KILLSWITCH ENGAGE - As Daylight Dies

Mi-a placut foarte mult The End Of Heartache, precedentul album al celor de la Killswitch Engage. Asta ca sa stim de la inceput pe ce pozitii stam. Ca sa recapitulam pe foarte scurt, cei cinci baieti pasionati de metalcore vin din Massachusets; si sunt la al patrulea opus in care incearca mix-ul de melodic si brutal care le-a adus simpatia numerosilor fani si recunoasterea in aria metalcore din partea criticilor. Debutul auto-intitulat din 2001 a creat suficiente valuri pentru ca Alive Or Just Breathing (2002) sa iasa sub aripa protectoare a celor de la Roadrunner Records. Aripa transformata in gheara, pentru ca de-atunci americanii nu s-au mai desprins de acolo. Nu c-ar fi rau, promotion-ul a curs garla, iar The End Of Heartache (2004) a rupt gura targului de metalcore, precum si gatul meu si ochelarii lui John Black. Chiar si cu noul vocal Howard Jones, care l-a inlocuit pe membrul fondator Jesse Leach. KSE au devenit, in mod oficial, staruri rock.

De ce tocmai ei, dintre miile de trupe de gen din ultimii ani? Unii spun ca e vorba de studiile lui Adam Dutkiewicz si Joel Stroetzel – ambii absolventi ai Berklee School of Music din Boston. Altii spun ca e curentul favorabil genului, combinat cu asidua promovare a celor de la Roadrunner. Iar altii spun pur si simplu “M**e KSE!” – o optiune perfect valabila in orice sistem democratic.

Sa trecem la As Daylight Dies. Probabil KSE si-au dat seama ca e greu sa egalezi The End Of... si au zis sa-si ia macar mai multa libertate. Complicata The Arms of Sorrow e a 3-a piesa, imediat dupa injectia de adrenalina care This Is Absolution. N-am pus Daylight Dies la socoteala, nu se ridica la impactul unei piese de titlu. Unbroken e ok, iar My Curse si For You chiar mi-au placut, au ceva din zbuciumul lui Mike Patton (in oricare dintre combinatii). Still Beats Your Name incepe foarte aproape de Pantera din cele mai dure zile, dar se mai dilueaza – si datorita lamentarilor lui Jones. Eye Of The Storm franeaza ritmul albumului, in special cu ultima parte, dar Break The Silence accelereaza intr-o maniera Bullet For My Valentine (alta trupa pe care o simpatizez, in calitate de pokemon al redactiei). Desperate Times e grea si apasata, dar si repetitiva ca dreaq, fir-ar... Reject Yourself incheie albumul inr-o nota onorabila... si cam atat.

Parti bune: KSE sunt tot KSE – n-au abandonat, se tin tare pe mix-ul dur/melodic la instrumentatie, growl-lament la voce. Riff-urile sunt foarte bune, unele complexe, altele simple si taioasa, dar mereu pe provocat hernie de disc. Berklee School Of Music, ce dreaq. Productia e foarte buna, Adam Dutkiewicz face exact ce trebuie sa faca un lider - pune in valoare fiecare membru al trupei.

Parti proaste: KSE sunt tot KSE – n-au progresat prea mult, doar si-au luat mai multa libertate, cum spuneam. Libertate care se traduce si in libertatea lui Howard Jones de a se lamenta si emotiona ca un suflet chinuit, ceea ce taie din rautatea trupei. Piesele sunt un pic asezate cu furca, pe sistem frana-acceleratie-frana. Pentru unii asta poate fi un punct bun, pe mine m-au cam incurcat.

Concluzie: un album care mi-a placut initial de 10, dupa care i-am dat 9. Dar pentru ca regula neutralitatii spune ca orice se repeta ia 8, atat ia si As Daylight Dies. Fanii KSE (si io, si io:) pot sa-i mai dea linistit un punct.

Tzugu Nota: 8