Whitesnake si Def Leppard la Bucuresti

La finalul unei zile caniculare se anunta un concert la fel de incins – doua nume cunoscute si cu vechime, avand fani din vreo doua-trei generatii. Locatia a fost din nou Romexpo, o alegere destul de buna in care poti respira si misca in voie chiar si in cazul unui public numeros ca cel de marti seara. Inutila mi s-a parut insa ideea zonei B cand puteau lasa o singura zona centrala, fiind spatiu suficient. Cand am ajuns eu, pe la 18:30, se formasera deja cozi la jetoanele cu care-ti puteai lua bautura si mancare si la locatiile unde foloseai apoi acele jetoane; ceva mai tarziu cozile au devenit enorme spre nemultumirea multora care trebuiau sa sacrifice din concert pentru a-si uda gatlejul.

Bila alba pentru Fun Time Productions: la ora 19:00 (fix si punct) cei de la Iris au intrat pe scena si au incercat sa dezmorteasca publicul intr-un concert destul de scurt. Au ales piese gustate de public, nu chiar cele mai soft: Pamantul il cuprind, Somn bizar, Iris Aeterna, Iris Maxima, Strada ta si Floare de iris. Nu voi insista, oamenii au admiratori, sunt pe scena ca pestele in apa si-s mari fani Whitesnake (sa mentionez aici preluarile?), dar mie sincer mi s-a cam luat. Tocmai bine insa pentru regruparea de trupe si pentru discutiile de rigoare cu prietenii, mai ales ca sunetul a fost destul de nasol. Acum (si mai tarziu) voi observa cum multe nume de pe scena romaneasca au venit pentru a vedea doua trupe dintre cele care i-au determinat candva sa se apuce de muzica; am vazut membri ai trupelor Magica, Trooper, Rising Shadow, Nexus, Abigail, Avatar, Antract, Talisman sau artisti precum Narcisa Suciu sau Tudor Chirila.

Dupa schimbarile necesare pe scena, au intrat cei de la Def Leppard. Nu am fost si nu am devenit fan, dar cred ca pot recunoaste niste profesionisti cand ii vad. Joe Elliott este dinamita pe scena, Phil Collen rupe, Rick Savage este un basist excelent si iute ca un titirez, iar per total trupa a aratat ca live suna cel mai bine, extrem de inchegat. Si ar fi sunat si mai bine daca ar fi fost avantajata de sunet. Tocmai pentru ca nu am fost sub vraja specifica unui fan, m-am plimbat cam prin toate zonele. Din pacate, chiar si langa mixer nu se auzea asa cum trebuie, desi mult mai bine decat in alte parti. Vocea s-a distins greu, la fel si unele armonii de chitara. In schimb a ramas aceeasi idee preconceputa: foarte tare echivaleaza cu foarte bine. Cat de gresit...

Au inceput cu Rocket si C’mon C’mon, dar publicul s-a animat cu adevarat la Animal, despre care eu cred ca a iesit cel mai bine. Surpriza serii a fost Love Bites care nu apare in setlist-ul adoptat in alte locatii din turneu; aici insa m-a deranjat cel mai tare lipsa claritatii sunetului. Au mai fost, nu neaparat in ordinea aceasta si fara pretentia ca le-am recunscut pe toate: Make Love like a Man, Rock on, Hysteria, Armaggedon It, Photograph, Sugar si Rock of Ages. Finalul a culminat cu Let’s Get Rocked cand publicul efectiv a explodat. Super-profesionisti pe scena britanicii de la Def Leppard, ei au propus un hard rock cu lipici, dinamic, molipsitor si, asa cum constata un prieten, bun de lectie de inceput pentru copiii de cativa ani. Asa, ca sa-i pregatesti pentru mai tarziu. Foarte buna prestatia, sunt convinsa ca fanii au fost incantati de trupa preferata, pacat insa de sunet. La final speram sa se schimbe situatia pentru ceea ce asteptam eu cu multa ardoare.

Au trecut zece ani de la Restless Heart Tour, primul concert mare la care am fost si care este undeva, intr-o aura intangibila. Speram sa pot face o comparatie in seara aceasta, obiectiva vreau sa zic, dar nu mi-a iesit. Imi amintesc ca pe vreme aceea pe Coverdale il lasa vocea si hotarase sa incheie capitolul Whitesnake inainte de „a deveni o caricatura a ceea ce a fost” – citat aproximativ dintr-o revista de profil din acea vreme. Totusi a mai trecut un deceniu, Coverdale si-a rezolvat problemele cu vocea si si-a pastrat placerea de a canta; clar, nu mai urca atat de sus pe cat putea in tinerete si-s convinsa ca si banul industriei muzicale si-a spus cuvantul, dar scena rock ar fi mai saraca fara Whitesnake.

Din fericire, odata cu aparitia headliner-ilor, s-au mai remediat si din problemele de sunet. Din ceea ce mi-au zis temerarii de la gard, pe fata acestea au ramas, dar dupa fotografii eu m-am instalat tot pe langa mixer, pe o rampa, aici sunetul fiind foarte bun si vedeam si foarte bine – ori pe scena, ori pe unul din cele doua panouri de proiectie strategic amplasate. Show-ul s-a anuntat plin de energie inca de la prima piesa, Best Years – in verva si plasandu-l in centrul atentiei pe Coverdale, aici ramanand aproape tot concertul. A urmat o lectie despre ce inseamna sa fii showman, sa ai carisma, sa faci o scena sa explodeze si un public sa atinga extazul. Coverdale este remarcabil, imi vine greu sa cred ca are 57 de ani si poate sa cante atat de bine in timp ce topaie, alearga, sare si acopera toata scena. Ca sa nu mai vorbesc de expresivitatea fetei – se vedea clar ca iubeste ceea ce face. Fool for Your Lovin’, Can You Hear the Wind, Love Ain’t No Stranger, Lay Down Your Love – prima transa de cantece, unele hit-uri, toate cu aceeasi tema, cam singura intalnita la Whitesnake: dragostea cu tot ce inseamna ea – bucurie, speranta, durere, dezamagire, regret, invitatie, promisiune, incertitudini, visare, patima. Toate ca toate, dar la Is This Love pentru mine timpul parca s-a oprit – stiam ca o vor canta, dar nu ma asteptam la efectul pe care l-a avut; inca ma fredonez „this must be love cos it’s really got a hold on me” si nu cred ca se va duce prea repede.

Pentru cateva minute Coverdale nu a mai fost pionul central, Doug Aldrich incepand un superb solo care se va transforma intr-un duet remarcabil cand i se alatura Reb Beach. Excelenta parte de legatura, cei doi aratand ca nu-s numai un support-band pentru maestrul Dave. Au urmat numai piese cunoscute, publicul cantand in continuu alaturi de trupa: A Fool in Love, Ain’t Gonna Cry, Ain’t No Love in the Heart of the City (din nou, extaz, superba piesa si superba interpretare), Gimme All Your Love, Here I Go Again (probabil cea mai cunoscuta si mai asteptata), Still of the Night (viteza maxima pe final de concert) si Burn (reflexia fidela a atmosferei incendiare de pe scena si din tot perimetrul concertului). Referitor la Whitesnake, pot spune cu mana pe inima ca este printre cele mai bune concerte pe care le-am vazut din punct de vedere feeling, ceea ce s-a transmis si nivel de profesionalism al artistilor. Atat de bun incat am putut uita usor de diversele neplaceri precum cozile la bautura sau sunetul mediocru de la Def Leppard.

IRIS

DEF LEPPARD

 WHITESNAKE