LAKE OF TEARS - Black Brick Road

Anul 2002. Vestea ca Neonai este ultimul album produs de Lake of Tears ma intristeaza, trupa aflandu-se printre preferintele mele. Iata insa ca 2004 reprezinta revenirea goticilor suedezi, cu aceeasi pasiune si tristete ca la primele realizari, cu un plus de maturitate, dovedind ca Phoenix nu e doar un mit. Desigur ca vestea unui nou LP Lake of Tears este destul de veche, nu multe fiind vocile care au spus ca va dezamagi, asa cum s-a intamplat cu multe "comeback"-uri, la baza lor fiind doar dorinte de a mai stoarce de niste bani ascultatorii.

Nu e cazul cu Black Brick Road , si, ceea ce anticipasem la auditia celor doua piese (The Greyman si Making Evenings) s-a adeverit, albumul constituind, pentru mine, una din cele mai placute surprize pe anul acesta.

Suedezii isi consolideaza unul din locurile fruntase in scena gotica, in special in sectiunea goticului clasic, bazat pe chitara si rifuri. Albumul este atmosferic, are groove, si, multumita productiei suna exact asa cum trebuie: dark, plin de sentimente si emotii, dar totodata, catchy si cu refrene care iti patrund usor in minte.

Ce piesa putea fi mai buna pentru a deschide albumul, daca nu chiar cea mai puternica: The Greyman? Voce clara si in forta, ritm excelent si un refren inspirat, sustinut de claviatura. Solourile superbe si rifurile foarte bine alese fac din aceasta piesa o adevarat bijuterie, putine albume mandrindu-se cu o asemenea melodie in deschidere.

Caracteristica principala a pieselor Lake of Tears o constituie chitarile, Brennare & co fiind adevarati vrajitori ai instrumentelor cu corzi. Ultimul album vine sa intareasca aceasta impresie, sub bagheta magica a lui Daniel Brennare, melodiile prin contur si te poarta intr-un taram de basm, tristetea si melancolia ramanand in continuare printre sentimentele care il anima pe compozitor.

Piesele, noua la numar, au o compozitie si o structura destul de variata, trecand de la gotic (The Greymen , Dystopia) la balade (The Organ) apoi la heavy (Crazyman), peste toate plasandu-se Hammond-ul si claviatura, intrerupte uneori de coruri si voce feminina (foarte buna).

Nu pot incheia aceasta cronica fara a aminti de Dystopia , una din cele mai bune piese din toate timpurile pentru mine. Pe o structura simpla si parca pentru a ma contrazice, piesa se bazeaza pe tobe, bass si claviatura, refrenul fiind absolut superb, si prin melodie si prin versuri. Daca iti va placea aceasta piesa, iti va placea cu siguranta si restul lor, melodia avand acel ritm si acea pasiune atat de caracteristica pieselor Lake of Tears.

SkyDancer Nota: 9