MAYHEM - Ordo ad chao

Asa cum ne-au obisnuit de-a lungul vremurilor, dupa o lunga perioada de tacere, Mayhem apar dintr-o data, pe neasteptate pe piata cu un produs nou. Sau mai bine zis... revin, renasc, asa cum au facut-o si cu Wolf Lair’s Abyss, atunci cand lumea ii credea morti pentru totdeauna pe "treapta inferioara a metalului", asa cum au dovedit pe Grand Declaration Of War ca sunt un inamic de temut pentru orice trupa de pe fata planetei ce poseda "tehnica si iamginatie"... asa cum s-au intors cu intunecatul Chimera, ca raspuns la reactiile de reticenta la nonconformismul lor. Intotdeauna au raspuns la rau cu si mai mult rau si nu au contenit niciodata sa exploreze.

Si uite asa... intr-o lume in care toti detergentii de pe piata sunt cei mai buni, toate televizoarele sunt cele mai bune, toate albumele metal sunt cele mai bune, sunt produse cel mai bine, si suna cel mai bine... ce putea fi mai rau decat o noua revenire a deja batranului si cadavericului Mayhem?! Spun rau, gandindu-ma la toti cei pentru care metalul este o perna moale pe care pot pune capul cand viseaza la bani si faima... toti cei pentru care metalul nu este altceva decat o afacere care in sfarsit isi gasise calea cea mai eficienta spre dezvoltare (comerciala si nicidecum spirituala).

Ordo Ad Chao. Albumul socheaza de la primul sunet al primei piese, atat ca productie cat si compozitie. A Wise Birthgiver... probabil ca cei mai conservatori ar considera-o un soi de intro... este o piesa grava, pe care Hellhammer nu face decat sa-i sustina accentii... pe care chitara este din ce in ce mai aproape de sunetul unui violoncel distorsionat sau de un vuit asemanator unei orchestre simfonice... o piesa cu o atmosfera nocturna si in acelasi timp contemplativa. O piesa pe care si daca o asculti in mijlocul zilei tot iti da fiori. Nu stiu de ce tot am impresia ca la sfarsitul piesei se aud niste greieri... poate ca au tras albumul in cimitir... who knows?!

A doua piesa este Wall Of Water. Inceputul acesteia tradeaza sunetul „extrem de prost” al tobelor. Totul suna plat, infundat, a pamant. De fapt toate instrumentele se aud ciudat, si ce este si mai ciudat nu se aud tot timpul la fel de "prost"... Dincolo de barierele impuse de sunet se disting executii de exceptie, atat la sectia ritmica, cat si la capitolul armonii. Blasphemer este clar unul dintre cei mai „bolnavi” instrumentisti pe care i-am ascultat... o adevarata fabrica de riff-uri intunecate, inchegate in masuri compuse de toata frumusetea, intepate pe alocuri de scurte armonii demente.

Cat de brutal poate incepe Great Work Of Ages!!! Este o piesa care in primul minut pare a fi una tipica Mayhem-ului din perioada Wolf Lair’s Abyss... dar dupa scurgerea acestui minut... totul revine la atmosfera primei piese de pe album, la acel vuiet, sustinut de percutie si de vocea inegalabila a lui Attila. Ai spune ca imediat dupa asta totul revine la normal... adica la acelasi haos extrem de bine controlat. La aceeasi structura in care unele riffuri nu beneficiaza decat de o masura pentru exprimare.

Deconsecrate este deschisa de Attila, folosind un ton nemaiauzit pana acum. Ori m-am obisnuit cu sunetul albumului, ori piesa asta are alt sunet... nu stiu. Tablele se disting mult mai prezente si mai cristaline in aceasta lectie de violenta si viteza... in rest cred ca Mayhem este cuvantul care le poate explica pe toate.

Urmeaza Iluminate – Eliminate, preferata mea de pe acest album. Este o piesa dramatica si misterioasa, ce se bazeaza in mare parte pe un tempo mediu. Zic in mare parte, exceptand „lipsa” de mare are efect din prima parte a piesei, bazata numai pe un break, un pumn in chitara si un sumbru marait... Este cea mai melodioasa piesa de pe album al carei punct culminant il gasesc in ultima parte, venita dupa o adevarata furtuna de riffuri si un moment de singuratate, moment in care Attila dovedeste ca este cu adevarat un vocal cu imaginatie. Poate suna deplasat... dar parca niciodata nu i-am simtit pe Mayhem atat de contemplativi ca pe acest final de piesa. Cele 3 note care puncteaza, de fiecare data diferit vuiala de pe fundal mi-au furat atentia definitiv... Si acum simt nevoia sa le mai ascult...

Psychic Horns... e deja greu de povestit o piesa ca asta. Sunetul este iarasi altul, feeling-ul este acelasi: Black Sabbath-ul cel mai intunecat posibil amestecat cu o simfonie bolnava. Incep sa se auda suprapuneri, undeva in fundal, trecand de pe un canal pe altul... in vreme ce sfarsitul piesei este un crescendo dus la rangul nebuniei absolute.

Key To The Storms, este piesa asta m-a convins ca Attila e nebun. Un sfert de piesa se cearta cu el insusi, urla, tipa, plange, se stranguleaza, se mutileaza... Imi inchipui ce ar putea face live pe piesa asta...

Anti este piesa care a prezentat intregii lumi, in avampremiera cam cum suna albumul. Nu stiu daca se vrea vreun „hit”, mai ales ca nu are nici o legatura cu oranduirile metalicesti, ba din contra. Poate ca nu degeaba au ales-o pentru a o baga „in fata”, fiind piesa care comprima cel mai bine diversitatea riff-urilor, compozitia bazata pe masuri compuse, vocea  personala a lui Attila, si noua "gaselnita" a albumului de fata, si anume "bucata calma" din timpul piesei, in care instrumentele sunt abordate intr-un mod total strain "metalului traditional".

Si s-a terminat albumul. Sec. Asa cum a si inceput, de parca nu ar avea cap si coada, de parca daca l-ai lasa pe „repeat” nu s-ar termina niciodata... Parca orice as spune acum ar fi decupat cu  nonsalanta  din reclame... ”O experienta unica”... Neah. Nu prea ai ce sa zici. Ca sunetul e „prost”?! "Prost" sau "bun"... fata de ce? Fata de o cisterna plina cu cd-uri care suna toate la fel? Fata de „retete” impuse de "trend", si de oamenii interesati numai de "exploatarea" acestuia?! Mai presus de toate este sunetul pe care trebuia sa-l aiba albumul. Ordo Ad Chao suna ca si cum ar fi fost tras intr-o groapa imensa. Plina de cadavre. Si asa consider ca trebuia sa sune. Chiar daca albumul ar fi fost produs de magnificul si inegalabilul Andy Sneap, tot ar fi fost pentru multi un simplu "nimic de capul lui"...

Muzica? Hmmm...pentru unii ce nu e melodios sau banal nu are consistenta si drept urmare nu este nici de valoare. Acestora nu le recomand sa asculte albumul. Dar cum cea mai haotica fiinta din universul cunoscut este omul... nu ai domne' ce sa-i faci. Daca vrea el neaparat sa faca ceva in lipsa unei motivatii rationale, cu siguranta o va face. Numai asa, de-al dracu. Nota 10, (ca de obicei) pentru ca imi place ce simt, nu-mi plac ghilimelele. Si nici ce e intre ele.

13 Nota: 10