RUSH - 2112

Nu stiu cum sa incep. 2112 este unul din cele mai coplesitoare albume pe care le-am auzit vreodata, unul din cele mai „matematice” albume lansate vreodata (Vinnie Paul de la Pantera, Danny Carey de la Tool, Sebastian Bach ex-Skid Row, toti membrii Dream Theater, Tony Choy si Kelly Shaefer de la Atheist, Billy Corgan de la Smashing Pumpkins si actorul Jack Black de la Tenacious D pot atesta acest lucru).

Ar trebui totusi sa incep cu un fel de introducere, pentru cum ajuns cei trei canadieni de la Rush sa compuna acest album. Primul album, omonim, al trupei, a fost primit cu bratele deschise in Canada si in nordul Statelor Unite, urmat de o reactie pozitiva fata de al doilea efort, Fly by Night. Insa anumiti critici deja incepeau sa strambe din nas, pentru ca pe acest album se gaseau anumite cantece care nu erau considerate „cool” la acea vreme, cum ar fi By-Tor and the Snow Dog, prima mini-povestioara scrisa de virtuozul tobar Neil Peart, ce urma sa inspire trupa sa compuna si alte cantece conceptuale pe urmatorul album, Caress Of Steel. Din cauza unor piese precum The Fountain of Lamneth, Rush au inceput sa scada drastic in ochii criticilor care ii implorau sa revina la un stil mai comercial din punct de vedere structural si literar al pieselor. Dupa ce au inteles ca vanzarile pentru acest album au fost la pamant, Geddy Lee (bas, voce, orga), Alex Lifeson (chitari) si Neil Peart si-au zis ca, daca tot pica din showbiz, macar sa o faca intr-o maniera dramatica. Asadar, revenim la albumul cu pricina. Rush au vrut sa compuna un album conceptual care sa culmineze cantitativ cu versuri stiintifico-fantastice, schimbari de ritm bruste, meticulozitate instrumentala, si tot ce aveau ei mai bun de oferit ca muzicieni. Ba chiar au inceput albumul cu piesa de titlu, lunga de peste 20 de minute, fiind convinsi ca acesta va fi ultimul lor album. Dar surpriza! Pe cand criticile ajunsesera deja la un nivel la care emanau ura pentru Rush, fanii au inceput sa se inmulteasca precum intr-o cusca de iepuri si albumul s-a transformat in foarte scurt timp intr-unul din cele mai bine vandute ale anului respectiv (au primit si discul de platina pentru el).

2112 a fost socotit inca de atunci albumul definitoriu al trupei din mai multe motive. In primul rand, marcheaza sfarsitul primei etape Rush si inceputul urmatoarei, probabil cea mai inovativa pana cand au inceput sa se bazeze pe efectele anilor ’80. In al doilea rand, membrii trupei ofera ce au ei mai bun de oferit in ceea ce priveste prestatia insturmentala (de la acest album Neil Peart isi incepe ascensiunea spre titlul actual de cel mai bun tobar de rock) si compozitie de hit-uri (nu exista un moment mai prejos de genial pe acest album). In al treilea rand, coperta are sa devina logo-ul trupei, mascota poreclita „The Star-man”. Lista poate continua, dar printre cele mai importante motive se numara cel ca, din momentul lansarii acestui album si, mai ales, datorita reactiei calduroase din partea fanilor (evident ulterior si a presei), Rush puteau sa faca ce vroiau muschii lor pe parcursul carierei ce avea sa urmeze: sa scrie cantece care depaseau durata normala, sa umple cantecele cu tot felul de detalii progresive, sa faca albume conceptuale, versuri stiintifico-fantastice, etc.

Albumul incepe cu niste synth-uri spatiale si PRIMUL riff de neuitat, o introducere perfecta pentru ce are sa urmeze. In acest cantec denumit 2112, compus din 7 parti, avem parte de break dupa break la tobe, solo dupa solo la chitara, degetele lui Geddy se misca in mod constant pe griff-ul basului... este incredibil, toate detaliile puse unul peste altul (plus orga, efecte, delay-uri, chitari acustice, diverse alte elemente de percutie) lanseaza ascultatorul intr-un voiaj sonor SF pe care se pare ca il uita de fiecare data cand se termina cantecul, cantecul sunand la fel de fresh de fiecare data cand este ascultat... chiar dupa 34 de ani. Restul cantecelor se incadreaza in durata de 3 minute si pot fi descrise, in mod obiectiv, ca fiind „radio-friendly”, usor siropoase, catchy... ce sa mai, hit-uri! Singurul lucru care ma enerveaza la culme la acest album este ca, mereu cand il ascult, simt ca se termina prea repede. Obligatoriu pentru orice iubitor de muzica.

Matei T. Nota: 10