eu găsesc foarte multe însuşiri umane în ceea ce compun braşovenii. Influenţe sunt de toate culorile, de la post rock sau ritmuri ieşite din transformările moştenirii orientale până la acea grandoare plăsmuită ca o tradiţie în filmele musical, de unde nu lipsesc elemente de metal mai progressive, socoteli atmosferice sau ceva blues. Nu a fost deloc rău ce s-a întâmplat pe scenă la Fabrica în momentul Hteththemeth, dar eu încă n-am reuşit să înţeleg expresia acestei trupe. De la ciudăţenia numelui până la un aşa-zis „mise en scène” şi la ascensiunea notelor în compoziţii, toate mi-au lăsat impresia că iau parte la un fenomen extrem de uman. Când auzeam numele din gura vocalistului prezentându-şi trupa cu accentul corespunzător, îmi imaginam că cineva mă ceartă. Pe fragmentul de intro al concertului, o domnişoară a apărut în faţa scenei şi a făcut câteva mişcări cu un obiect luminos. Era un fel de coardă cu capete intens luminate în roşu, verde şi albastru. Nu am nicio asociere pentru acel obiect, iar senzaţia oferită poate fi descrisă astfel: gânduri aleatorii în timp ce o fiinţă umană îşi arăta fascinaţia pentru corpurile luminoase. Inima de pluş de pe scenă mă făcea să-mi închipui intrigi de telenovelă, chiar dacă mulţi factori fac clar faptul că oamenii de la Hteththemeth caută să expună tot felul de ironii. Când mă gândesc la ce am mai văzut de la această trupă în materie de video, nu-mi vin în minte decât cuvinte ca: divorţ sau succesiune. Muzica pe care am ascultat-o la concert, compoziţiile de pe „Best Worst Case Scenario”, un album cu o istorie luuuuungă, a pătruns prin tot felul de sfere emoţionale pe care mi le-am tradus cu imaginea unui om care inventează un act dramatic (vezi măştile de teatru prezente pe scenă) şi care apoi trăieşte această dramă până când starea se consumă, iar subiectul devine fericit prin contrast cu experienţele trecute, chiar dacă nu a fost ilustrat un fundament pentru tristeţile trecutului. Ştiu, n-am înţeles nimic din filmul acestei trupe, dar mai vedem pe viitor ce se mai întâmplă. Dacă se schimbă ceva la percepţia mea, vă anunţ. Una peste alta, dacă n-am înţeles muzica, am priceput însă criteriul care a servit la alegerea Hteththemeth pentru a deschide concertul Vulture Industries. Există o potrivire pe undeva, iar această combinaţie a adus trupei prilejul de a mai prezenta muzica şi în alte circumstanţe, drept pentru care gaşca din Braşov a pornit ulterior spre Belgrade, ca apoi să revină în Timişoara, făcând din sosirea Vulture Industries în zonă un motiv pentru a da un mini-turneu. Apropo de Timişoara, un loc adăugat ulterior în schema turneului european, căutaţi să vedeţi cum vocalistul norvegian vă invită la concertul de-acolo folosind limba română, eveniment care va avea loc pe 21 noiembrie în Daos. 
 

Curând au apărut norvegienii pe scenă, cu cămăşi, cu bretele, aşa cum îi cunoaşteţi. În primul rând mi-a atras atenţia calitatea sunetului, mai ales că în ultima vreme, Fabrica a devenit uşor problematică la capitolul ăsta. Depinde foarte mult de stilul muzical ca un show să iasă cu sunet bun, fiindcă uneori parcă frecvenţele din başi se împrăştie cam aiurea şi astfel, câteva elemente devin inaudibile. Nici la opening act n-au fost probleme de sonorizare, dar când s-a ajuns la punctul maxim de interes al serii, toate s-au auzit într-un mare fel. Vulture Industries începuse concertul cu o piesă nouă, bineînţeles, misterioasa şi psihedelica „Tales of Woe”, iar oamenii erau toţi adunaţi lângă scenă, făcând o mulţime densă care se desfăşura până în dreptul intrării principale în club, cu câţiva oameni ascunşi si prin spate şi probabil şi în camera în care se vindea merchandise. Apropo de merchandise, cei de la Vulture Industries au fost mai bogaţi ca niciodată, fiindcă dincolo de noul album disponibil pe CD şi vinil, alături de variantele pe CD ale celorlalte materiale, erau multe haine cu toate creaturile pământului, în principiu ilustraţii cu dinozauri expulzaţi din ierarhiile sociale, toate „etichetate” cu Twilight 13 Media, dar erau şi cărţi poştale cu fotografii ale membrilor semnate. 
 

A urmat „Strangers” în setlist când am observat că Vulture nu apăruse cu toboşarul din toate vremurile, Tor Helge Gjengedal, care a fost şi la Sulphur, ci cu un colaborator de nădejde cu care trupa a venit şi la show-ul din 2014 din Bucureşti, petrecut pe aceeaşi scenă. Acesta din urmă are un stil foarte frumos fiindcă include mai multe cinele în muzica asta şi e interesant că bate într-un mod foarte viu pentru un grup dependent de metronom. Spun dependent pentru că în compoziţii intră clape şi trompetă, pasaje executate tot de aceiaşi memebri la înregistrări. Ceea ce mă face să cred că nu au găsit până acum instrumentişti disponibil pentru deplasări, aşa că aceste elemente ajung pe back tracks. Evident că ar fi minunat să le avem şi pe acestea live, iar de excluderea lor nici nu se pune problema, fiindcă asta ar omorî cele mai importante componente din anumite fragmente. De exemplu, la piesa menţionată, trompeta aia cu linie „mortuară” determină magia momentului şi completează superba linie de voce la fix. Nici cu soloul de la final nu mi-e ruşine, un pasaj pus în scenă la Fabrica excepţional, care a amintit de ceva din vraja King Diamond mai mult ca intenţie decât ca structură melodică, în vreme ce schemele de backing vocals ar putea fi asemănate cu ceea ce fac cei de la Leprous, dar putem să fim mai cinstiţi, să mergem la origini şi să atribuim o mini-comparaţie chiar cu Queen. 
 

Treaba a continuat cu suspans muzical de calitate, mai precis, „Pulse of Bliss” de pe „The Tower”, cu Bjørnar şi expresiile lui de nebun. Grupul scandinav a intrepretat apoi altă piesă de pe acelaşi album, „Blood on the Trail”, care a avut probabil cel mai alert tempo din tot setlist-ul. Încă un cântec din 2013 şi apoi, muzicanţii din Bergen au revenit la noul album, explorându-i fascinanta dinamică cu solouri interpretate incredibil de frumos. Am observat cu această ocazie şi cât de naturală apare acum vocea acestei trupe, nu că tenta bizară din trecut ar fi avut vreo latură negativă, dar vorbim despre ceva diferit în prezent. Cert e că nivelul actual al trupei este unul foarte, foarte ridicat. Cu toţii au devenit mult mai perfecţionişti, iar faptul că noul material are un ritm mai temperat, nu înseamnă că e mai facil de interpretat live, ba din contră. Contrar accepţiunilor generale, scăderea vitezei a dus la creşterea complexităţii şi un exemplu aici este „Something Vile”. Până şi tamburina devine mai plăcută ca oriunde altundeva în aranjamentul celor de la Vulture Industries, iar asta nu-i o noutate, doar că apare un efect foarte notabil atunci când Bjørnar hotărăşte să o folosească în combinaţie cu un băţ de tobă. 
 

Pentru ultima piesă înainte de encore, vulturii au ales „Lost Among Liars”, o altă frumuseţe din discografia lor cu multă melancolie în structura melodică. O chestie mişto s-a întâmplat când mă uitam mai demult la un episod din primul sezon al serialului „Lie to Me”, o producţie americană de tip crime în care nişte oameni se specializează în analiza expresiilor faciale pentru a scoate la suprafaţă adevărul în diverse cazuri politice şi sociale… E vorba despre o altfel de miliţie, cu alte cuvinte, care prinde minciuna în fapt. E, în episodul de care amintesc, la un moment dat, pe soundtrack se aude pentru câteva secunde o temă super-asemănătoare cu cea care încheie piesa „Lost Among Liars”. Cu prima ocazie am vorbit cu Bjørnar despre treaba asta, mai ales că legătura era mură-n gură, se vorbea despre minciuni şi aici şi dincolo. Curios a fost că omul mi-a spus că nu ştie nimic despre acest lucru, deci dacă într-adevăr avem de-a face cu o coincidenţă, mi se pare fabulos, deoarece începem să intrăm în alte aspecte precum inconştientul colectiv şi alte maimuţe psihanalitice. Dar cum nu putem fi siguri de nimic în lumea asta, iar eu n-am nicio pregătire, o lăsăm aşa. 
 

Revin la seara din Fabrica, când cei de la Vulture Industries au fost chemaţi în mod vehement la bis şi aşa s-a mai cântat „The Tower”, iar la final, tributul trupei pentru cea mai mare inspiraţia a sa, Devil Doll, interpretarea opus-ului de 20 şi ceva de minute, „Eliogabalus”, devenit „Blood Don’t Eliogabalus”, cu o durată redusă considerabil. Astfel, frontman-ul a preluat din nou ceva din demenţa „domnului Doctor”, aceasta fiind secvenţa în care acea alienare mentală cuprinde întotdeauna şi publicul, în mod direct. Cine a mai fost la concertele norvegienilor ştie că în acest punct, vocalistul coboară de pe scenă şi pune circul în funcţiune, formând un tren cu mulţimea care dă ture spaţiului de desfăşurare. De data asta, Nilsen se temea că nu va fi suficient loc în Fabrica pentru asta, dar nu a fost cazul şi, apoi şi-a văzut de nebunia obişnuită cântând din mijlocul publicului. Toţi din acest grup au dat semne că s-au simţit foarte în regulă pe scenă în Bucureşti, iar Nilsen a specificat asta de multe ori printre piese. Pentru mine, combinaţia asta de cânetce de pe ultimele două materiale funcţionează extraordinar de bine, iar trimiterile la lumea circului, care încă se identifică în muzica norvegienilor, mi-au picat şi mai bine decât în trecut. Asta pentru că mă gândeam cu ceva zile înainte de concert cât de mult lipseşte acel misticism al circului în prezent, când astfel de activităţi au devenit depăşite, câta forţă emoţională şi nu numai au mutanţii şi toţi ceilalţi anormali, nişte şamani fără scop evident, a căror existenţă este extrem de importantă pentru echilibrul interuman, doar pentru că pe aceaşi planetă trebuie să coabiteze atât cele convenţionale cât şi neconvenţionale. Vulture Industries poate să reaprindă acest misticism pe care îmi e greu să-l explic acum, tocmai d-aia apreciez foarte mult trupa asta.