interviuri rock

EDITORIAL: Malus Dacus, de la „Cei ce ne-au dat nume” la „Nestrămutat”

EDITORIAL: Malus Dacus, de la „Cei ce ne-au dat nume” la „Nestrămutat”
TRUPE : Ashaena, Bucovina, Dirty Shirt, Dordeduh, Editorial, GOD, Ka Gaia An, Negura Bunget, Phoenix, Syn Ze Sase Tri

 Rândurile de mai jos cuprind o analiză complexă înfăptuită de Mihai Coro Caravețeanu de la Axa Valaha Productions asupra fenomenului dezvoltat în jurul curentelor muzicale derivate din folk, rock şi metal, adică ceea ce se cheamă pagan metal şi asupra modului în care acest gen s-a manifestat în România. Relevanța acestei analize transcende capitolul muzical întrucât atinge şi problematici legate de identitate culturală şi de felul în care lumea de astăzi percepe anumite episoade istorice din antichitate, în condițiile în care chestiunile cu privire la imaginea şi spiritualitatea antică a popoarelor stabilite pe teritoriul României de astăzi în faza premergătoare cuceririlor romane şi în cea de după - mai precis de la primele atestări istorice ale geților şi dacilor până la disparația lor – nu au încetat niciodată să aducă semne de întrebare.

Articolul de față îşi propune să reprezinte un preambul în ceea ce se doreşte a fi o nouă publicație, atât în variantă online cât şi în varianta tiparită, disponibilă în viitorul apropiat sub numele de Buldozer Magazine. Redacția din spatele Buldozer Magazine include oameni cu pasiuni şi interese eterogene, cu o bogată istorie în activitatea jurnalistică în ultimii 25 de ani, care au decis că a venit vremea unei altfel de abordări în domeniul media, care să includă analize cât mai documentate şi argumentate ale fenomenelor ce pot influența judecăți de valoare în rândul publicului cititor. Fără a pretinde că deține adevărul absolut, dar dezamăgită de era în care fenomenul cut & paste a devenit generic pentru aproape orice publicație de profil, într-o vreme în care nu se mai scrie şi publică articole de fond şi de analiză, echipa editorială admite că Buldozer Magazine nu e numai o publicație muzicală sau dedicată în exclusivitate fenomenului rock şi metal, ci îşi propune o abordare cât mai relaxată în orice domeniu de actualitate. Buldozer Magazine susține dezbaterea şi schimbul de idei, atâtă vreme cât discuția se poartă în termeni civilizați şi cu argumente. Citiți, „relaxați-vă, cunoaşteți şi criticați-ne, mai ales de critică avem nevoie”! (Gheorge Dinică – Secretul lui Bachus, 1984)

 
Atunci când Phoenix lansa fabulosul album „Cei ce ne-au dat nume” în 1972, prin label-ul de stat Electrecord, nimeni nu şi-ar fi închipuit că evoluția ulterioră din interiorul scenei rock, şi mai târziu metal, se va raporta aproape justițiar la folclorul pe care Phoenix îl folosea, în afara pasiunii pentru armonii şi ritmuri populare, poate şi dintr-o dorință ascunsă de a evita cenzura, în condițiile în care regimul comunist al lui Ceauşescu încerca să păstreze folclorul într-o formă tot mai autentică, în contrapartidă cu falsificarea istoriei naționale, mai ales a celei recente. Şi dacă istoria oficială îi prezenta pe români şi pe strămoşii lor drept un neam de oameni viteji şi oneşti (vezi mult uzitata expresie a lui Herodot, „cei mai viteji şi mai drepți dintre traci”), inclusiv prin filme care îmbinau, uneori admirabil, alteori grețos, adevărul istoric cu elemente de propagandă totalitaristă, folclorul autentic era cules şi prezentat cu grijă prin intermediul Radioului şi al Televiziunii Naționale, inclusiv în cadrul spectacolelor concurs tip „Floarea din gradină”. Chiar dacă „Cei ce ne-au dat nume” a fost oricum cenzurat, ajungându-se de la un dublu album la un album simplu, o trupă ca Phoenix, nu întâmplător provenind din vestul țării, şi adunând în componență mai multe etnii, dar raportându-se generic ca fii ai națiunii române, n-a putut niciodată să accepte şi să admită dictatura totalitară în care se născuse. O parte dintre ei au luat calea exilului, în pofida faptului ca deveniseră eroi naționali ai muzicii rock şi că umpleau până la refuz sălile şi stadioanele patriei. 

La întoarcerea lor din 1990, în cadrul unor concerte unice în componența clasică a trupei, Pheonix a reaprins în sufletul vechilor ascultători, dar mai ales a celor tineri care îi auziseră doar pe vinil, dorința de libertate necondiționată şi impresia că nimic nu e imposibil, dacă iți doreşti cu adevărat. O parte dintre aceste aspecte au fost imediat infirmate de alegerile din mai 1990 şi de mineriadele din 1990 şi 1991, iar Phoenix a devenit încet, încet doar o umbră a ceea ce fusese şi reprezentase în inimile ascultătorilor români; scandaluri peste scandaluri, fără legatură cu muzica sau cu direcția muzicală, care i-au măcinat temeinic, făcându-i pe unii să părăsească trupa şi să o considere un subiect închis, pe alții să ajungă în săli de judecată pentru demersuri legate de drepturi de autor şi de drepturi de interpretare, în timp ce alături de Nicu Covaci, singurul rămas al generației de dinainte de Revoluție, s-au perindat muzicieni mai mult sau mai puțin valoroşi, puşi mereu în umbră de orgoliul nemăsurat al liderului trupei. Niciun disc post-revoluționar n-a mai atins valoarea albumelor înregistrate în anii ’70. De asemenea, faptul că niciunul dintre aceste albume clasice, notorii pentru iubitorii români de rock, nu a ajuns să fie prezentat şi recenzat în vestul capitalist, face ca trupei Phoenix să nu i se poată atribui statutul de predecesor al viitorului curent pagan rock şi pagan metal, atât de popular în prezent peste tot în lume. Rămâne plăcerea de a vedea vechile titluri Phoenix pe vinil listate de mulți colecționari pe site-uri de profil, unde se vinde şi se cumpară muzica lansată cu câteva decenii în urmă, singurul aspect negativ fiind faptul că forma şi starea fizică a discurilor a ajuns să fie mai importantă decât muzica pe care o conțin. 


 
La români, în urma decalajului cultural, pagan rockul şi pagan metalul au ajuns târziu şi în formele lor incipiente, alăturând primelor realizări ale irlandezilor de la Primordial trupe scandinave ca Bathory, Enslaved sau Einherjer, dar a fost nevoie de aproape un deceniu pentru ca prima trupă romanească, Negură Bunget, să alature black metalului de inspirație norvegiană idei  de esență folclorica, mai întâi la nivel liric, ulterior mergând mai departe şi la nivel muzical prin includerea instrumentelor tradiționale, dragi sufletului românului şi exotice în vest; muzica şi conceptul pe care Negură Bunget le-a şlefuit şi cărora le-a adăugat noi valențe  de-a lungul timpului până în prezent au făcut ca România să poată susține că are un reprezentant al curentului pagan folk black metal, iar trupa să rămână până astăzi cel mai cunoscut nume din scena metal autohtonă peste hotare. Scena locală românească a încercat inițial o abordare mimetică, inspirându-se de la trupele în vogă ale scenei internaționale, cu rezultate mai mult sau mai puțin lăudabile, pentru ca apoi diverşi muzicieni, influențați probabil şi de răspunsul excelent primit de Negură Bunget în străinatate, dar şi de explozia generală în Europa a trupelor pagan black metal, să facă primele încercări în această direcție. 
 
Primii după Negură Bunget în cadrul acestui demers sunt fără îndoială sucevenii de la Bucovina (care au activat în prima perioadă a carierei lor sub numele de Til Evig Tid Bucovina, încă un exemplu de mimetism scandinav, atât în plan conceptual, cât şi muzical). Bucovina a avut nevoie de aproape 20 de ani şi de schimbarea aproape în totalitate a componenței, a liricii şi a muzicii pentru a ajunge la esența care se regaseşte pe ultimul lor album, „Nestrămutat”. Deloc surprinzător, muzica lor e o formă actuală, cu un sunet modern, agresiv şi sugestiv, a „Celor ce ne-au dat nume” şi la fel de puțin surprinzător este şi succesul pe care Bucovina îl are în fața publicului vorbitor de limbă română, indiferent în ce colț al țării ar concerta, pentru că noile generații au avut parte de aceeaşi spirală a deziluziei care a caracterizat această națiune în vremurile moderne, exact la fel ca Phoenix. Şi dacă acum zece ani, aflată la primul mini-album, trupa a fost acuzată de asocierea cu un label de extremă dreaptă din Transilvania, tot atât de adevărat e că ei au fost primii care au încercat din toate puterile să se disocieze, atât în numele trupei, cât şi în nume personal, de tot ceea ce înseamnă radicalism neonazist sau neo-legionar, dar fără să renunțe a se prezenta ca iubitori ai poporului din care fac parte, fără să îşi nege în vreun fel rădăcinile, în acest fel făcând diferența între patriotismul autentic şi naționalismul desuet, care din păcate îi caracterizează pe o parte dintre ascultătorii lor. Un alt aspect de menționat este că trupa n-a făcut niciodată exces de scenografie sau de imagine în ceea ce îi priveşte, au apelat tot timpul la profesionişti recunoscuți ai scenei internaționale atât în materie de sunet, cât şi la capitolul imagistic, colaborările lor cu Dan Swano, cunoscutul producător suedez care a marcat atâtea discuri celebre, sau cu graficianul român Costin Chioreanu, mai apreciat în afara granițelor decât în România, fiind de notorietate. De asemenea trebuie remarcat proiectul efemer, cu o singură realizare sub forma unui disc auto-produs al trupei Piatra, cu un sound mult mai rock şi mai aproape de Phoenix, în care a activat Bogdan Luparu, vocalistul şi chitaristul trupei Bucovina. 
 
Ulterior, în a doua jumătate din primul deceniu al secolului al XXI-lea, tot mai multe trupe orientate către pagan metal, dar şi mult mai radicale din punct de vedere conceptual, au continuat să apară în scena underground românească, Moldova şi Banatul fiind inițial sursa acestor trupe şi proiecte cu membri aflați la adolescență şi la începutul carierei muzicale. Una dintre aceste trupe este Ashaena, cu membri originari din Bârlad, care au apărut fulgerător şi au concertat intensiv pentru a-şi prezenta compozițiile încă neînregistrate pe suport digital, folosindu-se nu doar de instrumente tradiționale, dar şi de elemente lirice etnografice sau de de-acum mult uzitatele cămăşi populare. Albumul lor de debut, înregistrat sub supravegherea unuia din membrii Negură Bunget în acelasi studio în care cea mai cunoscută trupă romanească a înregistrat clasicele „OM” sau „N Crugu’ Bradului”, prezintă o trupă cu deficiențe în interpretare, în timp ce compozițiile sunt mai degrabă generice, în afara elementelor folclorice autentice, ele nefiind altceva decât o reinterpretare cu mari carențe a viking metalului scandinav. Faptul că acest disc, înregistrat mult prea devreme pentru ca trupa să poată suna închegat, a fost lansat sub egida unui label polonez cunoscut pentru atitudinea radicală de extremă dreaptă, a forțat trupa să se desființeze pentru câțiva ani, ei revenind de curând într-o componență mult schimbată şi fiind în acest moment semnatarii unei întelegeri cu casa de discuri autohtonă Loud Rage Music, pentru care performanțele muzicale din orice zonă a metalului extrem contează mai mult decât atitudinea politică de orice factură. 
 
Banatul are de asemenea propriii reprezentanți ai genului, cei de la Warchant fiind unii dintre ei şi care preferă o abordare mult mai facilă a genului, în egală măsură din cauza abilităților muzicale mediocre ale unora din membrii trupei, dar şi a influenței noului val finlandez de pagan metal. De asemenea, nu putem să nu îi amintim pe Syn Ze Sase Tri, trupa care fără să se justifice neapărat genului pagan şi preferând o abordare mult mai relaxată din zona black metalului de sorginte Dimmu Borgir, foloseşte cu maximă superficialitate lirica românească şi se revendică anecdotic cu strămoşii daci, inclusiv în privința numelui (care se traduce ca „sunt cu trei şase”, o inscripție care de fapt n-a fost niciodată documentată). Fără nicio legatură cu trupele din Banat menționate anterior, Dordeduh, trupa formată de doi dintre componenții inițiali din Negură Bunget şi care se revendică parțial aceloraşi influențe etnografice ca aceasta din urmă, prezintă un black metal pretențios, cu multiple influențe folclorice, dar şi cu pasaje atât de progresive, încât nu pot fi asociați nici măcar în parte curentului folk metal, aşa cum îl înțelege publicul în acest moment. Pe aceleaşi coordonate, dar într-o manieră mult mai relaxata se află şi Dara Project, un proiect la fel de progresiv, dar şi mult mai ancorat în post-rock şi alternative, doar parțial în black metal şi doar la nivel liric pagan şi folcloric.
 
Capitala țării nu putea rămâne în urmă, de altfel în acest moment Bucureştiul însumează cele mai multe trupe de pagan metal care nu contează şi, dacă nu schimbă ceva, nu vor conta niciodată pentru scena folk black metal locală şi internațională. Primii au fost cei din Ka Gaia An, pe care autorul i-a putut urmări de mai multe ori live în perioada 2009-2012, fără a putea sesiza vreun progres evident în compoziții sau lirică, singurul pas înainte venind din rodajul extensiv al muzicienilor prin alte trupe, inclusiv de altă factură. În 2016, Ka Gaia An se revendică momentului apariției, dar fără să schimbe nimic, cel puțin la nivelul comunicării. Textul găsit în publicațiile de profil, care prezintă revenirea lor pe scenă în 2016 anunță un nou material care se menține în aceeaşi parametri: „Neamul dacilor” versus „Joacă dacii” din 2012. Este interesant şi faptul că o trupă care compune şi interpretează metal de inspirație folclorică românească nu poate comunica cu acuratețe în limba română. După prezentarea confuză şi deficitară cu referințe istorice antice ciuntite (vezi „Peste munți, peste câmpii, în apropiere de mare era un popor remarcabil: dacii, <<cei mai viteji dintre traci>>, după cum a spus Herodot. Ka Gaia An este o stare de spirit, o revenire la tradițiile, obiceiurile, emoțiile şi viața spirituală”), nu putem înțelege această revenire la tradiții, obiceuri, emoții şi, mai ales ale cui sunt aceastea, în timp ce „viața spirituală” nu e altceva decât numele unei emisiuni dedicate religiei ortodoxe la Televiziunea Națională. Cum nu prea avem ce vorbi despre muzica şi lirica trupei, descrise generic ca „o combinație a folclorului tradițional românesc, cu influențe din stiluri diferite de rock”, mergem mai departe pe studiul de caz şi analizăm cu umor prezentarea individuală a membrilor trupei. Apogeul este atins de „Vali, prin intermediul bass-ului, duce notele joase pe tărâmul mioritic”. Cam în aceeaşi manieră se prezintă şi An Theos, în componența trupei regăsindu-se o parte din membrii Ka Gaia An. Fără a merge mai departe cu studiul de caz, analizăm doar numele, intraductibil din limba greacă, dar care pare a fi inspirat din piesa compozitorului Goran Bregović, pe versurile poetei elene Lina Nikolakopoulou, „Theos An Einai”, în traducere liberă din limba greacă „dacă există un dumnezeu”.  În comparație cu celelalte trupe bucureştene, de acum defunctul cvintet Carpatica, care a activat prea puțin pentru a fi concludent în cadrul scenei locale din Bucureşti, are măcar meritul de a fi înregistrat în studioul Negura Music un material ce nu a fost lansat niciodată oficial, şi de a-i fi însoțit de două ori pe Negură Bunget în cadrul turneelor naționale susținute de aceştia din urmă în 2011. 
 
La un alt nivel se află trupa sibiană E-Na-Na, din punct de vedere al sound-ului şi al prezentării, dar prea puțin autentică în ceea ce priveşte compozițiile care aduc prea mult cu felul în care sună scena folk metal finlandeză, de exemplu Korpiklaani sau Wintersun, dar şi cu ruşii de la Arkona, mai ales în ceea ce priveşte refrenele. Oricum, E-Na-Na e în acest moment singura trupă promițătoare din noul val de folk pagan metal care ocupă ciclic scenele din capitală şi provincie. Cumva la acelaşi nivel, dar suferind din cauza poziționării geografice în afara granițelor României contemporane, Harmasar vine de la Chişinău şi interpretează pagan metal folcloric cu aceeaşi lejeritate cu care Surorile Osoianu cântă muzica populară. Se observă, bineînțeles şcoala post-sovietică de muzică (unde materia muzică are un rol mult mai important, în vreme ce în România se vorbeşte despre eliminarea ei din programă) şi folclor moldovenesc, mult mai versatil decât folclorul cules şi păstrat cu sfințenie în România comunistă. 
 
Un caz cu totul special îl reprezintă trupa God din Iaşi. Cu un parcurs gothic doom metal în a doua jumătate a anilor ’90, timp în care a lansat două albume foarte apreciate de publicul autohton, generând controverse prin asocierea cu ortodoxismul exacerbat, inclusiv în ceea ce priveşte numele trupei şi al primului album („From The Moldavian Ecclesiastic Throne”), trupa ieşeană a prezentat inițial un mix de idei fără legături aparente, amestecând elemente ortodoxe şi mituri autohtone cu reminiscențe catolice (vezi „Diabolus in Musica”)  alături de personaje din istoria medievală a românilor (Ştefan cel Mare, Alexandru Lăpusneanu) împreună cu mult uzitatele idei ale trupelor britanice de la care s-au inspirat (dragoste, tentație, disperare, vezi „My Romance” sau „Pity of My Own Grief”). O dovadă în plus a afirmației precedente este nu numai amestecul de limbi folosite (română, engleză, latină, sanscrită), inclusiv în cazul aceleaşi piese, dar şi faptul că albumul de debut include un cover version al trupei elvețiene Lacrimosa, demonstrând nevoia mimetică a sextetului de a face parte din acelaşi val de trupe atât de influente pentru publicul român al anilor ’90. Şi dacă inițial, măcar din punct de vedere muzical, trupa alesese o direcție clară, iar compozițiile aveau o anumită savoare prin prisma pasajelor de vioară şi claviaturi, din momentul în care trupa revine în actualitate, ea prezintă o schimbare fundamentală atât la nivelul muzicii, a ideilor lirice, dar şi a imaginii. Şi în timp ce ultimul deceniu al secolului al XX-lea fost bântuit de gothic doom metal facil şi de creştinism ortodox, începutul de secol XXI îi aduce pe cei de la God la rampă cu ceea ce ei numesc „barbarian metal”, dar care nu este altceva decât cea mai uzitată şi comercială formă a pagan folk metalului modern, în speță, dacă în primul deceniu de activitate ei au fost tributari unor trupe ca Anathema, Paradise Lost sau My Dying Bride, în noul mileniu God e doar un epigon palid al unor Korpiklaani, Arkona sau Amon Amarth. Creştinismul ortodox inițial este, bineînțeles înlocuit de dacomanie, raportarea lirică la vechii locuitori ai acestor meleaguri căpătând proporții mitice, în încercarea disproporționată de a demonstra superioritatea divină a poporului din care provin. În acelaşi timp, la nivelul imaginii, God prezintă un amestec eclectic de costume populare româneşti, scenografii elaborate cu cetăți dacice desprinse parcă din filmul „Dacii” (1967), coregrafii cu dansatoare purtând costume greceşti sau romane inspirate din „Columna” (1968), în timp ce felul în care muzicienii îşi picteaza fețele în timpul concertelor aminteşte mai degrabă de celți sau vikingi. Esențiale rămân însă lipsa de înțelegere a conceptelor de stat şi națiune, termene fără sens în antichitate, în timp ce noțiunile de popor sau neam aveau cu totul alt înțeles în epoca respectivă decât în prezent, şi folosirea în exces a simbolurilor naționale moderne, recte stindardul național versus lupul dacic. Şi dacă în anii ’90, God se inspira formal dintr-un Costache Negruzzi sau Dimitrie Cantemir, în acest moment e foarte clar că a trecut la pseudo-istorici oculți de genul Nicolae Densuşianu sau la contemporani fără pregătire istorică, precum Napoleon Săvescu, a căror influență a crescut odată cu apariția internetului, aşa cum bine observau istoricii Universității 1 Decembrie de la Alba-Iulia într-o scrisoare deschisă din 2010. Lipsa lor derizorie de măsură în comunicare este şi asocierea tardivă a numelui God cu bardul muzicii româneşti, Tudor Gheorghe sau cu trupa suedeză de notorietate internațională, Amon Amarth. În altă ordine de idei, trupa God este premiată cu o consecvență greu de înțeles de publicațiile metal din România, nu pentru calitatea muzicii sau a actului artistic în general, ci din cauza aplecării publicului român amator de metal, în special a adolescenților, către stiluri muzicale cu valențe naționaliste ce pornesc din „Dacia Preistorică” a lui Densuşianu, în relație directă atât cu protocronismul deceniilor comuniste, cât şi cu ultimii douăzeci de ani în care pagan black metalul radical de sorginte slavă a adus în mainstream-ul extremismului muzical trupe ca Arkona, Nokturnal Mortum sau Temnozor, de altfel singurele trupe pan-slave pentru care muzica n-a rămas numai pretext pentru prezentarea mesajelor naționaliste, național-socialiste, fasciste sau neonaziste. 
 
În cu totul alt registru, fără a se revendica pagan şi uneori nici măcar metal, dar făcând apel şi uz de folclor cu mai multă măiestrie decât majoritatea trupelor de mai sus, este trupa maramureşeană Dirty Shirt. De altfel, evoluția ei continuă din ultimii 20 de ani şi aplecarea obsesivă către armonii şi teme folclorice româneşti, dar şi ungureşti sau balcanice, o face mult mai vizibilă atât național, cât şi internațional. Originari din Seini şi făcând apel cu umor la origini, inclusiv în clipurile oficiale, cei de la Dirty Shirt au făcut deja un pas mare în underground, prin prezența în cadrul mai multor festivaluri majore şi a turneelor naționale şi internaționale succesive. 
 
Demersul de față îşi propune să pună în discuție, pentru prima dată în limba română, într-o manieră cât mai obiectivă, felul în care muzica rock în general, şi metal în particular, a fost şi continuă să fie folosită, conştient sau nu, în construirea identităților tinerilor români, prin inocularea „unui bogat sentiment resentimentar, unul de superioritate temătoare şi arțăgoasă, combinat cu unul de mare inferioritate şi bănuială” (Dan Alexe). Aceasta este obsesia românilor cu dacii, temă ce caracterizează conceptul liric al celor mai multe trupe studiate mai sus. Cu rădăcini adânci în istoria modernă şi contemporană, stimulat puternic în vremurile regimului totalitar comunist, mitul protocronic al dacilor în istoria universală nu reprezintă altceva decât o rătăcire, dar care poate genera „unul dintre cele mai absurde şi nocive cocktailuri identitare” (Dan Alexe). Să forțezi la tăcere un asemenea curent e reprobabil şi nedemn pentru orice autor, în timp ce a-l decripta discutând liber şi fără resentimente despre această mitologie-ideologie toxică, devine o datorie. 
 
Referințe:
 
-, „Biografie God”, în metalhead.ro
-, „Ka Gaia An”, facebook.com
-, „God”, facebook.com
-, „God”, metal-archives.com
Alex Mihai Stoenescu, Istoria loviturilor de stat din România Vol. III - Cele trei dictaturi, Bucureşti, RAO, 2002
Dan Alexe, Dacopatia şi alte rătăciri româneşti, Bucureşti, Humanitas, 2015
Simona Deleanu, „Istoricii din Alba Iulia se revoltă împotriva  <<dacologilor>>”, în Historia

 
Mihai Coro Caravețeanu
Vezi galeriile trupelor: Ashaena, Bucovina, Dirty Shirt, Dordeduh, GOD, Negura Bunget, Phoenix, Syn Ze Sase Tri,

   April 08, 2016  | 1 Comentarii  | 7723 Vizualizari « INAPOI

Comenteaza la: EDITORIAL: Malus Dacus, de la „Cei ce ne-au dat nume” la „Nestrămutat”

  • Salut Coro,
    Nu vreau sa critic acest articol care este documentat bine si scris decent. Vreau doar sa fac cateva precizari:
    1. Ai dreptate vis a vis de primul nostru album. Nu era gata sa apara atunci.
    2. Nu din cauza label-ului polonez au plecat ceilalti 3 membri din Ashaena si nici din cauza unui mesaj extremist. Nu cred ca am avut niciodata un astfel de mesaj. Daca ai dubii te invit sa citesti versurile pieselor.
    3. Ashaena nu a cantat niciodata la Budapesta si din nou, daca voiai sa te documentezi o puteai face.
    4. Sunt curios despre ce turneu vorbesti, acel singur turneu. Chiar sunt curios sa aflu.
    5. Din nou, astept lamuriri vis a vis de atitudinea politica & chestii de genul acesta pe care le pui in carca trupei.
    Speram la o profesionalitate mai mare stimabile. In rest, felicitari pentru articol.
    Cu respect,
    Cosmin / Hultanu - Ashaena

    1. Posted by Hultanu | 08 Aprilie 2016 22:50
COMENTARIUL TAU

Alte articole din Interviuri