WATAIN: concert in club Colectiv, Bucuresti

Wow! Scriu o recenzie după atâția ani. Nici nu ştiu cum se mai face. Sau... Trebuia să se facă cumva? De obicei, cronicile de concert sunt scrise de fani ai trupelor respective, mişcați sau dezgustați, după caz, de prestația idolilor... Parcă la asta se rezumă totul din câte îmi mai aduc aminte.

Black metal? Din ce-mi amintesc, termenul ăsta definea muzica aia care enerva death-erii şi thrash-erii pentru că avea "cel mai oribil sunet" şi nimeni, indiferent de cât de turnat din cap până în picioare în metal era el, nu prea înțelgea ce dracu’ îți place la mizeria aia. Da, cumva, black metal-ul era acea latură romantică a metalului ce propunea o călătorie pe meleagurile stărilor de spirit nemaiîntâlnite, doar pentru cei ce puteau trece de zidul sonic, impus la început de frecvențe cât mai neplăcute. Frumusețea black metal-ului apărea atunci când sunetul din difuzoare rezona cu sufletul tău pe un canal în care tristețea devenea o experiență plăcută, întunericul deschizându-şi brațele să te cuprindă, ca pe un orfan al unei lumi de roboți, străini oricărui tip de spiritualitate trăită. Black metal-ul era crivățul ascuțit în urechi ce nu vrea să câştige întreaga lume cu lispa sa de prietenie, ci cu dedicarea totală a oamenilor cu deschidere către ale sale teritorii. Black metal-ul impunea distanță şi exista doar pentru o anumită categorie de oameni.

Black metal-ul era anti mosh pit şi împotriva venitului la concert pentru socializare. Viziuni radicale, de pe vremea când nu toată lumea era prietenă cu toată lumea şi când nu toți erau cei mai buni, pentru simplul fapt că metaliştii aveau criterii de selecție severe, impuse de absența totală a dorinței de profit şi de fascinația pură a muzicii in sine. Acesta a fost doar un scurt reminder, înainte de a începe, ca să ştim totuşi despre ce vorbim.

Zeci de ani au trecut de atunci si iată-ne cum primim cu entuziasm un al doilea concert Watain în Bucureşti, în ciudata noastră tara, a cărei deschidere a granițelor este cam egală cu vârsta celui de-al doilea val de black metal, născut în nord. În nord, acolo unde şi Watain s-au născut, însă ceva mai târziu.

Am început vizionarea evenimentului cu Kistvaen, singura trupă românească invitată să cânte pe aceeaşi scenă cu Watain. Am pierdut prima piesă, din cauză că sunt bolnav şi obosit şi am plecat târziu de-acasă. Ce-am prins, mi-a plăcut. Playlist-ul lor nu a venit cu nicio surpriză pentru mine, deja le ştiu muzica, ei de asemenea ştiu ce vor de la ea şi o fac bine. Bucureştenii au avut parte şi de un sunet acceptabil, comparativ cu nenorocirea descătuşată în difuzoare de către sunetistul de la Degial.

Ce am simțit la Kistvaen a fost că poate le-ar fi prins mai bine o locație mai intimă. Nu zic mai mică, pentru că nu aş avea de ce, lumea care-i ascultă şi îi apreciază este destulă. Pur şi simplu, muzica lor mi s-a părut mai intimă decât locația aleasă pentru acest concert. Şi pentru că ei au foarte multe legături muzicale cu black metal-ul aşa cum l-am reamintit mai sus, ba chiar cu o ramură a acestuia mult mai "selectivă", şi anume acel "suicidal" black metal. Mi-a plăcut că de această dată, vocalul a fost mai rezervat în comunicarea cu publicul, ceea ce a amplificat starea de spirit prezentă în muzica lor şi a făcut-o şi mai credibilă.

După recitalul scurt Kistvaen, cei de la Degial s-au instalat pe scenă foarte rapid şi la fel de rapid au început şi show-ul. Nu cunoşteam trupa înainte de prima notă cântată pe scena din Colectiv.

Poate că sunetul oribil a masacrat, cel puțin pentru urechile mele, întreaga lor prestație, în aşa hal incât nu le-am prins eu "catch-ul". Din ce am desluşit, suedezii abordau acel death-black, vrut a fi un picuț mizerabil din faşă, tributar cumva anilor ‘90. Da, în introducere spuneam că sunetul era jegos voit. Dar tot voit, era căutat un anumit jeg al acelui sunet. Deci dacă verşi toată sarea din casă în ciorbă nu înseamnă că cineva o va mânca, oricât de plăcut impresionat este de sare. Ce vreau să zic e că oricât de true vor să fie aceşti vecini ai lui Watain, sunetul din boxele de la Colectiv a fost o greşeală tehnică. Ca să nu scufund întreaga "cronică" în aspecte tehnice, ar trebui sa revin la muzică, nu? Da, din ce am putut distinge la concert, compozițiile lor aveau parte de nişte teme interesante pe coordonate horror, acel caracter epic înmormântat în distors, specific death metal-ului întunecat şi făcut bine. Solo-urile de chitară păreau să aibă în componența lor acel void necesar momentelor de vârf, în acelaşi stil muzical. O să ascult trupa să văd care e treaba cu ei pe înregistrare. Live însă, cineva cu rol vital nu a fost prietenul lor.

A urmat o pauză lungă în care a survenit şi socializarea între toți cei prezenți. Nu vă aşteptați, datorită introducerii făcute, să critic acest lucru. Ştiu că trăim alte vremuri şi ştiu şi ce implică acest lucru. Ne-am înmulțit ca dracii în aceşti zeci de ani, este normal ca cei care au deschidere către teritoriile întunecate să fie şi ei mai mulți. NU?

În fine, la un moment dat , cumva pe neaşteptate, în mijlocul pieselor puse pe fundal, a izbit în difuzoare intro-ul celor de la Watain. Am stat în față şi cumva ciudat, mi-a fost uşor să ajung acolo, în primul rând, la primele 3 piese. Se pare că românii s-au liniştit şi s-au domolit la multe capitole. Ne „vesticizăm”, ne corporatizăm, ne domesticim. Aparent, pare un semn de educație. Să trecem înapoi la oile noastre (moarte). Începe Watain, ce-i drept într-un miros de hoit mult mai suportabil decât cel din Silver Church, din 2010. Se pare că şi ei s-au mai "educat". Dar să nu exagerăm, oițele alea tot miroseau din cale afară, iar căldura degajată de flăcări nu a făcut decât să le amplifice şi mai mult mirajul olfactiv. Am înțeles, e vorba de moarte, sunt perfect de acord să miroasă a hoit şi să fie respingător. E bine să fie totul plin de jeg, pământ sub unghii şi sânge închegat şi împuțit pe chitări şi procesoare. Here we go, începe deja să aducă a una din laturile black metal-ului de pe vremuri. Ca o scurtă paranteză, Watain au reuşit să mă mişte cu Lawless Darkness, un album scos la nu mai puțin de doisprezce ani de la înființarea trupei. Şi atunci, trebuie să recunosc că atuurile care m-au împins în această pasiune au fost legate de cooptarea lui Set Teitan (ex-Dissection) pentru live şi cumva schimbarea direcției muzicale către zone care îmi aduceau a vechea dragoste a copilăriei mele, Dissection. Şi uite cum funcționează mintea şi analogiile şi cum mi-am făcut eu un film de cum e Watain aşa, ca un soi de continuare aparte a defunctului Dissection. Şi iată-mă la show-ul din 2010, în mijlocul a mulți oameni scăpați de sub control, beți şi posedați, rămânând marcat de acel show Watain, săptămâni întregi după. Anii au trecut şi acum eram în fața unei scene cu aceiaşi oameni, însă cu un nou album lansat, care pe mine m-a lăsat cam rece, deşi întreaga presă de specialitate l-a ridicat în slăvi. Aşa că de data asta am văzut trupa cu alți ochi, mult mai reci ca în 2010. Show-ul lor a parcurs toate materialele importante din discografie, prezentând un Watain chiar mai violent decât l-am văzut ultima oară. Mai brut, adică mai raw, dar care a pierdut ceva la capitolul dramatism, cel puțin pentru mine. Nu am ce zice, show-ul ceas, atât de intens incât probabil că puțină lume a sesizat nişte mici probleme tehnice la bass, care s-au rezolvat într-o clipită. Sunet mai bun nu cred că se putea obține în acea locație, şi cred că a fost exact ce îi trebuie acestei trupe. Păcat că a fost un pic cam tare. Este adevărat că mă simțeam şi foarte rău la show, se poate ca starea sănătatii să îmi fi amplificat volumul în "căşti".

Îmi pare rău că nu au cântat They Rode On. Nu, nu pentru că e baladă, ci pentru că reprezintă, în opinia mea, epicentrul dramatismului albumului nou apărut. Probabil, prezența acestei piese în playlist ar fi directionat show-ul şi către alte dimensiuni.

Public a fost gramadă, oamenii au fost încântați de prestația suedezilor, aceştia au cântat exemplar, sunetul a fost exemplar şi tare de mişca paharele pe masa (la propriu), a mirosit a hoit, s-a aruncat până şi cu sânge împuțit în cei din primul rând, asemenea unui semn de apreciere pentru cei mai devotați fani. Şi atunci? De ce apar eu în postura clasică a românului etern nemulțumit de tot ceea ce-l înconjoară şi de tot ceea ce i se întamplă, chiar şi atunci când este înconjurat de perfecțiune? Dacă toată lumea şi-a făcut treaba cum trebuie, din punct de vedere al sistemului în care trăim a fost o reuşită 100%, ce dracu’ aş putea "avea"? Greu de pus în cuvinte, am simțit că a lipsit ceva, care animeaza cel mai mult, în cazul meu, legătura dintre această muzică şi spirit. Probabil acel ceva care să mă facă să simt că tristețea şi dezamăgirea devin de la un punct, o experiență plăcută. Acel ceva ce mă face să mă pierd în întuneric. Demonul a fost brutal, agresiv şi rece, aşa cum au mai fost şi alții, dar de această dată, după ce am trecut fluviul de haos nu am mai descoperit stările de spirit, fructificarea experienței. La sfârşitul zilei, securitatea nu a avut parte de evenimete nedorite, organizatorul şi artiştii au plecat acasă cu bani, fanii sunt fericiți că au rămas lefteri dar plini de trăiri. Totul pare perfect, ce dracu’ simt că lipseşte?

Ceea ce este cert e că în ziua de astăzi, cea mai de sus creangă pe care creatorii de metal extrem o pot atinge este să fie credibili în fața fanilor genului. Atât timp cât eşti credibil şi faci acel ceva care "rupe capul", indiferent că te bazezi pe un sunetist, sau pe muzică în sine, reuşeşti, te mişti, faci turnee, te distrezi, vinzi merch. Păi şi? Nu AIA E? Probabil…

Dacă vreti relatări exacte, precum biografii, albume, oraşe de proveniență, ani de înființare, nu mai continuați a citi, căci recenzia se termină aici. Găsesc ridicol să le prezint, atât eu cât şi tu, avem la un click distanță aceste informații, pe care oricum ar trebui să le ştim. Dacă scriam asta pentru o revistă printată avea sens, aşa nu.