interviuri rock

EDITORIAL: Despre anarhismul în black metal şi revoltele fără sens

EDITORIAL: Despre anarhismul în black metal şi revoltele fără sens
TRUPE : Editorial

Într-una din zilele trecute, în corespondenţa noastră virtuală, a apărut o reacţie sub forma unui text mult aşteptat graţie pragmatismului solid care se regăseşte în acest conţinut, a cărui menire e să ne acordeze cu propriile realităţi. Începând cu o istorie succintă şi generală a mişcărilor black metal, concomitent a noţiunilor declanşate de natura genului şi a felului în care Media le tratează astăzi, prietenul nostru, Coro, care e activ în underground-ul muzical pe filiere diverse de aproximativ două decenii, vine cu un alt mesaj influent, cu scopul de a ne determina să ne punem mai multe întrebări cu privire la prezenţa ideologiilor politice în muzică. În rândurile de mai jos, veţi descoperi motivul pentru care se cer aceste întrebări. 
 

Mă pregăteam să scriu altfel de articol în noaptea aia, când tocmai mă întorsesem de la o sesiune privată de ascultare a noului album Bloodway, „A Fragile Riddle Crypting Clues”, care va fi lansat curând, când o scriere de la Noisey Vice mi-a apărut în feed, vorbind despre ceva trupă anarhistă de black metal din Liverpool care vrea să aprindă o revoluţie în rigorile anarhismului. E lesne de înţeles că ideea de a prezenta noul album al trupei Dawn Ray’d, intitulat „The Unlawful Assembly” reprezintă, în principiu, un truc. Albumul e pus la streaming în publicaţia menţionată mai sus şi e un material foarte cinstit, cu tempo rapid şi mediu în mare parte… Vorbim despre un power trio obişnuit în black metal, axat pe urlete isterice, cu pasaje celtice de vioară şi cu voci clean, baladeşti, care se aud din când în când, dar altfel, e un album greu de observat în tot valul cu atâtea materiale bune lansate anul ăsta! Bun, implicarea politico-anarhistă a membrilor trupei pare veritabilă – am observat că au câştigat credit pe scena evenimentului super-corect politic, Fluff Fest, unde trupele sunt menţionate sau agresate verbal chiar şi dacă au păreri diferite, bine argumentate, despre avort – dar chestia asta cu anarhism şi black metal nu e ceva nou în scenă, din moment ce au existat punkişti care au cântat black metal de la începuturi, iar estetica aspră a genului a inspirat întotdeauna o grămadă de muzicieni.

Ca orice altă formă de metal extrem, black metal-ul a atras câteva dintre cele mai extreme idei, incluzând politicul. Se pare că pe toţi îi durea undeva acum 15-20 de ani, când Pagan Front, Blood & Honour sau Combat 18, alături de label-urile asociate din toată lumea – din Canada degerată spre Franţa, Germania, Polonia, până-n tundra rusească şi sudul Braziliei – lansau cele mai abominabile discuri de NSBM, care încă sunt disponibile astăzi, uneori la preţuri ridicole. De-abia în zilele noastre, trupe ca Destroyer 666, Marduk, până şi zeii death metal-ului de la Incantation, cu toţii sunt atinşi cu dosul palmei de Big Brother, care îi numeşte pe aceştia nazişti sau rasişti şi le anulează concertele. Din punct de vedere liric, se aplică standardele duble: în vreme ce versurile anti-creştinism sunt general acceptate, versurile anti-islamism ar califica o trupă ca cel mai nazist grup al săptămânii într-o publicaţie cu recenzii ale tovarăşilor, cum ar fi Vice sau MetalSucks.

Pe scurt, nici una dintre aceste publicaţii nu poate contesta întregul val de trupe de black metal care au fost influenţate de primele materiale Burzum sau Darkthrone, ce include câteva dintre trupele anarhiste noi sau aproape noi, care iau o doză generoasă de inspiraţie de la aceeaşi maeştri scandinavi ai black metal-ului. Da, mă refer în mare parte la acest nou val de black metal, pe care oamenii îl numesc post-black metal, care a ridiculizat cele mai multe dintre vechile teme ale black metal-ului, până la rădăcini. Oamenii zilelor noastre au uitat cât de răspândită era intoleranţa în scena underground de-acum două decenii şi astfel, ei se folosesc de o nostalgie „distopică”, care se leagă de era afacerilor cu casete, a fanzinelor xeroxate, formulei „send back my stamps” şi bootleg-urilor care zburau de pe un continent pe altul. Nimeni nu vorbeşte despre pliantele care promovau boicotarea, despre acea atitudine „ori cu noi, ori împotriva noastră”, micile feude dintre trupe şi scene, sau listele murdare făcute de muzicienii NSBM în aproape fiecare ţară, incluzându-i de fapt şi pe muzicienii cu mai mult success din scenele locale, care înţelegeau că totul se lega de muzică în mare parte, nu de politică sau suveniruri de război.

Anarhismul în black metal nu reprezintă nimic nou, după cum vedeţi. Au existat oameni care au făcut lucruri din astea dintotdeauna, dar n-au simţit niciodată nevoia să vorbească despre asta sau să pună faptul ăsta deasupra muzicii lor. După cum este recunoscut, au fost mai puţine trupe de black metal orientate spre anarhism, decât trupe de grindcore cu aceeaşi orientare, pe care o puteţi numi „antifa” (deşi încerc să evit termenul pe cât de mult posibil, din moment ce e total corupt astăzi), dar grupurile astea de black metal au existat întotdeauna, preferatele personale fiind cele din scena foarte fertilă a Greciei, care a adus recent unele dintre cele mai bune nume din subteranul muzical, precum Natvre sau Kataxnia.
 
 
Ceea ce majoritatea oamenilor nu înţelege încă e că anarhia nu poate funcţiona ca un sistem, în sine, este doar o fază de tranziţie, la fel cum există ordine în haosul primordial (o credinţă care s-a regăsit la muzicienii black metal dintotdeauna). Libertatea nu poate exista în haos, noi, oamenii, nu suntem singuri în fond, ci putem trăi doar în haite, mai mici sau mai mari, în sate sau în metropole uriaşe. Omenirea nu a rămas ca ceva ce trebuie salvat, din moment ce a fost acoperită demult cu matricea de informaţii care construieşte profile pentru fiecare dintre noi. Însă ce a rămas la risc e libertatea individuală, din vreme ce sistemul devine iritat de micile noastre excese de rebeliune şi încearcă să le corecteze puţin, cum se întâmplă astăzi cu cele mai extreme versiuni ale metal-ului. Atât timp cât e rost de black metal, totul se va rezuma la Satan, conflict şi dezastru, anarhism prin definiţie. Vreţi să salvaţi black metal-ul de stigmatul NSBM şi să-l prezentaţi ca pe un gen cinstit încadrat de alte stiluri mai mainstream al metal-ului? Vestea bună e că nu are nevoie să fie salvat pentru că acesta a fost o armă încă de la întemeierea sa din anii ’80, o armă împotriva conformismului de orice fel. Dacă iei o gaşcă de oameni, ce suferă doar de acelaşi rasism latent regăsit în orice familie onorabilă din toată lumea (ceea ce nu se limitează doar la rasa alba) şi care colecţionează suveniruri din al doilea război mondial şi ascultă proiecte NSBM făcute în dormitor, şi dacă crezi că aceşti oameni sunt mai periculoşi decât autorităţile statului care pur şi simplu ne ascultă, înregistrează şi fac profilele fiecăruia dintre noi, dacă crezi că Big Brother e o glumă şi că ar trebui să permitem autorităţilor să ne limiteze libertăţile individuale în orice fel, atunci îmi închei pledoaria, mergeţi şi luptaţi cu oameni pe care nu-i cunoaşteţi pentru o cauză pe care nu o înţelegeţi pe deplin, fiindcă mereu le-aţi făcut jocul! Cui prodest? (Cui foloseşte?)

Între timp, o altă adunătură de trupe de metal a pornit într-o direcţie care inspiră, dând cetăţeanului alienat din această lume putrezită un sens nou, pornind de la manevra de a-i da pe cei de pe margine afară din societate pe propria cheltuială, care se regăseşte în versiunea scandinavă a poveştii create de Vulture Industries şi ajungând la deznădejdea fiinţei captive în închisoarea mentală exprimată de prietenii mei conaţionali de la Bloodway.
 
 
Da, avem nevoie de o revoluţie, o revoluţie a propriilor sensuri, o revoluţie a minţii… Uitaţi gândul de a vă ierta adversarii, pentru că e vorba doar despre o matrice, o maşinărie. Îi lipsesc emoţiile mai mult decât vouă!
 
   September 10, 2017  | 0 Comentarii  | 2170 Vizualizari « INAPOI

Comenteaza la: EDITORIAL: Despre anarhismul în black metal şi revoltele fără sens

COMENTARIUL TAU

Alte articole din Interviuri