concerte

Warrel Dane live la Hard Rock Café, un film aproape lacrimogen

Warrel Dane live la Hard Rock Café, un film aproape lacrimogen
TRUPE: Nevermore, Warrel Dane

Am ajuns pentru prima dată ȋn viaţă la Hard Rock Café din Bucureşti ȋntr-o seară de marţi, mai precis pe 13 septembrie. Firesc ar fi fost să ȋnregistrez nişte vorbe despre treaba asta ceva mai devreme, adică a doua zi după momentul cu pricina, dar pentru că timpul mi se comprimă ȋn chip ilogic, ȋmi permit să vin cu un rezumat la două zile şi un pic după ce Warrel Dane a susţinut un concert ȋn Bucureşti, un episod ce a fost inclus ȋntr-un capitol secund al unui turneu european. Turneul a fost prezentat ca un prilej de a aniversa 15 ani de la lansarea celui mai spectaculos album semnat de Nevermore, „Dead Heart in a Dead World” şi iată cum vorbim deja despre fix 16 ani scurşi de la scoaterea ȋn lume a acestui material. Dat fiind că am ȋnvăţat să acord atenţia cuvenită muzicii create de Nevermore d-abia ȋn urmă cu ceva ani, m-am gȃndit că nu e frumos ca solistul Warrel Dane să treacă prin Bucureşti ca să cȃnte acompaniat de o trupă, iar eu să mă fac că plouă. Am ȋnţeles cu adevărat valoarea pe care această trupă americană a lăsat-o ȋn istoria muzicii metal abia cȃnd Warrel Dane ȋşi lansa albumul solo ȋn 2008. Pȃnă atunci, am trăit ȋn jurul multor oameni ce acordau un respect aflat peste firea omenească acestei trupe, pe care mi-o recomandau frecvent, iar eu le răspundeam de fiecare dată că mai bine ascult „Mental Funeral” - Autopsy sau „Massive Killing Capacity” - Dismember. Nu că ar exista vreo legătură, dar astea sunt două exemple de albume potrivite cu atȃtea nuanţe şi atȃtea ȋntrebuinţări fascinante ale chitarelor, care m-au determinat să ȋnchid ochii la multe alte manifestări ȋntȃmplate, ȋn general, ȋn muzica metal. Apoi, pentru o bună bucată din viaţa mea, death metal-ul a acoperit cam tot ce era necesar. 
 
Bun, merg la Hard Rock Café ȋn sfȃrşit, un loc „controversat”, dacă mi se permite exagerarea, aşezat ȋn Parcul Herăstrău şi menit să aplice standardele tuturor spaţiilor deţinute de brand-ul Hard Rock ȋn toată lumea, adică ceva ce implică şi gusturi mai deosebite ȋn materie de pierdut vremea, dar şi clişee agresive pentru bunul simţ, iar acestea vizează capitolul de imagine, bineȋnţeles. Auzisem tot felul de vorbe cum că lucrurile pe care ţi le poţi cumpăra de la Hard Rock Café sunt foarte scumpe, indiferent că vorbim despre băutură sau mȃncare, pentru că aici oamenii obişnuiesc să bage ceva pe sub nas cȃnd muzicienii ȋşi fac de lucru pe scenă. Amănuntele din poveşti ȋntreceau „scorurile” localurilor din Oslo uneori, aşa că de la un punct era clar că e rost de o particularitate a oamenilor care locuiesc ȋn această ţară şi adoră să ȋnflorească detalii. Iată că nu e chiar aşa, deşi Hard Rock Café nu e un local deloc ieftin, dar nici ceva nemaiȋntȃlnit ȋn Bucureşti. Spaţiul este larg, dar plin de mese şi cu un bar impunător fixat ȋn centru, aşa că un concert poate fi problematic dacă adună mai mulţi oameni decȃt cei care au venit să-l vadă pe Warrel Dane, să fi fost vreo 70-80, dar nu garantez nimic pentru că nu ştiu să estimez chestii de acest tip. Dincolo de pereţii decoraţi cu chitare scumpe, puse ȋn carcase de protecţie ca la muzeu şi dincolo de tot felul de chestii fetişiste agăţate, precum ar fi ciocatele unui personaj X, sau costumul blănos cu leopard print al nu ştiu cui, tavanul, destul de curpinzător, e plin de tobe făcute din material transparent, care servesc ca lustre. Mi se pare că singurul cuvȃnt care poate traduce ideea asta este „pagubă”. Per asnamblu, locul aduce un iz de capsulă a timpului, sau poate că spun asta şi pentru că la concertul lui Dane am văzut cȃteva dintre figurile care populau evenimentele de acum mai bine de 10 ani, iar pe cele din prezent mai puţin, dar şi pentru că imaginile filmate la concerte şi puse pe LCD-urile care ȋnconjoară barul arătau ȋntr-un fel arhaic, ca să nu mai zic de muzica pusă atunci cȃnd nu se cȃnta pe scenă, adică hituri ale altor vremuri decȃt cele actuale. Dar există totuşi un mare necaz asociat locului acesta: sunetul. Are acea factură de coridor care nu pare să poată fi evitată cu nicio setare sau artificiu. Amplasamentul obiectelor şi materialele care căptuşesc acest spaţiu poate fi unul dintre motivele pentru care acest tip de sunet ne face pe unii dintre noi să ne ȋnchipuim rockeri din paleolitic interpretȃnd ceva, dar cred că nici sculele nu sunt alese după cele mai isteţe noţiuni. Dacă vrei să stai foarte aproape de scenă la un concert ȋn Hard Rock, poţi mai degrabă să renunţi la ideea de a merge la eveniment, pentru că atȃt pe scenă cȃt şi ȋn jur e haos şi atȃt. Voce n-ai să auzi decȃt ȋn propria imaginaţie şi vei asculta doar instrumentele care se află pe partea ȋn care te-ai aşezat. Oricum, avȃnd ȋn vedere că sunt multe mese ȋn faţa scenei, poţi să te lipseşti de gȃndul ăsta şi să stai liniştit ȋntr-un punct aflat mai ȋn spate. Sau, hai să fiu de treabă şi să zic că situaţia a fost aşa neagră doar ȋn seara cu Warrel Dane, iar ȋn rest, lucrurile se pot desfăşura foarte ȋn regulă. Aşa că, puteţi merge la showuri cu Bosquito sau Cristi Minculescu liniştiţi. Sigur că am exagerat cu toate aceste detalii, dar sunt multe cazuri cȃnd locul ȋn care se ţine un eveniment are o mare influenţă asupra percepţiei ascultătorului. Orişicum, concertul despre care vă vorbesc s-a dovedit a fi unul foarte interesant. 

Dreamrites, nişte greci din Larissa au deschis schema lui Warrel Dane cu un heavy metal foarte frumos executat… Heavy metal ca la carte inspirat din primele albume Iron Maiden, ȋnsă nu doar cele cu Di’Anno la voce, cȃt ceva mai mult Maiden. Grecii ăştia nu sunt chiar ca suedezii de la Enforcer cȃt să se ducă la rădăcinile stilului new wave of British heavy metal şi să glorifice aşa multe detalii tipice power-ului şi speed-ului din cele mai vintage. Dar, cei de la Dreamrites fac o treabă destul de cinstită la rȃndul lor. Cel mai probabil că ȋncă le place să asculte ceva albume Judas Priest şi ȋn compoziţiile lor mai intervin şi ceva pasaje acustice din cȃnd ȋn cȃnd, fără să aibă chiar aşa un caracter epic cum auzi la giganţi ca Scorpions, dar oricum, nu cred că are nimeni astfel de pretenţie. Registrul vocal este foarte temperat, aşa că vocalistul nu face uz de inflexiuni explozive sau tonuri stridente, dar are o gravitate anume care e foarte plăcută, sau aşa am putut ȋnţelege eu, date fiind condiţiile de sunet din acel loc.
 
 
Acum, nu ştiu ce să vă spun despre setlist-ul Dreamrites de la Hard Rock Café. A fost pentru prima dată cȃnd am avut contact sonor si vizual cu această trupă, ce pare că menţine nişte obiceiuri pe care le-am ȋntȃlnit la cȃţiva greci. Nu ȋmi place să fac generalizări pornind de la locul de provenienţă, aşa că doar menţionez ceva ce am observat ȋn legături cu unii dintre ei… Şi anume că, unii greci au ceva probleme ȋn a-şi face muzica şi biografia cunoscută prin intermediul internetului, alţii nu se pot descurca să-şi vȃndă albumele prin aceste mijloace, alţii nu vor să răspundă la interviuri, iar cȃnd răspund, mulţi sunt foarte reţinuţi. Sigur că nu aşa stă treaba la nivel general, dar Dreamrites este un exemplu de greci despre care n-am putut să aflu mare socoteală de prin registrele virtuale. L-am auzit pe vocalist spunȃnd la show că are să cȃnte ceva de pe un material recent, dar poate că o fi fost vorba tocmai despre materialul de debut. Mă gȃndesc că un fapt precum acela că trupa de-abia s-ar fi ȋnfiinţat, ar putea să scuze tot acest mister. Imaginea lor e una destul de pestriţă, aşa că, ȋn timp ce basistul şi unul dintre chitarişti sunt din „filmul” muzicii pe care o cȃntă, cu breton, cu păr creţ, bullet belts şi adidaşi corespunzători, ceilalţi sunt mai greu de inclus ȋn dimensiuni d-astea clasice. Vocalistul este o prezenţă specială, cu un corp masiv, nişte pantaloni cu ceva benzi textile care atȃrnă şi atrag privirea şi cu nişte Nikies ȋn cel mai sportiv stil şi coloraţi cu cel mai agresiv portocaliu, el face tot felul de acrobaţii şi are texte simpatice cu cei aflaţi ȋn faţa scenei. Era foarte amuzant să-l vezi pe scena aia mica din Hard Rock Café pentru că proporţiile nu păreau foarte ȋn regulă. De pe la mijlocul setlist-ului, Dreamrites a surprins ȋn cel mai bun sens al cuvȃntului cu ceva riff-uri şi solouri de mare fineţe, concentrȃnd cȃteva dintre cele mai frumoase tendinţe ale anilor ’80. Pentru că această trupă respiră Iron Maiden pur şi simplu, evident că au ȋncheiat showul cu o preluare de la britanici, mai precis „Powerslave”. 
 
 
Acum, că ajung ȋntr-un final la Warrel Dane, ȋmi doresc să justific şi titlul acestui rezumat. Nu ştiu dacă ȋmi va ieşi, dar să ȋncep cu ȋnceputul. Ştim că undeva la ȋnceputul anilor ’90, Warrel Dane şi colegul de la Sanctuary, Jim Sheppard s-au găsit cu Jeff Loomis (Arch Enemy), care la rȃndul lui a avut ceva tangenţe cu Sanctuary, ȋn calitate de membru live. Au agăţat un toboşar şi iată Nevermore, o trupă care a ȋmbinat ceva stiluri astfel ȋncȃt să nu poţi să o incadrezi prea uşor ȋn dosare şi căreia nu i-a trebuit prea multă vreme să se facă remarcată. Ȋntr-o vreme ȋn care majoritatea alegea ba tehnicitate maniacală, ba melodicitate alunecoasă, Nevermore a ajuns să le vrea pe ambele şi cred că apogeul unei astfel de conglomerări s-a produs odată cu albumul „Dead Heart in a Dead World”. E un album despre care poţi spune şi că e direct, dar şi că e complicat, depinde pe ce ȋţi cade accentul. Despre vocea lui Warrel la fel, ba pare că ȋţi reproşează ceva, ba are o direcţie care seamănă a nostalgie, dacă nu devine chiar o definiţie a anxietăţii. Pe scurt, e genul ăla de voce despre care spui că e „unică” şi ai ȋncheiat socoteala. Dar, cu toată unicitatea lui, este Warrel ȋndreptăţit să facă turnee prin care să se lege de ascultători tocmai cu albumul „Dead Heart in a Dead World”? Acest album este fără doar şi poate creaţia lui Jeff Loomis, de altfel, singurul chitarist  care a lucrat la material. Ȋnsă ȋn zilele noastre, se fac chestii de merchandise, adică tricouri cu imaginea acestui album şi cu numele Warrel Dane peste. Nu e frumos, aşa-i? Cel mai probabil că nu, dar dacă te uiţi un pic ȋn ochii lui Dane, ȋnţelegi imediat că altceva de făcut nu i-a rămas. Aşadar, a adunat nişte oameni şi a plecat ȋn turnee, nu foarte lungi, cu scopul de a cȃnta integral albumul Nevermore din 2000. 
 
Pȃnă la acest concert, nu l-am mai văzut niciodată pe Warrel Dane, aşadar nu am nicio experienţă cu Nevermore live. Am auzit doar nişte poveşti frumoase, cum ar fi cea legată de show-ul Nevermore din 2001, ȋn Tȃrgu Mureş, despre care Warrel Dane ȋşi amintea oarecum ȋntr-un interviu mai vechi pentru Metalfan, cȃnd grupul din Seattle i-a fascinat şi pe cei care veniseră chitiţi pe Annihilator sau Soilwork. Nu m-am uitat la live-uri din vremuri recente, nu m-am uitat nici la fotografii şi nu aveam nicio aşteptare de la concertul din Hard Rock Café. Cȃnd a ȋnceput momentul lui Warrel Dane, m-am apropiat puţin de scenă să fac o fotografie, două. Warrel Dane mă trimitea cu gȃndul la personajul principal din minunăţia aia de film din 2011, „Hobo with a Shotgun”, doar că era faţa vulnerabilă a acestui caracter, aşa că n-avea nici shotgun şi n-avea de gȃnd să rezolve pe nimeni. Lăsa impresia că nu prea ştie ce caută pe scenă şi nici ce vor toţi oamenii ăia de la el. Se mai dezechilibra uşor uneori şi apoi se mai ducea să bea nişte apă făcȃnd nişte gesturi cam disperate. Mi-a trecut un cuvȃnt prin minte: heroină. Acum ȋnsă, mă gȃndesc că Dane e diabetic şi oare cȃt de mult să-i placă unui om acele şi nenorocirea ca să fie şi dependent de heroină ȋn astfel context?! Aşa că explicaţia asta poate să iasă din calcul, chiar dacă fostul solist de la Nevermore afişa toate caracteristicile unui dependent. Se poate ȋnsă să fi fost foare beat. Sunt multe relatări de pe vremea cȃnd Dane cȃnta cu Nevermore şi se urca pe scenă cȃt mai terminat cu putinţă. Ȋntr-un scurt interviu de prin 2011, el spunea că Nevermore este cea mai mare trupă distrusă vreodată de alcool. Cert e că nu ştiu ce se ȋntȃmplă cu Dane, dar cuvȃntul wasted se potriveşte cel mai bine. 
 
 
Warrel Dane a venit acompaniat de o gaşcă de instrumentişti din Brazilia, genul ăla de băieţi foarte talentaţi şi devotaţi ideii de execuţie perfectă, astfel ȋncȃt ȋi găseşti ȋn filme homemade pe YouTube, ȋn care ȋţi arată cȃt de bine interpretează ei nişte muzici. Ȋntr-adevăr, la acest concert s-au prezentat foarte bine şi au executat ȋntr-un mare fel nişte compoziţii şi fragmente destul de complicate sau imprevizibile, cum ar fi chitarele de la mijlocul piesei „The River Dragon Has Come”. La fel a fost şi cazul preluării Simon & Garfunkel, „The Sound of Silence”, piesă ce are multe pasaje originale, paradoxal. E genul ăla de cover care te face să nu-ţi dai seama de origine. Mie mi-ar fi plăcut să aud ȋntreaga melodie ȋn stilul ȋn care e abordată introducerea pentru că e un ton de chitară foarte frumos acolo. Apoi, lucrurile scapă de sub control pe riff-uri şi tobe şi după ce ȋncetează să fie captivante, devin enervante. 
 
 
Albumul „Dead Heart in a Dead World” nu le-a pus mari probleme brazilienilor, cu excepţia unor faze ȋn care melodicitatea nu mai cerea nicio structură „sigură”. La capitolul ăsta ȋn care notele se aşează peste cele mai ondulate scheme şi pentru care mȃinile trebuie să alunece ȋntr-un anume fel dezinvolt pe coarde, instrumentiştii lui Warrel Dane nu au ȋnfăptuit cine ştie ce surpriză, dar asta nu ȋnseamnă că e foarte greşit ce au făcut ei, ci că e vorba de o stare de spirit ȋn care sunt educaţi muzicienii zilelor noastre. Acest concert putea fi minunat, dar Warrel Dane era total pe lȃngă situaţie şi categoric de nerecunoscut. Vocea lui era mai degrabă un zgomot abstract care urca şi cobora fără vreo noimă. Dramatismul din tonul lui nu se mai putea face auzit, lăsȃnd loc suficient de mult pentru dramatismul situaţiei. Tot momentul ăsta cu showul Warrel Dane a fost ca un film. Era un scenariu despre un muzician foarte talentat care la un moment s-a dus dracu’! Dar el continua să cȃnte şi nu părea să aibă o problemă cu asta. Ba chiar era pus pe glume. Acest personaj era conştient de stadiul ȋn care află, dar nu avea nicio altă alternativă mai bună. Tot el ne-a făcut să ȋnţelegem că şi-a furat mulţi pumni ȋn gură de la viaţă prin intermediul unui album solo. Aceste personaj parcă nu te face să-l cerţi, nici să-l compătimeşti, nici să-l susţii, ci pur şi simplu să ȋl iei aşa cum e. Ăsta e Warrel Dane, un om pierdut care ţine să facă o ȋntȃmplare din pierzanie lui. Cumva, show-ul ăsta putea fi perceput şi ca un act de performance art, ceva axat pe degradare, ironie şi nepăsare. Trebuie să specific ȋnsă, că la ultimele piese de pe albumul Nevermore, adică „Believe in Nothing” şi „Dead Heart in a Dead World”, vocea a ȋnceput să semene foarte mult a Warrel Dane. Nu ştiu ce s-a ȋntȃmplat, dar a fost destul de okay treaba asta. 
 
 
După ce Dane şi compania au terminat de cȃntat albumul „Dead Heart in a Dead World”, au anunţat că urmează o pauză şi că mai au ceva de oferit. Pauza a fost mai scurtă decȃt timpul necesar pentru a fuma o ţigară şi oamenii s-au ȋntors pe scenă şi au cȃntat o piesă de pe „Enemies of Reality”, dacă nu mă ȋnşeală memoria şi după, a fost o melodie pe care nu am recunoscut-o nici ca parte din Nevermore, nici ca parte din Sanctuary. M-am gȃndit să fac o glumă şi să ȋmi imaginez cum ar fi dacă Warrel Dane s-ar apuca de compus ceva nou. Apoi au urmat două piese de pe albumul solo a lui Warrel din 2008, „Praises to the War Machine”. Bineȋnţeles că a fost inclus cel mai slab moment de pe acest album fabulous – cu refrene colosale, solouri superbe şi numai bun pentru introspecţii – şi anume, piesa „Brother”. Structura acestei melodii este, după părerea mea, fix aceeaşi care funcţionează şi pentru cȃntecele de cerşit şi pentru unele dintre cele mai vȃndute hituri din industria mainstream, ȋn acelaşi timp. Partea bună e că după aceea a urmat piesa care deschide albumul respectiv, „When We Pray”, o piesă simplă care prinde mintea ȋntr-un tărȃm plăcut. Partea rea e că nici brazilienii nu mi se mai păreau convingători ȋn acest moment. Poate că treaba asta era prea simplă pentru ei. Concertul s-a ȋncheiat după o altă piesă Nevermore - Born şi cred că m-am bucurat sincer să-l văd pe Warrel Dane pentru prima dată şi, cel mai probabil pentru ultima. Chiar dacă nu a fost un concert reuşit din cauza multor aspecte, ȋl voi ţine minte cu siguranţă şi nu-l voi asocia cu vreun regret. Unii oamenii preferă să se degradeze şi asta ȋi ţine cumva pe linia de plutire, altfel, probabil că nu ar mai exista. 
 
Autor: Gina S.
Foto: Gina S.
Vezi galeriile trupelor: Nevermore, Warrel Dane

Data concert:  September 16, 2016  | 1 Comentarii  | 2503 Vizualizari « INAPOI

Comenteaza la: Warrel Dane live la Hard Rock Café, un film aproape lacrimogen

  • Exact asa a fost, cum zici tu. Cel mai trist concert din viata mea.

    1. Posted by Geralt de Rivia | 16 Septembrie 2016 21:13
COMENTARIUL TAU

Alte articole din Concerte